Credința nefățanică, smerită și lucrătoare


_dsc0357

Lumea este încurcată și necredincioasă pe acest pâmânt, iar credinţa cea adevărată nu-și mai găsește locul, decât în suflet şi în gând…

Da, dar nu trebuie să fie numai în suflet și în gând și s-o ții ascunsă acolo, în mod egoist, sau de frică, ea trebuie să fie mărturisită și împărtășită celor din jur, trebuie să se manifeste în curajul și faptele noastre. Nu trebuie s-o lași doar în interiorul tău, să fie adormită, ea trebuie să fie lucrătoare prin fapte și mărturisire. Mântuitorul ne spune că Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. „(Mat. 7, 21) sau „după fapte îi veți cunoaște„.

E bine că aveți credința în suflet și în inimă, acolo este locul ei, dar trebuie s-o faci să fie lucrătoare prin fapte. Un exemplu de lucrarea a credinței este, atunci când mergi la Biserică, participi la Sfânta Liturghie și te rogi…stai de vorba cu Dumnezeu. Mergi la Biserică? Cred că da, nu mă îndoiesc de lucrul acesta, dacă ai credință nu poți sta acasă nepăsător când Hristos se Jertfește pe Sfânta Masă și te cheamă la Cina Sa.

O altă lucrare a credinței, este atunci când te rogi și postești miercuri și vineri și toate posturile de peste an. Postești? Cum să nu postești dacă ai credința în suflet și în inimă, care te îndeamnă să faci acest lucru și te mustră, dacă nu-l faci cu smerenie.

O altă lucrare a credinței este să faci milostenie, să nu treci pe lângă un sărac, să nu-l miluiești cu ceva. Faci milostenie? Cum să nu faci, când credința din inimă îți spune că săracii sunt frații mai mici ai lui Dumnezeu și dacă îi dai unui sărac, îi dai lui Dumnezeu. Îi judeci pe cerșetori? Nu cred, nu te lasă credința din inimă și conștiința, să te faci judecătorul cuiva în locul lui Dumnezeu. Întotdeauna simți sentimentul de milă față de cel sărac, de cel neputincios şi neajutorat și mereu îți spui că puteai fi tu în locul lui. Și câte fapte bune, nu-l îndeamnă să facă acela ce are credința în suflet și în inimă așa cum spui tu !

Am zis mai la început de credința adormită, ca să fiu mai blând, dar Dumnezeu nu spune așa, El nu lasă cărare pe mijloc, ci spune direct „Credința fără fapte este moartă și faptele fără credință sunt moarte”(Iacov 2, 20 si 26).

Pr.Argatu V Ioan

Anunțuri

Despre legătura credinciosului cu Biserica.(3)


laIerihon3a

Părinte, care este diferenţa dintre o persoană care merge de timpuriu la biserică şi se roagă la Dumnezeu pentru sănătate şi pace sufletească şi o altă persoană care se îndreaptă spre biserică şi Dumnezeu, mult mai târziu (la bătrânețe), că Dumnezeu iartă şi pe cel tânăr şi pe cel bătrân.

-Cel ce este credincios de mic şi cinstitor de Dumnezeu, este plăcut lui Dumnezeu, tot timpul Dumnezeu este cu el şi el este cu Dumnezeu. Este fericit şi iubit de cetele cerești. Condiția este, să se mențină pe această linie până în ultima clipă a vieții sale, luptându-se pentru mântuirea sa şi să învingă toate cursele vrăjmașului. Să rămână în credință neclintită şi în lucrarea faptelor bune. Postul, rugăciune şi mersul la Sfânta Biserică, de la Sf. Liturghie să nu lipsească. Milostenia şi iubirea față de aproapele, în ele să se ostenească. Smerenia şi răbdarea să-i fie modul de viață.

Cel ce este necredincios o viață, pentru că nu a avut cine să-i cultive dragostea de Dumnezeu, iar la o vârstă mai înaintată (la bătrâneţe) îl descoperă pe Dumnezeu, este primit ca şi cel din ”ceasul întâi”. Dacă se întoarce cu fața către Dumnezeu, pentru el se face bucurie mare în ceruri, se bucură cetele cereşti pentru că Împărăția lui Dumnezeu a mai câștigat un suflet. Dumnezeu primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi. Pe tâlharul care a fost răstignit pe cruce împreună cu Mântuitorul, l-a primit Dumnezeu în ultimul ceas al vieții sale, numai pentru faptul că a crezut, că, Mântuitorul cel răstignit împreună cu el este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi a crezut în El, după ce mai întâi şi-a recunoscut starea lui de păcat şi mărturisea că pedeapsa la care era supus o merită pe drept pentru faptele sale. Ca dovadă a credinței sale, tâlharul L-a rugat pe Mântuitorul zicând: „Pomenește-mă Doamne când vei veni întru Împărăția Ta” iar Mântuitorul îi răspunde: „Azi vei fi cu Mine în Rai”.

 Atenție la capcana diavolului, nu lăsa credința şi îndreptarea ta la bătrânețe, pentru că nu ştii dacă ajungi bătrânețele şi nu ştii care este ultima clipă a vieţii tale şi nu știi dacă vei ajunge să poți să mai faci ceva pentru mântuirea ta. Fii înţelept şi socoteşte fiecare zi ca fiind ultima, pentru că nu poţi şti dacă mai apuci ziua de mâine, lucrează în fiecare moment credința şi faptele bune.

Diferența dintre unii şi alții este lesne de aflat. Cel ce este de mic credincios şi pe cale mântuiri se împodobeşte cu faptele credinţei, are comoară în ceruri şi are nădejde că va primi mântuirea, pe când cel necredincios totă viaţa şi doar la bătrâneţe este credincios, Dumnezeul îl primeşte şi pe el ca pe primul dar comoara faptelor credinţei este puţină şi are mereu riscul să-şi piardă mântuirea, din cauza că a rămas nepregătit și ”nerăscumpărând vremea” venind clipa morţii.