De cine să ascultăm, de stareţă sau de duhovnic?


argatuioan1

“Părinte, eu sunt de la o mănăstire de călugăriţe, vreo 23 de vieţuitoare, vreau să vă spun că este o mare neînţelegere între maica stareţă şi părintele duhovnic, nu ştie care să comande şi cine este mai mare. Stareţa îl tot obstrucţionează pe părintele de la tot ce poate, se bagă chiar şi în slujbele părintelui şi-i interzice anumite slujbe să le facă. Noi ştim că nu este bine ce face stareţa, e femeie, nu se poate băga peste preoţie.
Vă întrebăm, cum este înaintea lui Dumnezeu ascultarea de stareţă şi ascultarea de duhovnic, care este mai mare sau mai întâi?”

          Pentru maici (călugăriţe) într-o relaţie normală dintre stareţă-duhovnic-obşte, ascultarea se face atât de stareţă, cât şi de duhovnic.

Fiecare îşi are rolul său bine stabilit în conducerea unei obştei. La Dumnezeu, unul conduce administrativ, stareţa, ţinând toiagul în mâna dreaptă având grijă de fiecare maică în parte şi dând ascultări, ca prin ele să se poată mântui fiecare maică. Asigură cele de trebuinţă pentru întreaga obşte. Unul conduce spirital, preotul-duhovnic, conduce obştea pe calea lui Hristos către Împărăţia lui Dumnezeu (inclusiv pe maica stareţă), cu epitrahilul la gât, cu Sfântul Potir în mâna dreaptă şi cu Sfânta Cruce în mâna stângă. La Dumnezeu el merge înainte, urmat de maica stareţă şi de toată obştea. Călugăria nu este înaintea preoţiei, ci invers.

Preotul merge cu un pas înainte, pentru a le descoperi calea către Împărăţia lui Dumnezeu, prin harul ce luminează şi curge prin harul preoţiei. Nu merge singur, ci cu Hristos Cel Jertfit, ce se află ca povăţuitor, răscumpărător şi de merinde dătător, din Sfântul Potir, din mâna preotului. Hristos – Mirele, însoţeşte obştea, o hrăneşte şi-i dă putere să meargă pe cale, să se ridice atunci când cade. Sfânta Cruce din mâna preotului luminează calea descoperită prin Har pe care trebuie să meargă turma (obştea).

Aş putea spune că rolul ambilor conducători este foarte important şi cu mari responsabilităţi, conducând şi păzind obştea, unul pe orizontală şi altul pe verticală. Stareţa păzeşte turma cu toiagul în mână. Iar părintele duhovnic şi slujitor are grijă ca nimeni din obşte să nu se piardă sau să cadă în prăpastia întunecimii păcatului, ci pe toţi să-i ridice la înălţimea Împărăţiei lui Dumnezeu. Asta-i regula după cum vrea Dumnezeu.

Mai sunt şi cazuri izolate, în care stareţa sau duhovnicul nu-şi cunosc locul şi rolul, cauza fiind mândria. Acolo nu şi-a făcut loc smerenia atât de iubită de monahism. Unde lucrează smerenia toţi îşi cunosc locul lor şi trăiesc în armonie. Când te stăpâneşte mândria, slava deşartă, iubirea de sine, nu-ţi mai cunoşti locul, nici măsura şi atunci prin faptele pe care le faci, cuvintele pe care le zici, şi gândurile care-ţi vin, începi a te urca în jos, nu în sus. Aflându-te în urcare, nu mai realizezi că poziţia ta s-a schimbat, eşti cu capul în jos şi direcţia de mers nu este cea către în sus, ci, către în jos. Mândria fiind izvorul răutăţilor în lume, desigur, răstoarnă valoarea şi pe Dumnezeu din conştiinţa celui ce o are.

Deci, ascultare sporită faţă de amândoi, cu ochii, voinţa şi smerenia la maica stareţă şi cu urechea, mintea şi inima la părintele duhovnic, iubind pe Dumnezeu şi veţi primi la înfricoşatul judeţ ceea ce a văzut Sfântul Cuvios Nifon:

“Cuvioasa ceată a monahilor, chipul lor revărsa o tainică mireasmă şi scânteia ca soarele. Domnul i-a împodobit cu şase aripi şi prin puterea Duhului Sfânt au devenit asemenea cu înfricoşaţii Heruvimi şi Serafimi şi au început să cânte cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de Slava Lui. Slava monahilor era mare, negrăită şi cununile lor felurit împodobite şi luminoase; potrivit cu luptele şi cu sudorile lor au primit şi cinstea” [115].

Prima este ascultarea de duhovnic. Nu se poate ca o maică, fie ea şi stareţă, să se bage şi să comande pe preot ce are de făcut strict preoţeşte, în Altar şi în purtarea de grijă sufletească a obştii. Nu poate stareţa să-i interzică nimic din toate acestea. Preotul-duhovnic va da socoteală de felul cum a condus obştea către Împărăţia lui Dumnezeu şi tot el va răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare suflet pierdut. Dacă este împiedicat să-şi facă misiunea în mănăstire, să i se aducă la cunoştinţa episcopului.
__________________
[115].- Sfântul Cuvios Nifon, Episcopul Constantianei, sec. IV  “Vedenie despre Înfricoşătoarea Judecată”, Muntele Athos, 1986, traducere Preot Petroniu Tănase.

 

Răspuns la o mare dilemă..


.spovedanie_23

            Credinciosul creştin otodox are două ascultări principale după care se conduce în viaţa de creştin, prima: ascultarea de Dumnezeu; a doua: ascultarea de Biserică. Preotul-duhovnic este principalul glas al bisericii. Dilema este: ce alegem în momentul când aceste două ascultări se contrazic? Mergem pe ce spune Dumnezeu sau pe ce spune duhovnicul ?

Fraţilor creştini şi români, ce trebuie respectat mai întâi Sfânta Scriptură, care este glasul lui Dumnezeu sau sfatul duhovnicului? Îmi veţi zice că şi una şi alta. Aveţi mare dreptate, aşa trebuie să facă un bun creştin şi credincios să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul duhovnicului. Adevărat veţi spune aşa trebuie, să respectăm şi Scriptura şi duhovnicul dacă merg în tandem. Şi atunci ce-i de făcut? Ce alegem dacă aceste două ascultări se contrazic? Cum ieşim din această dilemă? Când se contrazic aceste două ascultări? Când una dintre ele greşeşte. Care poate greşi? Îmi veţi zice duhovnicul. Adevărat. Când duhovnicul nu ascultă şi nu ia în considerare poruncile lui Dumnezeu, sfatul lui nu se mai potriveşte cu porunca dată de Dumnezeu, de care trebuie să ascultăm necondiţionat. Cine-i mai mare, cine-i mai întâi? Îmi veţi zice că Dumnezeu este mai mare şi mai întâi.

Când duhovnicul sfătuieşte altceva faţă de ceea ce Dumnezeu porunceşte, înseamnă că el se află despărţit de Dumnezeu, adică pe calea ereziei. În cazul acesta îl ascultăm? Desigur că nu.

Ei, aici intervine obligaţia noastră spirituală de a cunoaşte, a cântări, a analiza şi a descoperi adevărul sau duhul străin al presupusului adevăr, pe care îl primim ca sfat. Să analizăm puţin şi să ne întrebăm: Sfânta Scriptură, oare nu este ea singura care conţine Adevărul de necontestat? Adevarul Absolut? Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu? Este? Sigur că este, fără îndoială şi fără tăgadă, peste el nu putem veni cu părerile noastre. Deci din start dăm credibilitate şi ascultare Sfintei Scripturi şi a cuvintelor ei.

Apoi, ne întrebăm care ar rebui să fie calitatea cea mai mare a unui „duhovnic?” Vom spune, calitatea de a asculta, de a respecta şi a pune în aplicare “tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”[54], în modul cel mai fidel, necontestat şi necomentat, cu seriozitate şi severitate chiar.

Peste Cuvântul lui Dumnezeu nu se trece niciodată şi de către nimeni cu vreo părere personală contrară sau speculativă şi nici invocând puterea de a dezlega. Nu-i mai mare puterea de a dezlega a preotului decât Cuvântul lui Dumnezeu. Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu leagă şi dezleagă. Un duhovnic îmbunătăţit nu va pune niciodată cuvântul său înaintea Cuvântului lui Dumnezeu. Am dreptate? Întotdeauna un duhovnic îmbunătăţit îl veţi cunoaşte, din evidentul fapt că-şi susţine cuvântul pe Cuvântul lui Dumnezeu, observându-se vădita grijă de a nu ieşi din Cuvântul lui Dumnezeu, de a nu supăra pe Dumnezeu şi apoi pe oameni. Întotdeauna va asocia cuvântul său cu, Cuvântul lui Dumnezeu. Întotdeauna va începe să înveţe cum făceau proorocii, cu atenţionarea:
Aşa grăieşte Dumnezeu!”,….. “Aşa voieşte Dumnezeu”,…..” că aşa a grăit Domnul!”…. [55]

Dacă un duhovnic vine cu sfaturi şi îndemnuri ce contrazic cuvântul lui Dumnezeu, să vă fie măsură, de a a-l califica pe acel duhovnic cât de „îmbunătăţit” este. Cuvântul său împotriva Cuvântului lui Dumnezeu îl descalifică. Aşa deosebim pe un duhovnic îmbunătăţit de unul mai puţin îmbunătăţit. Să nu confunde cineva termenul de “îmbunătăţit” cu cel de “bun lumii” când preotul face pe plac oamenilor cum vor ei şi nu mai ţine cont de ce vrea Dumnezeu.

Nici ascultare nu i se cuvine unui asemenea preot, şi Arie a fost preot “îmbunătăţit” în ochii unor credincioşi şi a unor ierarhi ai vremii şi ştim în cât de mare erezie i-a dus pe toţi care au crezut în el şi care mai cred şi astăzi. Ca drept dovadă, avem acei sfătuitori pro-occidentali (proaspăt apăruţi) ce seamănă neghina învăţăturii ariene în conştiinţa credincioşilor şi slujitorilor ortodocşi, culese din scrierile arienilor redactate în atelierul arian din Antiohia între anii 362-381, învăţând altceva împotriva Scripturii şi al Canoanelor Bisericeşti şi a cărţilor de slujbă: despre starea femeii în biserică; a morţilor; a Sfintei Împărtăşanii şi altele.

*

Vă îndemn să nu-L ispitiţi pe Dumnezeu punând la încercare Îndelunga Lui Răbdare. Am vorbit şi am arătat că şi în Sfânta Scriptură şi în Canoanele Bisericeşti şi chiar în cărţile de slujbă (Evhologhiu-Molitfenicul Mare) porunceşte clar şi răspicat că femeia la timpul necurăţiei ei, nu are voie să intre în Biserică. O mai repet, că este o rânduială Dumnezeiască şi o rănduială Bisericească, care trebuie respectată.

Cine respectă acest lucru şi face ascultare, ascultarea îl mântuieşte. Este buna-cuviinţă şi respect faţă de lucrurile sfinte, respecţi pe Dumnezeu.
Îndemnul meu nu este de a nu-şi asculta cineva duhovnicul, ci de a discerne ce ascultare facem, pentru a ne fi de folos. De a convinge pe toată lumea că, ghidul cel mai bun şi cântarul cel mai drept pe care-l putem folosi de a nu ne rătăci de la calea cea dreaptă şi de Bunul Dumnezeu este Sfânta Scriptură (Biblia). Este cartea de capătâi a credinţei noastre, prin care ni se descoperă Dumnezeu, Revelaţia Supranaturală o mai numesc teologii; este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, din ea pornesc spre ascultarea noastră ce se cuprinde în Sfânta Tradiţie: Canoanele Bisericeşti, Cărţile de slujbă, Mărturisirile de Credinţă, Scrierile Sfinţilor Părinţi, ar trebui şi sfaturile duhovnicilor ca formă finală şi practică.

În concluzie, voi spune că este răspunderea noastră faţă de drumul pe care îl alegem; de păstorul care să ne conducă; de aceea ne-a dat Dumnezeu: minte, înţelepciune, raţiune, ce ne îndeamnă la o curată credinţă prin cuvintele Sale, ce ne lumineaza mintea şi
ne strecoară cunoştinţa de Dumnezeu.

**

Dacă o să-L punem pe Dumnezeu mai presus de toate, nu vom greşi.
Cu regret şi cu durere în suflet o spun, până astăzi n-am crezut ce spun credincioşii, că pot fi “oameni” care nu dau sfatul cel bun. Acum am simţit că revoluţia şi liberatea occidentului a adus şi asemenea lucruri străine şi gunoaie peste credinţa noastră. Aşa am ajuns să studiez şi să mă documentez de conţinutul scrierilor pe care se bazează teologia catolică şi protestantă. Aşa am ajuns la scrierile ariene eretice şi anatematizate de Biserica Ortodoxă în Sinoadele Ecumenice, pe care “unii” le strecoară ca învăţături în Biserica Ortodoxă. Ne aflăm în mare şi eminent pericol de a deveni neo-ortodocşi.

Aceşti „semănători” cu denumiri ortodoxe au pus în pericol Ortodoxia, cea care a păstrat adevărurile de credinţă nealterate timp de 2000 de ani, încearcă ei să le altereaze.

De aceea, văd că este o luptă şi o mare tulburare pe tema credinţei practice, iar credincioşii sunt în derivă sau eroare şi nu mai ştiu pe cine să asculte? Cine spune adevărul?

Învăţăturile bisericii bune, adevărate, nealterate şi moştenite, sunt luate în râs şi în derizoriu; marii duhovnici sunt blamaţi şi etichetaţi ca nişte oameni lipsiţi de cultură şi analfabeţi; preoţii ce ar mai ţine cârma câtuşi de puţin sunt ameninţaţi „vezi părinte ce teologie faci!?” N-am crezut că pe faţă, fără nici o jenă făţă de credincioşi, îşi vor arunca unul altuia cuvinte de „înşelat” sau „eretic”. Se vede cu ochii deschişi că vrăjmaşul satana se lupta să învrăjbească şi să dezbine ortodoxia noastră, pornind de la păstorii ei.

Îndemnul meu este ca orice credincios să se redreseze pe drumul cel bun al Ortodoxiei, ascultând de Bunul Dumnezeu prin respectarea Sfântei Scripturi, a canoanelor şi a rânduielilor Sfintei Biserici. Cine vă dă sfat care vi se pare străin de tradiţia Bisericii, să aveţi pretenţia să vi-l dea cu cartea în mână cerându-i: „unde scrie?”. Ce altceva aş mai putea spune?


[54].- Matei 4,4.

[55].- Zaharia 2,7; Iezechiel 12,28; Isaia 22,25; 1 Judecători 11,23.

S P O V E D A N I A nemulţumire, sfat şi canon,


spovedanie_23

Sigur că probleme sunt. Unii au mai puţine iar alţii mai multe şi grele. Nemulţumiri sunt, poate şi pentru faptul că nu suntem destul de iscusiţi şi hotărâţi să alegem pentru noi ceea ce ne-ar putea fi de folos. Tendinţa pentru ceea ce ne nemulţumeşte este să dăm vina pe preoţi. Vii ca un vinovat în faţa preotului, cerând iertare pentru vina cu care ai supărat pe Dumnezeu, şi pleci cu vina preotului că te-a nemulţumit, spunându-l tuturor.

Unii învinovăţesc preotul că prea dă canoane; că prea le respectă pe cele din carte şi că nu ar trebui, sau, ar fi trebuit ceva mai puţin şi foarte puţin, pentru că omul este o fiinţă firavă, gingaşă şi sensibilă; Alţii, nemulţumiţi că preotul nu dă canoane pentru păcatele lor şi iată că din cauza aceasta nu-şi pot răscumpăra păcatele şi nu se mântuiesc; Alţii, că preotul lor este prea superficial şi permisiv la mărturisire, fapt pentru care, omul nu pleacă uşurat de la scaunul mărturisirii; Alţii, că prea întreabă preotul de toate şi nu ar trebui decât într-o anumită limită şi decenţă.
Şi iată că nicicum nu este bine. Ce este bine pentru unii este rău pentru alţii.
 .
Privindu-le pe toate în ansamblu, dintr-un alt punct de vedere, îţi dai seama în câte forme şi feluri reuşeşte diavolul să batjocorească o Sfântă Taină, cea a Mărturisirii, prin care primim iertarea păcatelor. Pentru că, prin ea, omul câştigă şi diavolul pierde. Prin ea, se aduce iertarea păcatelor şi desfiinţarea ostenelilor depuse de diavol la a-i atrage pe oameni la păcat. Pierde pe cei ce i-a câştigat, văzându-şi munca năruită.
 .
Sfatul meu, ca duhovnic, este următorul:
Alegeţi-vă duhovnicul potrivit sufletului, care vă poate ajuta la îndreptare şi la mântuire.
Nu-l cârtiţi pe preotul care nu vi se potriveşte, pentru că el este cel din a cărui mână se va cere sufletul.
Nu cârtiţi canoanele poruncite de Sfinţii Părinţi şi de Sinoadele Ecumenice, că sunt pentru fiecare dintre noi porunci de a le îndeplini şi afurisenie de a le ignora.
Nu cârtiţi pe duhovnici, pentru aplicarea canoanelor, pentru că nu sunt date după voia lor, nici după preferinţa lor şi nici de a face vreun favor cuiva, ci, de a cântări cu ele greutatea păcatelor, ce stau ca nişte bolovani în spatele nostru şi este medicamentul prin care se vindecă sufletul nostru cel rănit de greutatea lor.
Nu cârtiţi canonul primit la mărturisire şi nu-l vorbiţi de rău pe preotul care l-a dat, pentru că nu vi se iartă păcatele mărturisite, ci se adaugă mai multe şi devin mai grele.
Nu mergeţi la mărturisit fără să vă faceţi înainte o revizuire, o cercetare, a stării morale în care vă aflaţi, descoperind păcatele pe care trebuie să le mărturisiţi, nădăjduind că veţi primi iertare.
Când te afli sub epitrahilul preotului, începe să-ţi mărturiseşti singur păcatele, fără să fie obligat preotul să te întrebe pentru tăcerea ta, este mărturisirea ta şi nu a lui, a păcatelor tale, iar preotul, nu are de unde să ştie cu ce ai greşit înaintea lui Dumnezeu ca să te poată întreba.
Nu lăsa nici un păcat nemărturisit, ca să nu le ai îndoit pe toate.
Mărturisirea ta să fie taină şi pentru tine ca şi pentru preot, despre care nu ai voie să vorbeşti cu alte persoane, nici măcar cu părinţii, soţul (a), fraţii şi prietenii.
Fiţi smeriţi, lăsaţi mândria, lăsaţi orgoliile, lăsaţi ura, lăsaţi bârfa, lăsaţi judecata.
Fiţi necârtitori, neîmpotrivitori, mult râvnitori la a face canonul, cu răbdare să aşteptaţi vrednicia de a vă Împărtăşi.
Fiţi hotărâţi să părăsiţi păcatul şi plângeţi din suflet, căindu-vă sincer, ca Dumnezeu să vă ierte păcatele. Amin.