Sfat pentru cei ce au trăit în concubinaj


casatorie_0

Părinte, am trăit în desfrânare cu soțul meu șapte ani, având doar cununia civilă. M-am rugat tare mult să reușim să ne cununăm religios. Plângea sufletul în mine la spovedanie, ne spovedeam în fiecare an, în Postul Paștelui. Părinte, simțeam că nu ne merge nimic bine din cauza aceasta, mă chinuiam de mult timp și mă rugam pentru un servici pentru mine și nimic. Noi stăm cu chirie și doar cu salariul soțului de abia ne descurcăm și în plus, sunt discuții în casă din cauză că nu lucrez. Am reușit să ne cununăm religios pe 24 septembrie. Îmi venea să plâng de bucurie, în biserică, că în sfârșit am reușit. Dar am plâns, părinte, și de durere în prima zi după nuntă. Nașii erau supărați că nu i-am băgat mai mult în seamă la petrecere și că n-am mulțumit pentru efortul lor de a ne cununa și sufăr tare mult. Vă rog, din suflet, părinte, dați-ne un sfat, ca să am înțelegere bună cu soțul meu. Să ne ajute Dumnezeu cu un loc de munca ca să ne putem așeza și noi la căsuța noastră. Noi nu avem copii, părinte, mi-a fost frică de Dumnezeu să-i fac fără să fim cununați religios, timpul trece și eu am treizeci de ani.

 

Regretabil, că sunt foarte mulți tineri în ziua de astăzi, care trăiesc necununați, în concubinaj, alții s-au cununat la Primărie iar la Biserică nu, alții amână cununia de pe o zi pe alta. Amânarea este de la diavol. Dumnezeu vrea ca imediat să facem ceea ce este bine, să nu amânăm.

Atunci când îți pui în gând să faci un lucru bun, așa cum este Taina Sfintei Cununii, prin care omul primește binecuvântarea lui Dumnezeu, vine diavolul și-ți întoarce gândul, dându-ți amânare. Dacă ai căzut în această ispită și ai amânat, atunci, i-ai făcut voia, iar voința ta de aici încolo devine fără putere, fapt pentru care de câte ori îți pui în gând să te cununi îți aduce amânare sub diferite pretexte, cu care să te simți îndreptățit să mai amâni. Și așa timpul trece, din amânare în amânare.

Diavolul îți aduce această ispită, cu două scopuri. Primul, este ca să-l prindă pe om în robia păcatului, în cazul de față cu păcatul desfrânării, păcat prin care se calcă una din cele 10 porunci, porunca a 7-a: „Să nu trăiești în desfrânare” și prin aceasta să te pună în vrăjmășie cu Dumnezeu.

Al doilea scop, îl folosește pentru tinerii care sunt plăcuți lui Dumnezeu, care se potrivesc și care ar duce o viață frumoasă și ar întemeia o familie plăcută, diavolul le dă amânare pentru a câștiga timp în care să-i despartă.

În ambele situații, nu trebuie amânată căsătoria, ci degrabă să se cunune la Sfânta Biserică, ca să nu aibă timp diavolul să-i piardă cu păcatul desfrânării și nici să aibă timp să-i despartă.

Cel mai periculos pentru a se strica soarta cea bună și pentru mântuire, este păcatul desfrânării, (curviei, sexului, poți să-i spui cum vrei, pentru că este același lucru). Pentru că prin acest păcat diavolul se crede stăpân pe soarta omului, are putere să nu lase pe îngerul lui Dumnezeu să se apropie și nici să aducă daruri unei căsnicii. Așa se explică cum, de la un moment dat, după o bucată de timp de trăire în păcat, tinerii constată că viața lor nu este așa cum ar trebui să fie, cum și-ar fi dorit, că nu au nici o mulțumire, că nu le merge bine în nimic și nimic nu-i bucură, că intervine foarte des cearta, reproșurile, plictiseala, că se află pe un drum fără finalitate, s.a.m.d.

Dacă reușesc până în cele din urmă, după 3,7,10 ani să se cunune religios, este mare lucru. Însă, chiar de se cunună religios, pentru că s-au înfrățit cu păcatul curviei, vor constata că necazurile nu se opresc aici, ci vin parcă cu o intensitatea mai mare și că trebuie să lupte cu mai multă stăruință pentru a păstra unirea dintre ei.

Este firesc să se întâmple așa, pentru că prin Taina Sfintei Cununii, după 7 ani de desfrânare, să nu-i convină diavolului desfrânării care-i stăpânea și care prin cununia lor, el, se vede alungat de la casa lor, fără putere, se vede învins și că i-a pierdut. Pentru că a fost alungat și i-a pierdut, se va întoarce împotriva lor cu mai mare înverșunare, nu singur, ci cu ajutoare, chemând în ajutor mai mulți demoni, ca să desfacă ceea ce Dumnezeu a unit, adică să-i despartă. Atunci tinerii, ca să-și păstreze unirea lor și să biruiască, va trebui să lupte, cu post, cu rugăciune, metanii, spovedindu-se și împărtășindu-se des și nelipsind de la Sfântă Biserică, de la Sfânta Liturghie.

Și nașterea de prunci buni este un dar de la Dumnezeu, pe care-l primesc tinerii prin Taina Sfintei Cununii dacă o fac la timp, sau îl pierd trăind mulți ani în desfrânare, apoi să aibă copii depinde de mila lui Dumnezeu.

Cereți iertare de la nași, împăcați-i, și respectați-i ca pe proprii părinți. Nu-i lăsați să fie supărați pe dumneavoastră.

Pentru a fi bine, și a îndepărta răul, greșeala, păcatul pe care l-ați făcut, trebuie multă rugăciune, zilnic, mult post, multe metanii, multă căință și părere de rău pentru anii pierduți trăind în desfrânare, spovedanie, canon, sfințirea casei, Taina Sfântului Maslu, participare la Sfânta Liturghie în mod regulat, în fiecare duminică, zilnic candela aprinsă, o zi de post negru(ajunare) pe săptămână, citirea acatistelor, că Dumnezeu să vă ierte și să vă miluiască, revărsând asupra voastră darurile Sale.

Pr.Argatu V Ioan

Despre: A V O R T


mihailjar3

38.– Înainte să mă căsătoresc cu soţul meu am rămas însărcinată şi am făcut avort. În sufletul meu eu îmi doream copilaşul, începusem deja să-l iubesc, dar soţul meu şi mai ales tatăl lui au fost împotrivă. Nu am vrut să nasc un copil fără tată, poate mi-a fost frică de asta. Regret acum şi îmi vine a plânge când mă gândesc, au trecut de atunci cred că 7 ani. Anul trecut m-am spovedit dar nu mi s-a spus clar ce să fac ca să mă măntuiesc. Ce trebuie să fac ca Dumnezeu să mă ierte şi mai mult, să se îndure să-mi dea şi mie un copil. Am făcut multe sacrificii ca să ţin familia pe care o am cu soţul meu, stau departe de ţară şi de părinţi şi sora mea ca să fiu împreună cu el. Gândesc uneori că asta e crucea care mi s-a dat să o ducem pentru păcatul nostru. Spuneţi-mi vă rog ce să fac ca Dumnezeu să mă ierte. Şi vă rog dacă se poate să vă rugaţi să-mi dea şi mie Dumnezeu un copil.

Nu ştiu ce răspuns să vă dau şi cum să-l formulez, să nu vi se pară dur şi descurajator pentru dvs. Poate din cauza dimensiunii păcatului și a seriozității cu care trebuie tratat nu lasă loc de cuvinte frumoase.

Este destul de rău dacă soţul dvs. așa a crezut că se poate începe o căsnicie, omorând pe primul venit, dintre copii pe care a vrut Dumnezeu să vi-i dea, iar dvs. nu aţi fost atât de puternică, de curajoasă şi plină de conştiinţă, să nu faceţi acest mare păcat în pragul căsătoriei dvs.

Poate că mai sunt mulţi cei care au făcut în felul acesta marele păcat, al uciderii pruncilor nevinovaţi, dar nu trebuia să-l faceţi şi dvs.

Dumnezeu, Cel ce a poruncit „să nu ucizi„, şi care a luat pe om colaborator la actul Creaţiei Sale, v-a luat darul naşterii de prunci, pentru că v-aţi împotrivit binecuvântării Lui. Pruncul ce a fost trimis de Dumnezeu ca rod al vieţii dvs. s-a întors înapoi, în chip de mucenic, pentru că nu a fost primit. Dvs. eraţi uşierul şi paznicul porţilor prin care trebuia să vină în lumea aceasta, și nu l-aţi lăsat să vină, într-un mod nemilos. De aceea, Dumnezeu le ia demnitatea de a fi conlucrători la creaţie, le ia darul naşterii de prunci, îi face sterpi, îi lasă să se căiască în propria lor durere… şi-i aşteaptă la judecată, celor ce nu vor să primească și ucid ceea ce a trimis El.

Ce puteţi să faceţi pentru a răscumpăra păcatul şi a vă împăca conştiinţa? Ce altceva se poate face decât căinţă, plâns, tânguire, părerea de rău, rugăciune multă, post, canon şi zilnic faptele milosteniei trupești, care să vă aline sufletul, să vă îndulcească viaţa și să vă dea curaj și nădejde. Cu alte cuvinte, grija dvs. este să vă siliţi ca să scoateţi sufletul copilului de la întuneric şi să-l faceți fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu. Sufletul lui este la întuneric, înafara Împărăției lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor Mântuitorului: ”Cine nu se va naște din apă și din Duh, nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu”(Ioan 3,5).

Porniţi în căutarea unui duhovnic bun (serios, adevărat şi cu responsabilitatea pentru mântuirea sufletelor oamenilor) care să vă călăuzească și să vă sfătuiască cum puteți primi iertare şi împăcare cu Dumnezeu şi care să ştie să dea sfatul potrivit prin care să scoateți sufletul copilaşului la lumină. Apoi, rugaţi-vă permament ca Dumnezeu să nu pună la socoteală mintea slabă şi păcatele tinereţilor, să vă ierte şi să va dea urmaşi.

Citiţi cărţile „Despre desfrânare şi avort” sau „Pe treptele suirii către cer” ale Părintelui Ilarion Argatu, de unde puteţi lua sfaturi potrivite.

Atunci când sfatul părintesc şi duhul blândeţii, nu sunt… de ajuns!


9ed13-inbiserica
Indiferent dacă înţelege omul sau nu vrea să înţeleagă, preotul trebuie să spună cum este bine, trebuie să explice, fără a se teme că supără pe cineva; să spună cu curaj de ce nu este bine şi chiar să mustre.
Dacă preotul nu foloseşte în pastoraţie cele trei metode pe care le recomandă Sfântul Apostol Pavel: mustră, ceartă şi învaţă, zicând Sfântului Timotei:
Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură”[50], nu va reuşi să-l înveţe pe cel ce nu ştie, să-l oprească pe cel ce păcătuieşte şi să-l convingă pe cel îndărătnic. Vă dau un exemplu o situaţie întâlnită.

Am mers preot tânăr într-o comună frumoasă lângă oraşul Vatra Dornei, în urma unui preot ce s-a pensionat. Părintele fiind bătrân, nu auzea bine şi era de o bunătate rară. Din cauza aceasta, la slujbă oamenii vorbeau în Biserică mai rău ca într-o sală de aşteptare dintr-o gară. La prima slujbă, neputând să mă mai rog din cauza gălăgiei, am ieşit pe soleie, am stat preţ de câteva secunde de i-am privit pe fiecare cum vorbeau. Nimeni nu s-a sinchisit că am iesit în faţa lor şi-i priveam. Nimeni nu a sesizat că s-a întrerupt rugăciunea şi cântatul la strană. Cineva, văzând faza penibilă a strigat „linişte!”. Toţi s-au potolit şi se uitau la mine. Am început să le explic pe un ton părintesc, blând şi cu dragoste că este nevoie de linişte, de atenţie la rugăciune şi cântare. Că, ne aflăm în faţa lui Dumnezeu Cel ce se Jertfeşte pe Sfânta Masă, şi le-am explicat în câteva cuvinte ce înseamnă Sfânta Liturghie; ce păcat este pentru cineva care se mişcă deranjând pe cel de lângă el, dar să mai şi vorbească. Am vorbit preţ de vreo 5 de minute; am încheiat cu rugămintea fierbinte să nu mai vorbescă nimeni atât timp cât ţine Sfânta Liturghie. Am intrat în Sfântul Altar şi am continuat Sfânta Liturghie.

L-am întrebat pe preotul bătrân cum de se întâmplă aşa ceva, la care el ridică din umeri şi spune cu lacrimi: „nu mă ascultă nimeni, i-am lăsat să-i cuminţească Dumnezeu şi preotul care o să vină”.

N-au trecut zece minute, au început iarăşi să vorbească care cu care, cu voce tare. Unii mai strigau linişte, alţii se sâsâiau a linişte. După douăzeci de minute, am ieşit a doua oară în faţa lor şi le-am zis: “v-am rugat să faceţi linişte şi v-am explicat cât de păcat este să tulburăm Sfânta Liturghie şi văd că dumneavoastră nu înţelegeţi. Mi-a spus părintele că pe el, în ultimul timp, n-aţi vrut să-l ascultaţi, pe mine văd că nu vreţi să mă ascultaţi, ce-i de făcut? Spuneţi dumneavoastră? Vă rog din nou, să nu mai vorbească nimeni până ce terminăm Sfânta Liturghie”. Şi pe un ton mai serios, am continuat: “Cel ce are de vorbit ceva să iasă afară şi să vorbească până se satură, aici nu suntem pe maidan, nici în piaţă, nici pe stradă, nici în crâşmă unde să vorbim, aici am venit cu toţii să ne rugăm. Dacă o să mai continuaţi să întrerupeţi Sfânta Liturghie, pe cel care-l voi observa că vorbeşte, să nu se supere, eu personal, am să ies din Sfântul Altar, am să merg direct la el, am să-l iau de mână şi-l conduc până unde are voie să vorbească, fără a deranja pe nimeni, fără supărare. Poate să mă reclame la ce foruri doreşte dumnealui, dacă de vorbă bună nu ne putem înţelege, nu pot lăsa biserica şi Sfintele Slujbe de batjocura nimănui. Aţi auzit din Evanghelie ce a făcut Mântuitorul cu cei ce se credeau la piaţă în Templu? A împletit un bici, a lovit în stânga şi în dreapta, a răsturnat tarabele schimbătorilor de bani şi i-a fugărit din templu spunându-le: “Casa Tatălui Meu este casă de rugăciune, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari?” [51]. Aşa am să fac şi eu cu cel ce nu are bunăcuviinţă faţă de Locaşul cel Sfânt”. S-a făcut o linişte ca de mormânt, nimeni nu a zis nimic, îşi făceau semne de mirare unii la alţii. O bucată de timp s-a menţinut liniştea.

O femeie limbută, la un moment dat, a început să vorbească spunându-i alteia ce a mai auzit ea în sat. Ea dădea tonul, trebuia s-o opresc. M-am uitat la ea. Cealaltă careia îi spunea îi tot făcea semn să tacă că o vede părintele, însă, pe ea o luase povestitul înainte şi nu se putea opri. Am ieşit ca o săgeată din Sfântul Altar, m-am dus direct la ea şi i-am zis ca să audă toata lumea: „Mătuşă, ce-am vorbit eu cu dumneata şi cu toată lumea asta? Hai, te rog, fără nici-o discuţie vii cu mine,!” Am prins-o de mână şi am ieşit cu ea afară. Afară, i-am zis: „Să nu mai intri la Biserica aceasta, dacă n-o respecţi! Când te vei hotărî să nu mai vorbeşti în Biserică şi n-ai să mai scoţi nici un cuvânt, atunci să vii, dar până atunci, du-te pe maidan şi vorbeşte cât vrei”. Am intrat în Biserică, m-am dus direct în Sfântul Altar, fără să mai zic nimic şi am continuat Sfânta Liturghie.

Vă spun, că din acel moment, cât am slujit la acea Sfântă Biserică, nimeni nu a mai avut curajul să vorbească în timpul slujbei. Am avut linişte la orice slujbă. Lumea stătea pioasă şi asculta cu atenţie Sfânta Slujbă.A trebuit să dau un exemplu pentru a fi ascultat. Am fost obligat să fiu dur, cu riscul de a se supăra pe mine, altfel nu se putea rezolva situaţia pe care am găsit-o la acea biserică. Mătuşa în cauză, Dumnezeu s-o ierte, a venit şi-a cerut iertare, am iertat-o şi am avut-o cea mai bună credincioasă. De atunci, ea ţinea toată liniştea şi buna rânduială cu toţi în biserică. De atunci, era o linişte deplină şi toată lumea asculta Sfânta Liturghie.

A trebuit în câteva predici să le explic Sfânta Liturghie, ca să-şi dea seama de importanţa ei şi să aibă respect pentru ea. Pentru a participa lumea din biserică efectiv la Sfânta Liturghie, am îndemnat ca toată lumea să cânte omofon împreună cu strana. Toată biserica dădea răspunsurile la Sfânta Liturghie. În felul acesta ţineam pe toată lumea concentrată asupra cântărilor şi rugăciunilor Sfintei liturghii. La predică foloseam metoda interogativă, adică, puneam întrebări credincioşilor şi aşteptam să răspundă, pentru a-i ţine captivi şi a le verifica cunoştinţele despre credinţă.

Chiar dacă m-au discutat atunci, important pentru mine şi pentru ei era ca să îndrept răul ce se producea. Nimeni nu s-a supărat şi toţi au înţeles că au greşit faţă de Sfânta Biserică, faţă de Sfânta Liturghie şi de toate slujbele la care participau. Şi acum, după 25 de ani, mă ţin minte şi mă pomenesc, cum am reuşit să le impun respectul faţă de slujbele bisericeşti.
Deci, mai sunt şi situaţii când preotul trebuie să aibă curajul şi să îndrepte pe drumul cel bun cu severitate şi cu fermitate, mai ales când bunătatea sau duhul blândeţii pentru unii nu dau rezultate. Aşa a făcut şi Mântuitorul.

Când preotul se dovedeşte a fi numai părinte şi nu o autoritate, sau când se comportă cu teamă de a nu-i pierde pe credincioşi tolerând neorânduiala, atunci îi va pierde. Sau când permite orice împotriva rânduielilor bisericeşti şi nu va învăţa pe oameni cum trebuie, atunci îi pierde cu adevărat.
Doar când te confrunţi cu realitatea sau cu diferite situaţii neaşteptate, îţi vei da seama, că nu tot ceea ce ai crezut, când erai pe băncile şcolii, că este ideal de a pune în practică este şi destul.
Când eşti tânăr îţi imaginezi cum ar trebui să fie şi cum ar fi ideal şi vii cu acest elan, însă trecând timpul, vei căpăta experienţa în ceea ce este adevărat.
Întotdeauna preotul trebuie să se străduiască a nu câştiga pe oameni pentru el, ci pentru Dumnezeu.

__________________

[50].- II Timotei 4,2.

[51].- Matei 21,13.

S P O V E D A N I A nemulţumire, sfat şi canon,


spovedanie_23

Sigur că probleme sunt. Unii au mai puţine iar alţii mai multe şi grele. Nemulţumiri sunt, poate şi pentru faptul că nu suntem destul de iscusiţi şi hotărâţi să alegem pentru noi ceea ce ne-ar putea fi de folos. Tendinţa pentru ceea ce ne nemulţumeşte este să dăm vina pe preoţi. Vii ca un vinovat în faţa preotului, cerând iertare pentru vina cu care ai supărat pe Dumnezeu, şi pleci cu vina preotului că te-a nemulţumit, spunându-l tuturor.

Unii învinovăţesc preotul că prea dă canoane; că prea le respectă pe cele din carte şi că nu ar trebui, sau, ar fi trebuit ceva mai puţin şi foarte puţin, pentru că omul este o fiinţă firavă, gingaşă şi sensibilă; Alţii, nemulţumiţi că preotul nu dă canoane pentru păcatele lor şi iată că din cauza aceasta nu-şi pot răscumpăra păcatele şi nu se mântuiesc; Alţii, că preotul lor este prea superficial şi permisiv la mărturisire, fapt pentru care, omul nu pleacă uşurat de la scaunul mărturisirii; Alţii, că prea întreabă preotul de toate şi nu ar trebui decât într-o anumită limită şi decenţă.
Şi iată că nicicum nu este bine. Ce este bine pentru unii este rău pentru alţii.
 .
Privindu-le pe toate în ansamblu, dintr-un alt punct de vedere, îţi dai seama în câte forme şi feluri reuşeşte diavolul să batjocorească o Sfântă Taină, cea a Mărturisirii, prin care primim iertarea păcatelor. Pentru că, prin ea, omul câştigă şi diavolul pierde. Prin ea, se aduce iertarea păcatelor şi desfiinţarea ostenelilor depuse de diavol la a-i atrage pe oameni la păcat. Pierde pe cei ce i-a câştigat, văzându-şi munca năruită.
 .
Sfatul meu, ca duhovnic, este următorul:
Alegeţi-vă duhovnicul potrivit sufletului, care vă poate ajuta la îndreptare şi la mântuire.
Nu-l cârtiţi pe preotul care nu vi se potriveşte, pentru că el este cel din a cărui mână se va cere sufletul.
Nu cârtiţi canoanele poruncite de Sfinţii Părinţi şi de Sinoadele Ecumenice, că sunt pentru fiecare dintre noi porunci de a le îndeplini şi afurisenie de a le ignora.
Nu cârtiţi pe duhovnici, pentru aplicarea canoanelor, pentru că nu sunt date după voia lor, nici după preferinţa lor şi nici de a face vreun favor cuiva, ci, de a cântări cu ele greutatea păcatelor, ce stau ca nişte bolovani în spatele nostru şi este medicamentul prin care se vindecă sufletul nostru cel rănit de greutatea lor.
Nu cârtiţi canonul primit la mărturisire şi nu-l vorbiţi de rău pe preotul care l-a dat, pentru că nu vi se iartă păcatele mărturisite, ci se adaugă mai multe şi devin mai grele.
Nu mergeţi la mărturisit fără să vă faceţi înainte o revizuire, o cercetare, a stării morale în care vă aflaţi, descoperind păcatele pe care trebuie să le mărturisiţi, nădăjduind că veţi primi iertare.
Când te afli sub epitrahilul preotului, începe să-ţi mărturiseşti singur păcatele, fără să fie obligat preotul să te întrebe pentru tăcerea ta, este mărturisirea ta şi nu a lui, a păcatelor tale, iar preotul, nu are de unde să ştie cu ce ai greşit înaintea lui Dumnezeu ca să te poată întreba.
Nu lăsa nici un păcat nemărturisit, ca să nu le ai îndoit pe toate.
Mărturisirea ta să fie taină şi pentru tine ca şi pentru preot, despre care nu ai voie să vorbeşti cu alte persoane, nici măcar cu părinţii, soţul (a), fraţii şi prietenii.
Fiţi smeriţi, lăsaţi mândria, lăsaţi orgoliile, lăsaţi ura, lăsaţi bârfa, lăsaţi judecata.
Fiţi necârtitori, neîmpotrivitori, mult râvnitori la a face canonul, cu răbdare să aşteptaţi vrednicia de a vă Împărtăşi.
Fiţi hotărâţi să părăsiţi păcatul şi plângeţi din suflet, căindu-vă sincer, ca Dumnezeu să vă ierte păcatele. Amin.