Cine este… preotul și cum trebuie privit!?


spovedanie_23

Dumnezeu m-a chemat şi m-a ales în fruntea poporului Său pentru a fi slujitorul LUI şi păstor al turmei Sale. Scăpăm din vedere că turma sau poporul este al lui Dumnezeu şi nu este al nostru sau al meu a preotului. Mie mi s-a încredinţat, doar, să păstoresc o mică o parte din turma lui Hristos şi să nu pierd pe nici unul. Aceasta este o misiune încredinţată şi nicidecum o meserie, sau o profesie sau un drept al meu.

Potrivit credinţei şi a râvnei cu care lucrează preotul turma, Dumnezeu îl va  răsplăti, şi-l va numi: „slugă bună şi credincioasă peste puţine ai fost pusă şi peste multe Te voi pune„[38] şi „păstorul cel bun„[39] sau, dacă nu, se va numi: „slujitor rău şi viclean„[40] şi „păstorul care nu este păstor… şi care când vede lupul venind lasă oile şi fuge… şi nu-l doare inima de oi„[41]

Pe lângă  multe alte responsabiliţi pe care le are preotul în misiunea sa, una dintre cele mai de bază este “păzirea legii” [42] şi  ţinerea rânduielilor bisericeşti aşa cum le-au lăsat Sfinţii Părinţi, în pravile, în canoane, în cărţile de slujbă, spunându-ne: “Vezi preote, să nu te afli mai iscusit decât noi, mai adăugând sau mai micşorând ceva din cele ce noi am hotărât pentru că la îndemnul Duhului Sfânt am hotărât”.

Iar de nerespectarea Sfintei Scripturi nici nu mai vorbesc, mă înfricoşez când mă gâdesc că nimeni nu poate “schimba vreo cirtă sau vreo iotă pentru că şi Dumnezeu îl va schimba pe el” şi nici interpretarea incorectă a Sf. Scripturi după părerile noastre, care de multe ori sunt în contradicţie cu ceea ce spune Scriptura, făcându-ne ERETICI.

Cineva îmi spunea: ”Părinte, acum este timpul compromisurilor, nici biserica şi nici preoţii nu sunt scutiţi de compromisuri”.  Aşa o fi nu zic ba, văd şi eu că trăim nişte timpuri ale degradării morale şi religioase a omului, a minciunilor şi a înşelătoriilor. Dacă eu ca om  ajung să mă compromit cu ceva sau învre-un fel în mod personal, nepăzindu-mă, trebuie să am grijă ca nu cumva prin mine să fie compromise: Dumnezeu, preoţia, Biserica, credinţa şi rânduielile bisericeşti. Eu nu am voie ca preot să fac compromisuri în numele lui Dumnezeu. Nu sunt poruncile mele, nici rânduielile mele, nici canoanele mele, ci sunt ale lui Dumnezeu şi ale Sf. Biserici, eu doar trebuie să le administrez, să le fac cunoscute, să le păzesc în modul cel mai corect posibil şi într-o stare de fidelitate faţă de Cel ce le-a pus. Nu pentru aceasta am fost ales, chemat, sfinţit şi pus în fruntea unui popor ca să fac compromisuri, ci tocmai să păzesc ca Dumnezeu să nu fie compomis în aceasta lume sau în “acest neam desfrânat şi păcătos”[43] cum însuşi Mântuitorul îl numeşte.

Atât legile puse de Dumnezeu prin vorbire directă cu omul cât şi prin intermediul proorocilor şi al oamenilor sfinţiţi, cât şi rânduielile şi regulile (canoane) puse în biserică de Sfinţii Părinţi, se află sub înrâurirea  sau intervenţia directă Duhului Sfânt şi sub autoritate directă a lui Dumnezeu. Acest fapt ne obligă ca să le păzim cu sfinţenie, să le respectăm şi să le practicăm  în viaţa noastră. Orice abaterea de la acestea ÎL supără pe Dumnezeu indiferent de motivaţia noastră sau dacă invocăm duhul personal al  îngăduinţei, a iubirii omului şi al duhovniciei.

Preotul nu poate fi mai îngăduitor decât Dumnezeu cel ce pe toţi ne îngăduie, ne rabdă şi ne aşteaptă să ne întoarcem la adevărata slujire şi la advărata slăvire a numelui Său şi Cel ce a dat aceste rânduieli.

Preotul nu poate fi mai bun decât Bunul şi Milostivul Dumnezeu, anulând una sau mai multe din poruncile şi Voile Sale sub diferite pretexte ca fiind prea aspre sau în discordanţă cu pretenţia şi obiceiurile omului modern din zilele noastre sau că ar fi “învechite”. Pentru că  atacă prin aceasta atributele de Îndelungrăbdător, de Atotbunătate şi de Neschimbabilitate a lui Dumnezeu. Dacă omul se schimbă din moment la alt moment, Dumnezeu rămâne acelaşi, neschimbat în poruncile Sale, în voile Sale indiferent ce timp din istoria oamenirii trăim, fie momentul Eden, fie momentul Vachiul Testament, fie momentul Noul Testament, fie epoca omului modern, pentru Dumnezeu toate timpurile sunt un veşnic prezent.

La aceste două aspecte mă gândesc şi mă feresc cât pot de mult de a nu se supăra pe mine Dumnezeu şi de a nu râde de mine diavolii că aş fi mai îngăduitor şi mai bun decât Bunul, Îndelungrăbdătorul şi Prea Milostivul Dumnezeu, eu ticălosul, păcătosul şi nevrednicul om şi preot, pumnul de ţărână şi firul de praf.

Ambele aspecte (îngăduinţa şi bunătatea mea) dacă nu ştiu să le gestionez, mi se par a fi foarte periculoase şi extrem de distructive în a păstra credinţa vie şi lucrătoare în conştiinţa credincioşilor păstoriţi de mine. Pentru că, dacă aş fi eu în locul lui Dumnezeu mai îngăduitor numai cu un singur suflet l-aş pierde şi fiu al gheenei l-aş face şi pe lângă el o mulţime şi odată cu ei şi pe mine. Eu socot că nici a fi neîndurător cu vreun suflet în vreo oarecare împrejurare fortuită, Dumnezeu nu vrea de la mine acest lucru. Şi atunci cum să procedez? Voi proceda cu răbdare şi înţelepciune, cu dreptate şi nepărăsind adevărul, pentru a-l îndrepta mai întâi pe om şi apoi a-l ierta având grijă să nu se piardă în propriul obicei. Mai înainte de a fi îngăduitor socot că este bine ca eu preotul să-l învăţ pe el să respecte tot ceea ce Dumnezeu porunceşte, să-i fac cunoscut şi să-i arăt consecinţa nerespectării acestor rânduieli. Poate omul nu ştie îndeajuns ce trebuie să ştie, ce trebuie să împlinească şi ce trebuie să respecte, fapt pentru care a ajuns în situaţia în care îţi cere îngăduinţă. Să-i vorbesc şi să-l fac să cunoască că fapta pentru care cere îngăduinţă nu se potriveşte cu ceea ce spun Sfintele Scripturi şi rânduielile Sf. Biserici şi că ar fi trebuit să aibă grijă să respecte şi să nu ajungă în situaţia această extremă. Adică să trezeşti în el conştiinţa şi sentimentul datoriei faţă de a respecta rânduielile bisericeşti. Că, nici îngăduinţa preotului pe care o va primi nu este mai bună decât obligaţia de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Făcând lucrul acesta omul va vedea în tine o punte salvatoare a momentului greşelii lui şi nu un compromis, şi un timp al îndreptării lui pe care îl acorzi, îşi va pune gând de început bun şi pe alte mentalităţi; va avea sentimentul că, ceea ce a făcut nu a fost bine, şi se va judeca singur pentru aceasta şi va pune grijă de a nu mai repeta, respectând ceea ce a aflat de la tine.

Ce rău poate aduce îngăduinţa preotului dezlegând lucrurile care nu trebuiesc dezlegate? Răul cel mai mare este slăbirea credinţei, denaturare rânduielilor bisericeşti şi ştirbirea autorităţii preotului. Pe timp mediu şi lung se va ajunge la o degradare morală şi religioasă a credincioşilor datorită acestor trei motive la care s-a ajuns. Ne procedând cum am spus mai sus, de a-l face pe om să aibă conştiinţa că a greşit şi îngăduind sau dezlegând cu uşurătate fără mustrare şi sfat duhovnicesc, acelaşi om va veni şi a doua oară şi a treia oară şi va cere să îngăduie preotul de fiecare dată fără ca el să pună osteneală de a se îndrepta. Şi dacă la un moment dat preotul va constata că a greşit îngăduindu-l pe om, pentru că, cu nimic nu l-a îndreptat, şi va căuta de acum să-l înveţe şi să-l îndrepte, dar va fi prea târziu. Omul nu va înţelege, ci se va întreba de ce până acum preotul nu i-a zis nimic şi acum deodată îi zice? Cum de până acuma s-a putut şi acum nu se mai poate şi este silit să se îndrepte? Cum de până acum preotul nu i-a zis nimic că el se află într-o mare greşeală sau păcat? Nu va înţelege că preotul vrea să-l îndrepte de la greşeala lui, ci va crede că a intervenit ceva în relaţia lui cu preotul, ori că preotul este influenţat cu ceva asupra lui, ori nu mai este binevoitor şi atunci se va îndepărta criticându-l la lume şi va  merge  la alt preot ”îngăduitor” şi astfel nu se va îndrepta niciodată. Ne îndreptându-l pe om, până la urmă, îngăduinţa mea fară de socoteală îl va lăsa pe om  fără mântuire.

Se mai crează o situaţie pe fond psihilogico-mental că, dacă ai fost îngăduitor cu o persoană într-un moment fortuit ţi se va cere să fii îngăduitor şi cu cei din jurul lui care ştiu de îngăduiţa ta asupra aceluia, spunând: cum de la acela s-a putut şi la mine nu se poate? Şi atunci încep presiunile asupra preotului şi judecăţile că preotul este aşa, că face aşa şi atunci sminteala este gata pentru că la ea va contribui tot felul de imaginaţii şi scenarii în mintea credincioşilor inoculate de un duh al discodiei. Atunci eu ca preot, în asemenea situaţie pe care eu am creat-o prin nesăbuinţa acţiunilor mele, voi fi judecat şi de faptul că am dezlegat ceea ce nu se dezleaga şi că sunt un preot de lume, şi că nu ţin rânduielile bisericeşti cum se cuvine, ca-s omul banului, că-s omul interesului personal, că sunt preferenţial, ca nu pot pune credincioşii bază în mine ca preot, că sunt preotul omului modern şi a.m.d.

Dacă de la începutul preoţiei nu ai credinţă, o traictorie bine definită a drumului preoţiei pe care trebuie să-l parcurgi şi o consecvenţă a gândirii şi a acţiunilor tale şi ve păşi pe drumul preoţiei cu pas nesigur având echilibrul omului beat, şi prin tine toate se vor compromite (Dumnezeu, credinţă, Biserică, rânduielile bisericeşti, învăţăturile de credinţă, preoţie), atunci te poţi retrage din preoţie că mai de folos îţi va fi, decât să se smintească atâtea suflete care se vor pierde din cauza ta.Şi atunci, la final, cu ce te voi alege?

Însă tu, preote, nu ai puterea aceasta să anulezi canoane, să faci pogorăminte şi să dai dispense. Nu ai puterea deplină să faci acest lucru şi trebuie să fii conştient de dimensiunea puterii tale preoţeşti. Doar episcopul are această putere, puterea deplină a preoţiei, şi nici el, nu poate dezlega ce a legat cu legi veşnice Dumnezeu şi ceea ce a legat canoanele bisericeşti, dar, are puterea să facă popogorământ şi să dea dispensă pentru un caz de moment şi numai el o poate face. Tu ca preot şi duhovnic, nu.

Pogorământ înseamnă o învoire de moment de a te abate de la normele canoanelor sau de la rânduielile bisericeşti şi numai pentru un caz izolat şi fortuit ceea ce nu dă preotului dreptul să facă din aceasta o regulă generală.

Am întâlnit fraţi preoţi care la întrebarea de ce îngăduie anumite chestiuni, mi-a răspuns: “şi episcopul nostru dă voie la aşa ceva”. Nu cred. Daţi-mi voie să nu cred, şi să cred că acel preot se înşeală. Să cred că acel preot dintr-un pogorământ al episcopului sau o dispensă dată unui caz extrem a făcut din ea regulă generală pentru toţi care se află în aceeaşi situaţie, ceea ce este foarte greşit.

Chiar dacă ţii şi păzeşti Legile lui Dumnezeu şi rânduielile Sf. Biserici cu fidelitate sau credincioşie şi îndemni pe credincioşii să le ţină şi te lupţi pentru aceasta, tot vei fi judecat de una din părţi ale lumii, numindu-te “habotnic” sau “bigot” şi vor fugi de tine că nu eşti pe placul lor. Dar nu vei fi judecat de Dumnezeu ca “slugă netrebnică”.

De ce să mă supere pe mine acest aspect şi să mă doară, căutând cum să fac ca lumea să nu mă vorbească astfel, pe când, Mântuitorul al cărui slugă sunt îmi spune cuvânt de îmbărbătare şi mângâiere: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai întâi decât pe voi M-a urât”[44] Prefer să mi se spună şi aşa decât altfel. Pentru că dacă mi se spune aşa pot rămâne în relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii credincioşi Lui şi am şanse mai mari să fiu plăcut lui Dumnezeu şi să mântuiesc pe careva, decât, să plac lumii sau să mă ruşinez de Dumnezeu în faţa lumii: “Cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri”[45],  şi în felul acesta ce am câştigat? Nu am câştigat nici lumea făcându-i pe plac, L-am pierdut şi pe Dumnezeu făcând pe plac lumii.

Însă, mai mare încredere au oamenii în preoţii care ţin şi respectă Legea lui Dumnezeu şi rânduielile Sf. Biserici decât în preoţii dedaţi după cum vrea lumea. În sinea lor, oamenii se bucură de preotul care le face pe plac dar mai mult îl respectă pe cel ce este cu Dumnezeu.

Textele redate sunt cu asprime rostite de către Dumnezeu   prin   Proorocul   Iezechiel   pentru  preoţii care nesocotesc pe Dumnezeu în anumite chestiuni, cum este şi aceasta legată de păzirea sfinţeniei în bisericile noastre prin porunca de a nu ne atinge cei necuraţi de Locaşul Său, iar noi îi călcăm Legea: “Preoţii calcă Legea Mea şi pâgăresc lucrurile cele sfinte ale Mele; nu osebesc ce este sfânt de ce nu este sfânt şi nu fac deosebire între curat şi necurat… şi Eu sunt înjosit de aceştia”[46]. Iată ce facem îngăduind ceva ce Dumnezeu nu îngăduie stricând legea: “îl înjosim pe Dumnezeu!”(Iezechiel 22,26), adică, prin necredinţă noastră sau lipsa de credincioşie faţă de Dumnezeu noi căutăm să ne ridicăm în ochii lumii prin îngăduinţa şi bunătatea noastră, şi-L înjosim pe Dumnezeu. Prin două lucruri îl înjosim pe Dumnzeu: că ne facem mai buni decât Dumnezeu, Cel ce a dat aceste porunci şi în al doilea rând, prin înlocuirea Voile Sale cu voile noastre, punându-ne pe noi pe primul loc şi pe Dumnezeu în urma noastră sau pe locul cel din urmă.

Sau:“Preoţii trebuie să înveţe pe poporul Meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt şi lămurească ce este curat şi ce nu este curat”[47].

Aţi văzut că în ambele texte Dumnezeu porunceşte preoţilor că trebuie să învăţe poporul ce este bine şi ce este rău şi trebuie să-i învăţe de a face deosebire dintre ce este sfânt şi ce nu este sfânt, ce este curat şi ce nu este curat. Apoi, în alt loc spune că preotul este dator de a învăţa poporul de a face deosebire    între    lumină  şi   întuneric,   de  a  deosebi adevărul de minciună, şi de a deosebi duhurile că nu toate sunt bune şi curate, etc. Deci, este o obligaţie pe care o avem şi nu o invitaţie la care dacă vrem răspundem şi dacă nu vrem o putem refuza.

Apoi, oricât ne-am osteni de a căuta pretexte, de a găsi argumente şi oricât am interpreta textele Sf. Scripturi că fac parte din legea Vechiului Testament, oricât am nega sfintele canoane şi le-am interpreta după voinţa noastră, nu facem altceva decât să rămânem GOI DE ADEVAR: “Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni!” (Iov 14,4).

Pentru că nu putem schimba cu nimic natura femeii la timpul necurăţiei ei ca să devină curată, aceasta fiind o lege vesnică dată în trupul său ca şi neputinţa noastră de a schimba ca femeia să nu mai nască pruncii prin dureri. Oricât de mare efort ar face medicina şi ştiinţa, nu se va găsi metoda prin care să-L sfideze pe Dumnezeu anulându-i pur şi simplu blestemul dat de El şi rânduielile puse asupra femeii.

 Aşa şi cu scurgerea de sânge lunare a femeii, chiar cu tonă de săpun de s-ar spăla şi cu un metru cub de tampoane de s-ar proteja, prin natura ei (nu prin fire) este necurată în acele zile (7 zile) şi va întina tot ceea ce va atinge: om, lucruri, biserică, icoană. Ar fi o întinare asemănătoare cu necurăţia naturii oamenilor păcătoşi de dinainte de potop care pe unde călcau întinau de au stricat pământul, fapt pentru care  Dumnezeu l-a spălat cu apa potopului. Producerea potopului de pe timpul lui Noe nu este oare o dovadă clară că pe Dumnezeu îl supără orice întinare? Aşa se va întâmpla şi cu bisericile noastre, dacă îngăduim ca ele să fie întinate de cei necuraţi (bărbaţi, femeii, păcătoşi, păgâni, eretici, animale, etc).

Un sfânt părinte atonit spunea despre vremea apocalipsei, că în bisericile noastre va intra antihrist de unde va predica şi majoritatea bisericilor le vor ocupa antihriştii făcâdu-le bisericile lor alungând pe adevăraţii creştini, pentru că mai înainte de venirea lui, preoţii şi creştinii şi-au întinat Bisericile atât de mult încât L-au alungat cu întinăciunea lor pe Dumnezeu şi au devenit Sfintele Locaşuri goale de Duhul lui Dumnezeu şi pustii de sfinţenie.

Să ne înfricoşăm fraţi preoţi şi dragi creştin de această pustiire. Să ne păzim de a fi noi acei creştin apocaliptici şi să nu-L alungăm din ea pe Bunul Dumnezeu prin a noastră îngăduinţă păcătoasă şi o falsă bunăvoinţă.

_____________________

[38].-Matei 25,21.

[39].-Ioan 101,11.

[40].-Matei 25,26.

[41].-Ioan 10,12.

[42].-Iezechiel 22,26.

[43].-Marcu 8, 38.

[44].-Ioan 15,18.

[45].-Marcu 8, 38.

[46].-Iezechiel 22,26.

[47].-Iezechiel 44,23.

Atunci când sfatul părintesc şi duhul blândeţii, nu sunt… de ajuns!


9ed13-inbiserica
Indiferent dacă înţelege omul sau nu vrea să înţeleagă, preotul trebuie să spună cum este bine, trebuie să explice, fără a se teme că supără pe cineva; să spună cu curaj de ce nu este bine şi chiar să mustre.
Dacă preotul nu foloseşte în pastoraţie cele trei metode pe care le recomandă Sfântul Apostol Pavel: mustră, ceartă şi învaţă, zicând Sfântului Timotei:
Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură”[50], nu va reuşi să-l înveţe pe cel ce nu ştie, să-l oprească pe cel ce păcătuieşte şi să-l convingă pe cel îndărătnic. Vă dau un exemplu o situaţie întâlnită.

Am mers preot tânăr într-o comună frumoasă lângă oraşul Vatra Dornei, în urma unui preot ce s-a pensionat. Părintele fiind bătrân, nu auzea bine şi era de o bunătate rară. Din cauza aceasta, la slujbă oamenii vorbeau în Biserică mai rău ca într-o sală de aşteptare dintr-o gară. La prima slujbă, neputând să mă mai rog din cauza gălăgiei, am ieşit pe soleie, am stat preţ de câteva secunde de i-am privit pe fiecare cum vorbeau. Nimeni nu s-a sinchisit că am iesit în faţa lor şi-i priveam. Nimeni nu a sesizat că s-a întrerupt rugăciunea şi cântatul la strană. Cineva, văzând faza penibilă a strigat „linişte!”. Toţi s-au potolit şi se uitau la mine. Am început să le explic pe un ton părintesc, blând şi cu dragoste că este nevoie de linişte, de atenţie la rugăciune şi cântare. Că, ne aflăm în faţa lui Dumnezeu Cel ce se Jertfeşte pe Sfânta Masă, şi le-am explicat în câteva cuvinte ce înseamnă Sfânta Liturghie; ce păcat este pentru cineva care se mişcă deranjând pe cel de lângă el, dar să mai şi vorbească. Am vorbit preţ de vreo 5 de minute; am încheiat cu rugămintea fierbinte să nu mai vorbescă nimeni atât timp cât ţine Sfânta Liturghie. Am intrat în Sfântul Altar şi am continuat Sfânta Liturghie.

L-am întrebat pe preotul bătrân cum de se întâmplă aşa ceva, la care el ridică din umeri şi spune cu lacrimi: „nu mă ascultă nimeni, i-am lăsat să-i cuminţească Dumnezeu şi preotul care o să vină”.

N-au trecut zece minute, au început iarăşi să vorbească care cu care, cu voce tare. Unii mai strigau linişte, alţii se sâsâiau a linişte. După douăzeci de minute, am ieşit a doua oară în faţa lor şi le-am zis: “v-am rugat să faceţi linişte şi v-am explicat cât de păcat este să tulburăm Sfânta Liturghie şi văd că dumneavoastră nu înţelegeţi. Mi-a spus părintele că pe el, în ultimul timp, n-aţi vrut să-l ascultaţi, pe mine văd că nu vreţi să mă ascultaţi, ce-i de făcut? Spuneţi dumneavoastră? Vă rog din nou, să nu mai vorbească nimeni până ce terminăm Sfânta Liturghie”. Şi pe un ton mai serios, am continuat: “Cel ce are de vorbit ceva să iasă afară şi să vorbească până se satură, aici nu suntem pe maidan, nici în piaţă, nici pe stradă, nici în crâşmă unde să vorbim, aici am venit cu toţii să ne rugăm. Dacă o să mai continuaţi să întrerupeţi Sfânta Liturghie, pe cel care-l voi observa că vorbeşte, să nu se supere, eu personal, am să ies din Sfântul Altar, am să merg direct la el, am să-l iau de mână şi-l conduc până unde are voie să vorbească, fără a deranja pe nimeni, fără supărare. Poate să mă reclame la ce foruri doreşte dumnealui, dacă de vorbă bună nu ne putem înţelege, nu pot lăsa biserica şi Sfintele Slujbe de batjocura nimănui. Aţi auzit din Evanghelie ce a făcut Mântuitorul cu cei ce se credeau la piaţă în Templu? A împletit un bici, a lovit în stânga şi în dreapta, a răsturnat tarabele schimbătorilor de bani şi i-a fugărit din templu spunându-le: “Casa Tatălui Meu este casă de rugăciune, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari?” [51]. Aşa am să fac şi eu cu cel ce nu are bunăcuviinţă faţă de Locaşul cel Sfânt”. S-a făcut o linişte ca de mormânt, nimeni nu a zis nimic, îşi făceau semne de mirare unii la alţii. O bucată de timp s-a menţinut liniştea.

O femeie limbută, la un moment dat, a început să vorbească spunându-i alteia ce a mai auzit ea în sat. Ea dădea tonul, trebuia s-o opresc. M-am uitat la ea. Cealaltă careia îi spunea îi tot făcea semn să tacă că o vede părintele, însă, pe ea o luase povestitul înainte şi nu se putea opri. Am ieşit ca o săgeată din Sfântul Altar, m-am dus direct la ea şi i-am zis ca să audă toata lumea: „Mătuşă, ce-am vorbit eu cu dumneata şi cu toată lumea asta? Hai, te rog, fără nici-o discuţie vii cu mine,!” Am prins-o de mână şi am ieşit cu ea afară. Afară, i-am zis: „Să nu mai intri la Biserica aceasta, dacă n-o respecţi! Când te vei hotărî să nu mai vorbeşti în Biserică şi n-ai să mai scoţi nici un cuvânt, atunci să vii, dar până atunci, du-te pe maidan şi vorbeşte cât vrei”. Am intrat în Biserică, m-am dus direct în Sfântul Altar, fără să mai zic nimic şi am continuat Sfânta Liturghie.

Vă spun, că din acel moment, cât am slujit la acea Sfântă Biserică, nimeni nu a mai avut curajul să vorbească în timpul slujbei. Am avut linişte la orice slujbă. Lumea stătea pioasă şi asculta cu atenţie Sfânta Slujbă.A trebuit să dau un exemplu pentru a fi ascultat. Am fost obligat să fiu dur, cu riscul de a se supăra pe mine, altfel nu se putea rezolva situaţia pe care am găsit-o la acea biserică. Mătuşa în cauză, Dumnezeu s-o ierte, a venit şi-a cerut iertare, am iertat-o şi am avut-o cea mai bună credincioasă. De atunci, ea ţinea toată liniştea şi buna rânduială cu toţi în biserică. De atunci, era o linişte deplină şi toată lumea asculta Sfânta Liturghie.

A trebuit în câteva predici să le explic Sfânta Liturghie, ca să-şi dea seama de importanţa ei şi să aibă respect pentru ea. Pentru a participa lumea din biserică efectiv la Sfânta Liturghie, am îndemnat ca toată lumea să cânte omofon împreună cu strana. Toată biserica dădea răspunsurile la Sfânta Liturghie. În felul acesta ţineam pe toată lumea concentrată asupra cântărilor şi rugăciunilor Sfintei liturghii. La predică foloseam metoda interogativă, adică, puneam întrebări credincioşilor şi aşteptam să răspundă, pentru a-i ţine captivi şi a le verifica cunoştinţele despre credinţă.

Chiar dacă m-au discutat atunci, important pentru mine şi pentru ei era ca să îndrept răul ce se producea. Nimeni nu s-a supărat şi toţi au înţeles că au greşit faţă de Sfânta Biserică, faţă de Sfânta Liturghie şi de toate slujbele la care participau. Şi acum, după 25 de ani, mă ţin minte şi mă pomenesc, cum am reuşit să le impun respectul faţă de slujbele bisericeşti.
Deci, mai sunt şi situaţii când preotul trebuie să aibă curajul şi să îndrepte pe drumul cel bun cu severitate şi cu fermitate, mai ales când bunătatea sau duhul blândeţii pentru unii nu dau rezultate. Aşa a făcut şi Mântuitorul.

Când preotul se dovedeşte a fi numai părinte şi nu o autoritate, sau când se comportă cu teamă de a nu-i pierde pe credincioşi tolerând neorânduiala, atunci îi va pierde. Sau când permite orice împotriva rânduielilor bisericeşti şi nu va învăţa pe oameni cum trebuie, atunci îi pierde cu adevărat.
Doar când te confrunţi cu realitatea sau cu diferite situaţii neaşteptate, îţi vei da seama, că nu tot ceea ce ai crezut, când erai pe băncile şcolii, că este ideal de a pune în practică este şi destul.
Când eşti tânăr îţi imaginezi cum ar trebui să fie şi cum ar fi ideal şi vii cu acest elan, însă trecând timpul, vei căpăta experienţa în ceea ce este adevărat.
Întotdeauna preotul trebuie să se străduiască a nu câştiga pe oameni pentru el, ci pentru Dumnezeu.

__________________

[50].- II Timotei 4,2.

[51].- Matei 21,13.

S P O V E D A N I A nemulţumire, sfat şi canon,


spovedanie_23

Sigur că probleme sunt. Unii au mai puţine iar alţii mai multe şi grele. Nemulţumiri sunt, poate şi pentru faptul că nu suntem destul de iscusiţi şi hotărâţi să alegem pentru noi ceea ce ne-ar putea fi de folos. Tendinţa pentru ceea ce ne nemulţumeşte este să dăm vina pe preoţi. Vii ca un vinovat în faţa preotului, cerând iertare pentru vina cu care ai supărat pe Dumnezeu, şi pleci cu vina preotului că te-a nemulţumit, spunându-l tuturor.

Unii învinovăţesc preotul că prea dă canoane; că prea le respectă pe cele din carte şi că nu ar trebui, sau, ar fi trebuit ceva mai puţin şi foarte puţin, pentru că omul este o fiinţă firavă, gingaşă şi sensibilă; Alţii, nemulţumiţi că preotul nu dă canoane pentru păcatele lor şi iată că din cauza aceasta nu-şi pot răscumpăra păcatele şi nu se mântuiesc; Alţii, că preotul lor este prea superficial şi permisiv la mărturisire, fapt pentru care, omul nu pleacă uşurat de la scaunul mărturisirii; Alţii, că prea întreabă preotul de toate şi nu ar trebui decât într-o anumită limită şi decenţă.
Şi iată că nicicum nu este bine. Ce este bine pentru unii este rău pentru alţii.
 .
Privindu-le pe toate în ansamblu, dintr-un alt punct de vedere, îţi dai seama în câte forme şi feluri reuşeşte diavolul să batjocorească o Sfântă Taină, cea a Mărturisirii, prin care primim iertarea păcatelor. Pentru că, prin ea, omul câştigă şi diavolul pierde. Prin ea, se aduce iertarea păcatelor şi desfiinţarea ostenelilor depuse de diavol la a-i atrage pe oameni la păcat. Pierde pe cei ce i-a câştigat, văzându-şi munca năruită.
 .
Sfatul meu, ca duhovnic, este următorul:
Alegeţi-vă duhovnicul potrivit sufletului, care vă poate ajuta la îndreptare şi la mântuire.
Nu-l cârtiţi pe preotul care nu vi se potriveşte, pentru că el este cel din a cărui mână se va cere sufletul.
Nu cârtiţi canoanele poruncite de Sfinţii Părinţi şi de Sinoadele Ecumenice, că sunt pentru fiecare dintre noi porunci de a le îndeplini şi afurisenie de a le ignora.
Nu cârtiţi pe duhovnici, pentru aplicarea canoanelor, pentru că nu sunt date după voia lor, nici după preferinţa lor şi nici de a face vreun favor cuiva, ci, de a cântări cu ele greutatea păcatelor, ce stau ca nişte bolovani în spatele nostru şi este medicamentul prin care se vindecă sufletul nostru cel rănit de greutatea lor.
Nu cârtiţi canonul primit la mărturisire şi nu-l vorbiţi de rău pe preotul care l-a dat, pentru că nu vi se iartă păcatele mărturisite, ci se adaugă mai multe şi devin mai grele.
Nu mergeţi la mărturisit fără să vă faceţi înainte o revizuire, o cercetare, a stării morale în care vă aflaţi, descoperind păcatele pe care trebuie să le mărturisiţi, nădăjduind că veţi primi iertare.
Când te afli sub epitrahilul preotului, începe să-ţi mărturiseşti singur păcatele, fără să fie obligat preotul să te întrebe pentru tăcerea ta, este mărturisirea ta şi nu a lui, a păcatelor tale, iar preotul, nu are de unde să ştie cu ce ai greşit înaintea lui Dumnezeu ca să te poată întreba.
Nu lăsa nici un păcat nemărturisit, ca să nu le ai îndoit pe toate.
Mărturisirea ta să fie taină şi pentru tine ca şi pentru preot, despre care nu ai voie să vorbeşti cu alte persoane, nici măcar cu părinţii, soţul (a), fraţii şi prietenii.
Fiţi smeriţi, lăsaţi mândria, lăsaţi orgoliile, lăsaţi ura, lăsaţi bârfa, lăsaţi judecata.
Fiţi necârtitori, neîmpotrivitori, mult râvnitori la a face canonul, cu răbdare să aşteptaţi vrednicia de a vă Împărtăşi.
Fiţi hotărâţi să părăsiţi păcatul şi plângeţi din suflet, căindu-vă sincer, ca Dumnezeu să vă ierte păcatele. Amin.