Deasa împărtăşanie şi nevrednicia.


167857_170389642998822_6350389_n

Dacă sunt diferenţe de păreri de la duhovnic la duhovnic, acest fapt nu este rău, dacă nu depăşeşte în mod peioirativ atribuţiile, nu alterează adevărul revelat şi mântuirea credinciosului. Că mai sunt unii duhovnici care nu lucrează cât ar trebui sau nu zidesc tot timpul pe credincioşi, iar alţii prea mult exagerează, este foarte adevărat. Însă, tot ce zideşte face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Se deosebesc duhovnicii, pentru că nu la toţi le dă Dumnezeu acelaşi dar lucrător al Harului şi pentru că nu toţi se silesc de a lucra cu Harul pe care l-au primit la Taina Hirotoniei, de aceea Mântuitorul ne spune: „Râvniţi la darurile cele mai desavărşite”[39], pentru că darurile sunt de multe feluri. Acest lucru nu trebuie să stârnească invidia cuiva pentru harul lucrător al altuia.

Credincioşii trebuie să caute în fiecare preot, aşa diferit cum este el, lucrarea harului pe care-l are şi să se folosească de el, sufleteşte. La un preot vei găsi darul de a sfătui cum este bine, la alt preot darul rugăciunii împlinite, la alt preot darul vorbirii frumoase şi convingătoare ce-ţi urcă mintea în cer, la alt preot darul cântării frumoase ce-ţi înalţă sufletul printre îngeri, la alt preot darul izgonirii duhului necurat ce-l chinuie pe om, la alt preot darul vindecării de boli şi împlinirea dorinţelor. Mii de daruri diferite şi dacă stai şi le analizezi constaţi că ai nevoie de lucrarea acestor daruri. Dacă părintele duhovnic, vă dă voie să vă împărtăşiţi, ca în primele veacuri creştine, foarte des, înseamnă că are darul de a vă menţine în stare de vrednicie de a vă împărtăşi şi nu din consideraţii principiale, nici măcar în virtutea cum a fost odată, pentru că lumea de azi, faţă de lumea cum a fost odată nu mai seamănă, curată, nepătată şi neîntinată, păcatele s-au înmulţit şi în raport de ele s-a mărit şi timpul de penitenţă.

Unii încearcă să îndrume la o deasă împărtăşanie fără de socoteală, fără spovedanie, venind cu argumentul aplicabil preotului cum poate acesta ca la fiecare Liturghie să se împărtăşească? Este total greşit şi în cazul mirenilor să argumentăm în felul acesta, pentru că preotul este şi el om, dar faţă de omul de rând are ceva ce acesta nu are, Harul Preoţiei. Preotul este săvârşitorul Sfintei Liturghii iar omul creştin este primitorul. Nu-i poţi pune unul în locul celuilalt, nici preotul în rândul mirenilor şi nici mireanul în rândul preoţilor. Preotul înainte de săvârşirea Sfintei Liturghii se pregăteşte cu, curăţie trupească şi sufletească. Dacă nu face această pregătire şi vine întinat, nici el n-are voie să liturghisească şi nici să se împărtăşească. Preotul înainte de Sfânta Liturghie face canonul de liturghisitor, ceea ce credinciosul nu. Preotul se spovedeşte şi el la duhovnic, ca preot şi om.
Spun toate acestea aşa ca cel ce face o analiză a lucrurilor în lumina învăţăturii bisericii noastre pentru credincioşi să cunoască aceste lucruri, să nu se smintească, văzând diferenţe la preoţi, ca cei ce n-au o înţelegere sau o cunoaştere a lucrurilor de acest fel.

Sfântul Ioan Gură de Aur, nu îndeamnă la o împărtăşire deasă, dar nici rară. Este de părere că, nu ar trebui lăudat nici cel care se împărtăşeşte odată pe an şi nici cel care se împărtăşeşte la 40 de zile, sau mai des, ci pune mare accent pe vrednicia cu care se împărtăşeşte cineva:
„Nici pe cei ce se împărtăşesc o dată, şi nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei ce de puţine ori, ci îi laud pe cei cu conştiinţa curată se împărtăşesc şi a căror viaţă nu se poate reproşa… De ce? Fiindcă aceştia primesc asupra lor judecată, osândă, cât şi pedepsirea şi pedeapsă… Crezi că-ţi ajung 40 de zile spre a te curăţi de păcatele făcute timp îndelungat şi după o săptămână iarăşi te întorci la cele mai dinainte….? Pentru aceea diaconul rosteşte „sfintele sfinţilor”, adică cel ce nu este sfânt să nu se apropie. Nu zice numai: Cel ce este curat de păcate, ci cel ce este sfânt” [40].

Iar Sfântul Atanasie, dă un răspuns canonic Patriarhului Antiohiei (561), de felul cum ar fi mai bine să ne împărtăşim, mai des sau mai rar, spunând:
”Este lămurit că mai înainte trebuie să ne curăţim şi să ne eliberăm de toată fapta vrăjmaşă şi astfel să ne apropiem de dumnezeiasca slujbă tainică, ca nu cumva să fie spre peirea sufletului şi a trupului…” [41].

Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie spune :
„Sfânta Împătăşanie, fiind strâns legată de Spovedanie, se poate da, cu dezlegarea duhovnicului, în cele patru posturi, sau cel mai des odată pe lună pentru cei mai evlavioşi şi cel mai rar la Sfintele Paşti. Însă numai după săvârşirea canonului dat.” [42]

Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă iarăşi credincioşilor că se pot împărtăşi cel mai des de douăsprezece ori pe an, la cele douăsprezece praznice Împărăteşti, cu dezegarea duhovnicului lor „însă cu frică şi cu cutremur, ca să nu luăm osândă în loc de hrană şi moarte în loc de viaţă” [43].

IPS Mitropolit Serafim Joantă [44], unul dintre cei mai duhovniceşti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, dacă citim cu atenţie interviul dat pe tema „deasa împărtăşanie” şi analizăm tot ce spune, vom descoperi nu numai iconomie ci şi acrivie. La prima vedere, pare că este de acord cu desa împărtăşanie, dar foarte subtil subliniază, că nu o poate face omul fără a se găndi la păcatele care îl opresc. Pentru o asemenea comuniune trebuie o viaţă de sfinţenie. Îmbracă frumos şi armonios lucrurile cum au fost, mă refer la începuturi, cum ar trebui să fie şi cum sunt în zilele noastre. Totul depinde de starea morală a fiecărui credincios şi de vrednicia cu care se prezintă în faţa Sfântului Potir şi propriei sale conştiinţe. Psihologia omului de astăzi este una pervertită şi mai puţin bazată pe conştiinţă şi credinţă. Primează regula generală, obiceiul şi obişnuinţa.

Câţi dintre noi avem conştiinţa păcatului dreaptă, trează şi sensibilă? La câţi dintre noi cântarul păcatelor este conştiinţa? Facem păcate grele sau păcate de moarte şi păcate împotriva apropelui nostru aproape zilnic, fără să apelăm la conştiinţă, mai bine zis o înăbuşim uneori în prea marea încredere în bunătatea lui Dumnezeu şi în dezvinovăţirea de sine.

Înalt Prea Sfinţia Sa spune şi de necesitatea postului, al canonului şi al desei spovedanii, toate contribuind la vrednicia credinciosului de a se împărtăşi des.

Păcatele grele din care fac parte cele capitale, cele împotriva Duhului Sfânt şi cele strigătoare la cer sunt despărţirea creştinului de Biserică şi de Sfânta Împărtăşanie şi implicit, mărirea distanţei ca timp de la o împărtăşanie la alta, din cauza penitenţei ce trebuie s-o facă penitentul. Nu mai vorbesc de păcatele personale uşoare, care şi ele întinează pe om, dar făcând apel la iconomie, credem că se iartă chiar prin primirea Sfintei Împărtăşanii. Însă, despre aceste păcate uşoare şi mai lesne de iertat, un sfânt părinte spune că: „cel obişnuit cu păcatele subţiri şi făcându-le des şi multe sunt la fel de grele ca cele mari. Că, ce diferenţă este în greutatea unui sac umplut cu bolovani mari şi unul umplut cu nisip mărunt? Nu cântăresc la fel?„(a.p.)
Este şi acesta un punct de vedere, un adevăr de care trebuie să ţinem cont.

Care preot sau duhovnic nu ar vrea, ca toţi credincioşii bisericilor pe care le păstoresc, să nu se împărtăşească mai des sau chiar duminică de duminică? Nu cred că s-ar împotrivi cineva şi ar ţine morţiş la regula rarei împărtăşiri. Ce am pierde noi preoţii, dacă credincioşii noştri ar fi vrednici şi pregătiţi, în curăţenie trupească şi sufletească şi ar veni la fiecare Sfântă Liturghie să se împărtăşească? Nu am pierde, ci am câştiga sufletele. Dar, păcatul este opritor, păcatul este cel ce opreşte, să lepădăm păcatul şi să ne îmbrăcăm în vrednicie. Sfântul Apostol Pavel spune:
„oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” [45].
Păcatul şi această „osândă” de care se vorbeşte ne opreşte de a ne împărtăşi des.

Am spus că zilnic facem păcate mari, de multe ori conştient şi de multe ori inconştient. Despre ele vorbea foarte fin IPS Serafim că făcându-ne nevrednici de o deasă împărtăşanie, ne obligă la o deasă spovedanie şi penitenţă. Exemple de păcate mari, pe care le facem zilnic, sau foarte des, cum ar fi: mândria, care izvorăşte din inima omului, mai ales lauda şi preţuirea de sine, peste măsură şi atitudinea noastră de superioritate, cu un dispreţ mascat faţă de aproapele. Care credincios nu este ispitit zilnic de acest păcat?; sau, desfrânarea, când astăzi pe toate gardurile, în toate instituţiile în care intri, vezi chipul desfrânării, pe străzi vezi desfrânare, la televizor zilnic vezi desfrânare şi facem desfrânare dacă nu trupeşte cu gândul şi cu inima, care are aceeaşi valoare şi greutate cu fapta, după cum spune Mântuitorul: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”[46].

Nu mai zic de păcatele conjugale pe care le face omul; Sau, invidia, care este cea mai nestăpânită şi întâlnită la tot pasul, pe cine nu-l muşcă preţ de o secundă şarpele invidiei asupra aproapelui?; Sau, lenea, care greu poate fi controlată şi învinsă, iar ispita ei o simţim zilnic şi ne lăsăm antrenaţi în duhul ei, confundând-o foarte des, cu starea de oboseală sau cu o stare falsă de neputinţă. Nu mai zic de : lăcomie, şi iubirea de argint.

Nu mai vorbesc de păcatele împotriva Duhului Sfânt, pe care le facem zilnic: cele împotriva credinţei, poate şi de 3-4 pe zi ne îndoim în credinţă; cele împotriva nădejdii, poate tot de atâtea ori cădem în neîncredere în puterea lui Dumnezeu, că nu mai poate ajuta; cele împotriva dragostei, faţă de Dumnezeu şi mai ales faţă de aproapele, faptele dragostei noastre lipsesc, nu le săvârşim zilnic.

Apoi, păcatele strigătoare la cer: uciderea, dacă nu omorâm fizic pe cineva, dar moral facem ucideri poate zeci într- o zi, lovind în cinstea şi demnitatea aproapelui, prin vorbirea de rău, clevetire, defăimare, pâră, reclamaţii, etc. Sodomia şi împiedicare venirii pruncilor; asuprirea săracilor şi a văduvelor, apoi oprirea plăţii lucrătorilor.

Sunt credincioşi care se păzesc de aceste păcate şi duc o viaţă de creştin autentic, îi fericesc. Aceştia se pot împărtăşi des cu spovedania deasă.
Când noi preoţii, vom reuşi să-i aducem pe credincioşii pe care îi păstorim, la o astfel de trăire şi vrednicie, îi putem împărtăşi des, la fiecare Sfântă Liturghie, fără să-i împingem la „osânda” despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel [47].

Părintele Ilie Cleopa atrage atenţia preoţilor care cu uşurinţă dau Sfânta Împărtăşanie:
„Trebuie să ştim că nu numai acei creştini ce primesc Preacuratele Taine cu nevrednicie se vor munci în veci, ci mult mai mare muncă vor lua acei preoţi care, ştiind pe cineva nevrednic, îl vor împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului” [48].

În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de acest aspect, deasa împărtăşanie şi se aduc tot felul de argumente, dar dacă nu-i curăţim pe creştini de păcate şi nu-i învăţăm să aibă o trăire curată, nu putem vorbi de deasa împărtăşanie. Nu este imposibil să ajungem şi în acest stadiu de trăire creştinească, numai că preoţii trebuie să pregătească pe credincioşi să lucreze, să fie lucrători adevăraţi, în acelaşi timp şi responsabili.


[39].- I Corinteni 12,31.
[40].- Canonul 6, Sf. Ioan Gura de Aur, Prescripţii canonice, Arhid.  Ioan Floca „Canoanele Bisericii Ortodoxe Române” Sibiu 2005, pag. 526-527.
[41].- Canonul 7, a Sf. Atansie, Prescripţii canonice, Arhid. Ioan Floca Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu 2005, pag. 526-527.
[42].- Arhim. Ilie Cleopa, „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnice şi veşnice”, Cluj-Napoca, 2004, Ed. Teognost, cap. 1264,  pag. 275.
[43].- Sfântul Ioan Gură de Aur “ Împărţirea de grâu” cuvinte 53 şi 54.
[44].- ortodoxiatinerilor.ro/euharistia-continua/20504-interviu –ips- serafim-desapa-împartaşire.
[45].- I Corinteni 10, 27-29.
[46].- Matei 5,28.

[47].- I Corinteni 10,29.
[48].- Arhim. Ilie Clopa, „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnice şi veşnice”, Cluj Napoca, 2004, cap. 1256, pag. 274.

Deasa împărtăşanie şi nevrednicia.


167857_170389642998822_6350389_n

Dacă sunt diferenţe de păreri de la duhovnic la duhovnic, acest fapt nu este rău, dacă nu depăşeşte în mod peioirativ atribuţiile, nu alterează adevărul revelat şi mântuirea credinciosului. Că mai sunt unii duhovnici care nu lucrează cât ar trebui sau nu zidesc tot timpul pe credincioşi, iar alţii prea mult exagerează, este foarte adevărat. Însă, tot ce zideşte face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Se deosebesc duhovnicii, pentru că nu la toţi le dă Dumnezeu acelaşi dar lucrător al Harului şi pentru că nu toţi se silesc de a lucra cu Harul pe care l-au primit la Taina Hirotoniei, de aceea Mântuitorul ne spune: „Râvniţi la darurile cele mai desavărşite”[39], pentru că darurile sunt de multe feluri. Acest lucru nu trebuie să stârnească invidia cuiva pentru harul lucrător al altuia.

Credincioşii trebuie să caute în fiecare preot, aşa diferit cum este el, lucrarea harului pe care-l are şi să se folosească de el, sufleteşte. La un preot vei găsi darul de a sfătui cum este bine, la alt preot darul rugăciunii împlinite, la alt preot darul vorbirii frumoase şi convingătoare ce-ţi urcă mintea în cer, la alt preot darul cântării frumoase ce-ţi înalţă sufletul printre îngeri, la alt preot darul izgonirii duhului necurat ce-l chinuie pe om, la alt preot darul vindecării de boli şi împlinirea dorinţelor. Mii de daruri diferite şi dacă stai şi le analizezi constaţi că ai nevoie de lucrarea acestor daruri. Dacă părintele duhovnic, vă dă voie să vă împărtăşiţi, ca în primele veacuri creştine, foarte des, înseamnă că are darul de a vă menţine în stare de vrednicie de a vă împărtăşi şi nu din consideraţii principiale, nici măcar în virtutea cum a fost odată, pentru că lumea de azi, faţă de lumea cum a fost odată nu mai seamănă, curată, nepătată şi neîntinată, păcatele s-au înmulţit şi în raport de ele s-a mărit şi timpul de penitenţă.

Unii încearcă să îndrume la o deasă împărtăşanie fără de socoteală, fără spovedanie, venind cu argumentul aplicabil preotului cum poate acesta ca la fiecare Liturghie să se împărtăşească? Este total greşit şi în cazul mirenilor să argumentăm în felul acesta, pentru că preotul este şi el om, dar faţă de omul de rând are ceva ce acesta nu are, Harul Preoţiei. Preotul este săvârşitorul Sfintei Liturghii iar omul creştin este primitorul. Nu-i poţi pune unul în locul celuilalt, nici preotul în rândul mirenilor şi nici mireanul în rândul preoţilor. Preotul înainte de săvârşirea Sfintei Liturghii se pregăteşte cu, curăţie trupească şi sufletească. Dacă nu face această pregătire şi vine întinat, nici el n-are voie să liturghisească şi nici să se împărtăşească. Preotul înainte de Sfânta Liturghie face canonul de liturghisitor, ceea ce credinciosul nu. Preotul se spovedeşte şi el la duhovnic, ca preot şi om.
Spun toate acestea aşa ca cel ce face o analiză a lucrurilor în lumina învăţăturii bisericii noastre pentru credincioşi să cunoască aceste lucruri, să nu se smintească, văzând diferenţe la preoţi, ca cei ce n-au o înţelegere sau o cunoaştere a lucrurilor de acest fel.

Sfântul Ioan Gură de Aur, nu îndeamnă la o împărtăşire deasă, dar nici rară. Este de părere că, nu ar trebui lăudat nici cel care se împărtăşeşte odată pe an şi nici cel care se împărtăşeşte la 40 de zile, sau mai des, ci pune mare accent pe vrednicia cu care se împărtăşeşte cineva:
„Nici pe cei ce se împărtăşesc o dată, şi nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei ce de puţine ori, ci îi laud pe cei cu conştiinţa curată se împărtăşesc şi a căror viaţă nu se poate reproşa… De ce? Fiindcă aceştia primesc asupra lor judecată, osândă, cât şi pedepsirea şi pedeapsă… Crezi că-ţi ajung 40 de zile spre a te curăţi de păcatele făcute timp îndelungat şi după o săptămână iarăşi te întorci la cele mai dinainte….? Pentru aceea diaconul rosteşte „sfintele sfinţilor”, adică cel ce nu este sfânt să nu se apropie. Nu zice numai: Cel ce este curat de păcate, ci cel ce este sfânt” [40].

Iar Sfântul Atanasie, dă un răspuns canonic Patriarhului Antiohiei (561), de felul cum ar fi mai bine să ne împărtăşim, mai des sau mai rar, spunând:
”Este lămurit că mai înainte trebuie să ne curăţim şi să ne eliberăm de toată fapta vrăjmaşă şi astfel să ne apropiem de dumnezeiasca slujbă tainică, ca nu cumva să fie spre peirea sufletului şi a trupului…” [41].

Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie spune :
„Sfânta Împătăşanie, fiind strâns legată de Spovedanie, se poate da, cu dezlegarea duhovnicului, în cele patru posturi, sau cel mai des odată pe lună pentru cei mai evlavioşi şi cel mai rar la Sfintele Paşti. Însă numai după săvârşirea canonului dat.” [42]

Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă iarăşi credincioşilor că se pot împărtăşi cel mai des de douăsprezece ori pe an, la cele douăsprezece praznice Împărăteşti, cu dezegarea duhovnicului lor „însă cu frică şi cu cutremur, ca să nu luăm osândă în loc de hrană şi moarte în loc de viaţă” [43].

IPS Mitropolit Serafim Joantă [44], unul dintre cei mai duhovniceşti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, dacă citim cu atenţie interviul dat pe tema „deasa împărtăşanie” şi analizăm tot ce spune, vom descoperi nu numai iconomie ci şi acrivie. La prima vedere, pare că este de acord cu desa împărtăşanie, dar foarte subtil subliniază, că nu o poate face omul fără a se găndi la păcatele care îl opresc. Pentru o asemenea comuniune trebuie o viaţă de sfinţenie. Îmbracă frumos şi armonios lucrurile cum au fost, mă refer la începuturi, cum ar trebui să fie şi cum sunt în zilele noastre. Totul depinde de starea morală a fiecărui credincios şi de vrednicia cu care se prezintă în faţa Sfântului Potir şi propriei sale conştiinţe. Psihologia omului de astăzi este una pervertită şi mai puţin bazată pe conştiinţă şi credinţă. Primează regula generală, obiceiul şi obişnuinţa.

Câţi dintre noi avem conştiinţa păcatului dreaptă, trează şi sensibilă? La câţi dintre noi cântarul păcatelor este conştiinţa? Facem păcate grele sau păcate de moarte şi păcate împotriva apropelui nostru aproape zilnic, fără să apelăm la conştiinţă, mai bine zis o înăbuşim uneori în prea marea încredere în bunătatea lui Dumnezeu şi în dezvinovăţirea de sine.

Înalt Prea Sfinţia Sa spune şi de necesitatea postului, al canonului şi al desei spovedanii, toate contribuind la vrednicia credinciosului de a se împărtăşi des.

Păcatele grele din care fac parte cele capitale, cele împotriva Duhului Sfânt şi cele strigătoare la cer sunt despărţirea creştinului de Biserică şi de Sfânta Împărtăşanie şi implicit, mărirea distanţei ca timp de la o împărtăşanie la alta, din cauza penitenţei ce trebuie s-o facă penitentul. Nu mai vorbesc de păcatele personale uşoare, care şi ele întinează pe om, dar făcând apel la iconomie, credem că se iartă chiar prin primirea Sfintei Împărtăşanii. Însă, despre aceste păcate uşoare şi mai lesne de iertat, un sfânt părinte spune că: „cel obişnuit cu păcatele subţiri şi făcându-le des şi multe sunt la fel de grele ca cele mari. Că, ce diferenţă este în greutatea unui sac umplut cu bolovani mari şi unul umplut cu nisip mărunt? Nu cântăresc la fel?„(a.p.)
Este şi acesta un punct de vedere, un adevăr de care trebuie să ţinem cont.

Care preot sau duhovnic nu ar vrea, ca toţi credincioşii bisericilor pe care le păstoresc, să nu se împărtăşească mai des sau chiar duminică de duminică? Nu cred că s-ar împotrivi cineva şi ar ţine morţiş la regula rarei împărtăşiri. Ce am pierde noi preoţii, dacă credincioşii noştri ar fi vrednici şi pregătiţi, în curăţenie trupească şi sufletească şi ar veni la fiecare Sfântă Liturghie să se împărtăşească? Nu am pierde, ci am câştiga sufletele. Dar, păcatul este opritor, păcatul este cel ce opreşte, să lepădăm păcatul şi să ne îmbrăcăm în vrednicie. Sfântul Apostol Pavel spune:
„oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” [45].
Păcatul şi această „osândă” de care se vorbeşte ne opreşte de a ne împărtăşi des.

Am spus că zilnic facem păcate mari, de multe ori conştient şi de multe ori inconştient. Despre ele vorbea foarte fin IPS Serafim că făcându-ne nevrednici de o deasă împărtăşanie, ne obligă la o deasă spovedanie şi penitenţă. Exemple de păcate mari, pe care le facem zilnic, sau foarte des, cum ar fi: mândria, care izvorăşte din inima omului, mai ales lauda şi preţuirea de sine, peste măsură şi atitudinea noastră de superioritate, cu un dispreţ mascat faţă de aproapele. Care credincios nu este ispitit zilnic de acest păcat?; sau, desfrânarea, când astăzi pe toate gardurile, în toate instituţiile în care intri, vezi chipul desfrânării, pe străzi vezi desfrânare, la televizor zilnic vezi desfrânare şi facem desfrânare dacă nu trupeşte cu gândul şi cu inima, care are aceeaşi valoare şi greutate cu fapta, după cum spune Mântuitorul: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”[46].

Nu mai zic de păcatele conjugale pe care le face omul; Sau, invidia, care este cea mai nestăpânită şi întâlnită la tot pasul, pe cine nu-l muşcă preţ de o secundă şarpele invidiei asupra aproapelui?; Sau, lenea, care greu poate fi controlată şi învinsă, iar ispita ei o simţim zilnic şi ne lăsăm antrenaţi în duhul ei, confundând-o foarte des, cu starea de oboseală sau cu o stare falsă de neputinţă. Nu mai zic de : lăcomie, şi iubirea de argint.

Nu mai vorbesc de păcatele împotriva Duhului Sfânt, pe care le facem zilnic: cele împotriva credinţei, poate şi de 3-4 pe zi ne îndoim în credinţă; cele împotriva nădejdii, poate tot de atâtea ori cădem în neîncredere în puterea lui Dumnezeu, că nu mai poate ajuta; cele împotriva dragostei, faţă de Dumnezeu şi mai ales faţă de aproapele, faptele dragostei noastre lipsesc, nu le săvârşim zilnic.

Apoi, păcatele strigătoare la cer: uciderea, dacă nu omorâm fizic pe cineva, dar moral facem ucideri poate zeci într- o zi, lovind în cinstea şi demnitatea aproapelui, prin vorbirea de rău, clevetire, defăimare, pâră, reclamaţii, etc. Sodomia şi împiedicare venirii pruncilor; asuprirea săracilor şi a văduvelor, apoi oprirea plăţii lucrătorilor.

Sunt credincioşi care se păzesc de aceste păcate şi duc o viaţă de creştin autentic, îi fericesc. Aceştia se pot împărtăşi des cu spovedania deasă.
Când noi preoţii, vom reuşi să-i aducem pe credincioşii pe care îi păstorim, la o astfel de trăire şi vrednicie, îi putem împărtăşi des, la fiecare Sfântă Liturghie, fără să-i împingem la „osânda” despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel [47].

Părintele Ilie Cleopa atrage atenţia preoţilor care cu uşurinţă dau Sfânta Împărtăşanie:
„Trebuie să ştim că nu numai acei creştini ce primesc Preacuratele Taine cu nevrednicie se vor munci în veci, ci mult mai mare muncă vor lua acei preoţi care, ştiind pe cineva nevrednic, îl vor împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului” [48].

În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de acest aspect, deasa împărtăşanie şi se aduc tot felul de argumente, dar dacă nu-i curăţim pe creştini de păcate şi nu-i învăţăm să aibă o trăire curată, nu putem vorbi de deasa împărtăşanie. Nu este imposibil să ajungem şi în acest stadiu de trăire creştinească, numai că preoţii trebuie să pregătească pe credincioşi să lucreze, să fie lucrători adevăraţi, în acelaşi timp şi responsabili.


[39].- I Corinteni 12,31.
[40].- Canonul 6, Sf. Ioan Gura de Aur, Prescripţii canonice, Arhid.  Ioan Floca „Canoanele Bisericii Ortodoxe Române” Sibiu 2005, pag. 526-527.
[41].- Canonul 7, a Sf. Atansie, Prescripţii canonice, Arhid. Ioan Floca Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu 2005, pag. 526-527.
[42].- Arhim. Ilie Cleopa, „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnice şi veşnice”, Cluj-Napoca, 2004, Ed. Teognost, cap. 1264,  pag. 275.
[43].- Sfântul Ioan Gură de Aur “ Împărţirea de grâu” cuvinte 53 şi 54.
[44].- ortodoxiatinerilor.ro/euharistia-continua/20504-interviu –ips- serafim-desapa-împartaşire.
[45].- I Corinteni 10, 27-29.
[46].- Matei 5,28.

[47].- I Corinteni 10,29.
[48].- Arhim. Ilie Clopa, „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnice şi veşnice”, Cluj Napoca, 2004, cap. 1256, pag. 274.

Când nu ne este de folos Sfânta Liturghie?


1509292_682212258475710_745188379_n

Sunt foarte mâhnit să constat duminică de duminică, un obicei, în rândul unor credincioşi care vin să ia parte la săvârşirea Sfintei Liturghii. Acest obicei se numeşte „Ieşirea din Biserică”, când Sfânta Liturghie nu este finalizată. Va întreb, este bine sau este rău? Este bine sau rău să mergem mai târziu la Sfânta Liturghie? Este bine sau rău să plecăm mai devreme, înainte de a se termina Sfânta Liturghie?
Corect este ca omul să aibă grijă, să vină la Sfânta Biserică de dimineaţă, chiar înaintea preotului, pentru a participa la slujba utreniei, slujbă care face parte din cele 7 laude şi este rugăciunea obştească de dimineaţă şi de a participa apoi la Sfânta Liturghie.

În urmă cu câţiva ani, credincioşii puneau mare accent pe datoria lor de a lua parte la toată rugăciunea din biserică. Ţin minte pe bunicul meu că se scula dis-de-dimineaţă, mulgea vaca, o hranea, dădea drumul la păsări în curte, le dădea de mâncare, facea toate treburile stringente, ca până la ora 7,00 să poată fi în biserică, înaintea preotului spunând: „credincioşii trebuie să-l aştepte pe preot şi nu preotul pe credincioşi”. Când intra preotul în Biserică, toţi cei prezenţi, se ridicau din locul lor şi sărutau mâna preotului, iar părintele îi binecuvânta pe creştetul capului. Aveau un respect deosebit faţă de preot, faţă de biserică şi de sfintele slujbe, izvorât din credinţă lucrătoare şi din evlavie. Nu pot spune că astăzi nu mai există, ba, există, e cam subţire, dar există.

Pentru a fi de folos Sfânta Liturghie, trebuie să participi de la început, adică de la binecuvântarea mare şi până la sfârşit, când preotul dă Sfânta Anaforă. Nu trebuie să vii târziu şi nu trebuie să pleci mai înainte de a primi Sfânta Anaforă. Canonic şi liturgic, ora de începere a Sfintei Liturghii, după Pravila Bisericească, [22] este ora 9. Ea variază în anumite circumstanţe. La mănăstiri ora de începere a Sfintei Liturghii poate fi ora 8 sau 8,30, pentru că slujba Utreniei nu se mai face dimineaţa, ea a fost oficiată seara în cadrul privegherii. La munte, ora de începere este 9,30 – 10, deoarece, o parte din credincioşi, dis de dimineaţă, urcă muntele unde au vitele şi trebuie să le îngrijească, ceea ce face să mai dureze până ce se pot aduna credincioşii în biserică.

Chiar dacă unele piedici ivite l-au făcut pe credincios să vină mai târziu, şi nu a putut participa la slujba Utreniei, trebuie să aibă grijă în aşa fel încât atunci când preotul dă binecuvântarea de a începe Sfânta Liturghie, să se afle în Sfânta Biserică.
De ce nu este bine să vină mai târziu şi să plece înainte de a se termina Sfânta Liturghie?
Pe lângă faptul că foarte mulţi au asemănat părăsirea Sfintei Liturghii înainte de a se termina cu Iuda, care părăseşte Cina cea de Taină, asemănându-se cu el, mai putem spune şi următoarele:

1.- Pentru că o rugăciune incompletă nu se ridică la Dumnezeu sau nu-i este de folos omului aşa cum nu-i de folos să îmbrace o cămaşă fără o mânecă, fără guler, sau numai pe jumătate. Noi zicem, că e bine mai târziu decât deloc, dar Dumnezeu nu zice cum zicem noi. Aceasta este voia noastră, nu şi voia lui Dumnezeu. Prin aceste cuvinte îl silim pe Dumnezeu să se mulţumească cu cât vrem noi să-i oferim şi nu ne silim să-L mulţumim noi pe Dumnezeu cu cât mai mult. Noi, suntem datori să ne coordonăm voinţa noastră pe măsura voinţei lui Dumnezeu şi nu invers. Ştim că Dumnezeu nu primeşte frânturi de rugăciune şi nici jumătăţi de măsură din acţiunile noastre, ci o rugăciune completă, rostită cu luare aminte şi cu inima smerită şi să ne dăruim total în acţiunile noastre. Lui Dumnezeu nu-i place să fim căldicei în manifestarea credinţei noastre, ci fierbinţi şi să ardem sufleteşte şi trupeşte pentru Dumnezeu. Dacă nu participăm cu auzul, cu văzul, cu graiul şi cu luare aminte la toate cuvintele şi mişcările cultice, suntem absenţi cu gândul în altă parte, trece pe lângă noi Liturghia.

2.- Sfânta Liturghie, fiind Jertfa de Răscumpărare care se aduce în chip nesângeros pe Sfânta Masă, la care ne cheamă Hristos pe toţi, o împărtăşeşte Mântuitorul la fiecare dintre noi întreagă şi nu pe bucăţi. Sfânta Liturghie este o mărturisire continuă a unor fapte şi succesiuni de momente din viaţa Mântuitorului, care formează un drum unitar duhovnicesc spre Împărăţia lui Dumnezeu, începând cu Naşterea Sa în ieslea din Betleem (Proscomidia), continuând cu ieşirea Sa la propovăduire a Sfintei Evanghelii, culminând cu poposirea în foişorul Cinei celei de Taină, unde ne chemă pe toţi să primim Jertfa Sa de pe Sfînta Cruce, ceea ce în chip tainic şi nesângeros se repetă pe Altarul Sfintei Mese, de la care nu trebuie să lipsim.

Părintele Ilarion Argatu spunea:
”pentru cei ce lipsesc de la Sfânta Liturghie, pentru ei degeaba S-a Răstignit Hristos”[23], fiind vorba atât de cei care nu vin la Sfânta Liturghie, cât şi de cei ce vin târziu şi cei ce pleacă devreme, înainte de a se termina.

3.- Lipsa de la anumite momente ale Sfintei Liturghii ne păgubeşte de împărtăşirea Harului Duhului Sfânt, care se coboară peste credincioşi şi peste Sfintele Daruri în momentul invocării de către preot a Sfântului Duh (numit epicleză), de a le sfinţi şi a le transforma în mod tainic dar real şi substanţial în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfântul Duh se coboară cu Harul Său numai peste cei prezenţi în Biserică nu şi peste cei ce au lipsit sau au venit mai târziu, sau cei care au fost dar au plecat.
Părintele Ilarion Argatu spunea:
“cei care sunt prezenţi în momentul coborârii Sfântului Duh la invocarea preotului în timpul când se cântă la strană “Pre Tine Te lăudăm..”, se umplu de Har şi sunt purtători de Har timp de 7 zile, care-i ajută să învingă ispitele şi greutăţile mai uşor, să fie mai spornici în rugăciune şi fapte bune. Cei ce nu participă la Sfânta liturghie sau care au plecat după ieşirea cu Sfintele Daruri, se păgubesc de primirea Harului”[24].

Să luăm aminte la pilda celor 10 fecioare şi să nu uităm că bunătatea lui Dumnezeu nu trebuie ispitită şi să nu ne acoperim cu ea lenevirea sau lipsa noastră de grijă, de evlavie şi de râvnă, pentru că la un loc cu bunătatea lui Dumnezeu stă şi dreptatea Sa, care, ne va închide uşile, ca şi fecioarelor care nu au avut grijă şi nici râvnă pentru candelele lor, din faţa cărora vom striga şi noi cerând milă: “Doamne, Doamne deschide-ne nouă, noi suntem cei ce ne-am pus încrederea şi nădejdea în Marea Ta Bunătate” la care vom primi răspunsul cuvenit, drept şi necruţător: “nu vă cunosc pe voi!”[25].

4.- Intrând mai târziu sau ieşind mai devreme din Sfânta Biserică, devii sminteală pentru cei prezenţi care sunt atenţi şi participă cu atenţia, cu mintea şi cu cugetul la cuvintele Sfintei Liturghii, deranjându-i, atrăgându-le atenţia asupra ta, prin zgomotul şi mişcările pe care le produci, prin închinările la Sfintele Icoane şi apoi, deranjându-l pe preotul care slujeşte Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, prin înmânarea la uşa altarului a pomelnicului, pe care doreşti să-l pomenească. Lucrul acesta trebuia să-l faci mai devreme când nu deranjai pe nimeni la rugăciune. Preotul va trebui să-şi coboare mintea din Cer, la tine, întrerupând legătura luării aminte şi lucrarea sa cu Dumnezeu.

5.– Plecând înainte de a primi Sfânta Anaforă, este ca şi cum te-ai duce la o masă, la un praznic sau la o nuntă şi te-ai ridica la un moment dat să pleci acasă, înainte de a se pune mâncarea pe masă, adică ai plecat flămând. Cunoaştem că Sfânta Împărtăşanie şi Sfânta Anaforă, sunt hrană pentru suflet. Ambele, chiar dacă nu au aceeaşi valoare, una fiind Sfântă Taină şi una binecuvântare; Prima fiind Trupul şi Sângele Mântuitorului şi a doua “cele ce se dau în locul Sfintelor Taine”,[26] fac ca să ne fie hrană sufletească şi participare la Jertfa lui Hristos. Neluând Sfânta Anaforă, cea care înlocuieşte nevrednicia de a ne împărtăşi, ne facem vinovaţi de canonul care afuriseşte pe cel ce participă la Sfânta Liturghie şi nu primeşte Sfânta Împărtăşanie. În primul rând, se păgubeşte de Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi în al doilea rând se cade sub incidenţa canonului, adică îşi adună pagubă şi afurisenie.
Părintele Ilarion Argatu spunea:
“Degeaba te-ai dus la Sfânta Liturghie, dacă nu te-ai împărtăşit sau dacă n-ai luat Sfânta Anaforă, înseamnă că ai fost numai un privitor la cum se Jertfeşte Hristos pentru tine, dar nu te-ai unit cu El şi nu L-ai luat cu tine, L-ai părăsit în locul în care S-a jerfit şi El te va părăsi pe tine”.

Nu trebuie să fim leneşi şi să ne ducem personal pentru a primi Sfânta Anaforă din mâna preotului, deorece una este să-ţi dea preotul Sfânta Anaforă şi alta este să iei de la cineva anaforă şi alta este dacă ai anaforă mai de demult acasă pe care o poţi lua. De la Sfânta Liturghie la care ai participat trebuie să consumi Sfânta Anaforă din ziua aceea. Pentru că nu eşti numai participant la acea Sfântă liturghie, ci eşti şi mărturisitor şi trebuie să fii şi împlinitor. În zilele din cursul săptămânii, când nu se face Sfânta Liturghie, poţi consuma Sfânta Anaforă de la orice altă Sfântă Liturghie de la care ai primit, dar în ziua când participi la o Sfântă Liturghie în zi de duminică sau sărbătoare, trebuie să primeşte şi să consumi jertfa acelei Liturghii.

6.- Din momentul când a început Sfânta Liturghie şi mai cu seamă din momentul când începe Cântarea Heruvimică, nu mai are voie nimeni să mai iasă din Sfânta Biserică până la terminare. Au fost cazuri pe timpul năvălirii turcilor şi a cotropitorilor, când au intrat turcii în Biserică, în timpul Sfintei Liturghii, au trecut prin sabie şi foc pe toţi credincioşii prezenţi. Arătând că nici de frica cotropitorilor şi nici de frica morţii nu se părăseşte Jertfa Mântuitorului-Sfânta Liturghie. Astăzi să se întrebe şi să se judece fiecare ce fel de credincios este, când vine târziu la Sfânta Liturghie, sau, dacă pleacă mai îninte de a se termina Sfânta Liturghie? Cum apare el în faţa lui Dumnezeu şi a proprii conştiinţe?

În concluzie, este bine să mergem la Sfânta Biserică de dimineaţă, să stăm până la terminarea Sfintei Liturghii şi să luăm Sfânta Anaforă.
Este bine să mergem mai de dimineaţă, ca să avem timp să ne închinăm Sfintelor Icoane, să dăm pomelnicul la Sfântul Altar pentru a fi pomeniţi şi să ne ocupăm locul nostru undeva unde să nu mai deranjăm pe nimeni.
Să nu plecăm de la Sfânta Liturghie fără să primim din mâna preotului Sfânta Anaforă.
Unii dintre comentatori mai spuneau şi de miruit. Doar în locurile unde este în practica sfinţiţilor slujitori să miruiască, pentru că nu în toate bisericile se miruieşte după terminarea Sfintei Liturghii.

______________
[22]- Pravila Bisericească, 1940, reg. 1235, pag. 304, reeditată în 1999.
[23].- Pr. Ioan V. Argatu, 500 Răspunsuri duhovniceşti la întrebările credincioşilor ale Părintelui Ilarion Argatu” ediţia a-III-a, ed. Mila Creştină, 2010, pag. 240.
[24].- Ibidem.
[25].- Matei 25,12.
[26].- Liturghier, Bucureşti 1974, pag. 127.