Despre: A V O R T


mihailjar3

38.– Înainte să mă căsătoresc cu soţul meu am rămas însărcinată şi am făcut avort. În sufletul meu eu îmi doream copilaşul, începusem deja să-l iubesc, dar soţul meu şi mai ales tatăl lui au fost împotrivă. Nu am vrut să nasc un copil fără tată, poate mi-a fost frică de asta. Regret acum şi îmi vine a plânge când mă gândesc, au trecut de atunci cred că 7 ani. Anul trecut m-am spovedit dar nu mi s-a spus clar ce să fac ca să mă măntuiesc. Ce trebuie să fac ca Dumnezeu să mă ierte şi mai mult, să se îndure să-mi dea şi mie un copil. Am făcut multe sacrificii ca să ţin familia pe care o am cu soţul meu, stau departe de ţară şi de părinţi şi sora mea ca să fiu împreună cu el. Gândesc uneori că asta e crucea care mi s-a dat să o ducem pentru păcatul nostru. Spuneţi-mi vă rog ce să fac ca Dumnezeu să mă ierte. Şi vă rog dacă se poate să vă rugaţi să-mi dea şi mie Dumnezeu un copil.

Nu ştiu ce răspuns să vă dau şi cum să-l formulez, să nu vi se pară dur şi descurajator pentru dvs. Poate din cauza dimensiunii păcatului și a seriozității cu care trebuie tratat nu lasă loc de cuvinte frumoase.

Este destul de rău dacă soţul dvs. așa a crezut că se poate începe o căsnicie, omorând pe primul venit, dintre copii pe care a vrut Dumnezeu să vi-i dea, iar dvs. nu aţi fost atât de puternică, de curajoasă şi plină de conştiinţă, să nu faceţi acest mare păcat în pragul căsătoriei dvs.

Poate că mai sunt mulţi cei care au făcut în felul acesta marele păcat, al uciderii pruncilor nevinovaţi, dar nu trebuia să-l faceţi şi dvs.

Dumnezeu, Cel ce a poruncit „să nu ucizi„, şi care a luat pe om colaborator la actul Creaţiei Sale, v-a luat darul naşterii de prunci, pentru că v-aţi împotrivit binecuvântării Lui. Pruncul ce a fost trimis de Dumnezeu ca rod al vieţii dvs. s-a întors înapoi, în chip de mucenic, pentru că nu a fost primit. Dvs. eraţi uşierul şi paznicul porţilor prin care trebuia să vină în lumea aceasta, și nu l-aţi lăsat să vină, într-un mod nemilos. De aceea, Dumnezeu le ia demnitatea de a fi conlucrători la creaţie, le ia darul naşterii de prunci, îi face sterpi, îi lasă să se căiască în propria lor durere… şi-i aşteaptă la judecată, celor ce nu vor să primească și ucid ceea ce a trimis El.

Ce puteţi să faceţi pentru a răscumpăra păcatul şi a vă împăca conştiinţa? Ce altceva se poate face decât căinţă, plâns, tânguire, părerea de rău, rugăciune multă, post, canon şi zilnic faptele milosteniei trupești, care să vă aline sufletul, să vă îndulcească viaţa și să vă dea curaj și nădejde. Cu alte cuvinte, grija dvs. este să vă siliţi ca să scoateţi sufletul copilului de la întuneric şi să-l faceți fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu. Sufletul lui este la întuneric, înafara Împărăției lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor Mântuitorului: ”Cine nu se va naște din apă și din Duh, nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu”(Ioan 3,5).

Porniţi în căutarea unui duhovnic bun (serios, adevărat şi cu responsabilitatea pentru mântuirea sufletelor oamenilor) care să vă călăuzească și să vă sfătuiască cum puteți primi iertare şi împăcare cu Dumnezeu şi care să ştie să dea sfatul potrivit prin care să scoateți sufletul copilaşului la lumină. Apoi, rugaţi-vă permament ca Dumnezeu să nu pună la socoteală mintea slabă şi păcatele tinereţilor, să vă ierte şi să va dea urmaşi.

Citiţi cărţile „Despre desfrânare şi avort” sau „Pe treptele suirii către cer” ale Părintelui Ilarion Argatu, de unde puteţi lua sfaturi potrivite.

Epitimiile duhovnicești


preotul_ioan_argatu

 

                Epitimiile duhovnicești, sunt acele canoane proprii date de duhovnici, altele decât cele canonice, dar care însoțesc pe cele canonice (fiind obligatorii) și care au un rol răscumpărător și îndreptător pentru omul care se află sub robia păcatelor grele. Epitimiile duhovnicești, mai au rolul de a reduce din penitența canonică și de a-l ține pe om într-o permanentă și dinamică participare efectivă la împlinirea sfaturilor evanghelice. Sfinții Părinți, recomandă duhovnicului, să țină cont de aceste epitimii, când hotărește în scaunul de spovedanie timpul de căință (penitență) pentru păcat, pentru cineva, reducând din anii canonici până la jumătate, scăzând pentru fiecare canon câte un an. Canoanele (epitimiile) duhovnicești pot să fie multe și diferite. Ele trebuie date ținând cont: de starea moral-religiosă, de conștiința, de gradul de credință, de râvna și evlavia fiecăruia, apoi, de starea materială, de starea de sănătate și de voința și putința omului. Fiecare duhovnic trebuie să-și cunoască fii duhovnicești și potrivit acestei cunoașteri va da fiecăruia penitența ce i se potrivește pentru îndreptarea și mântuirea omului.

               Pentru orientare, dau câteva exemple de epitimii, din cele mai frecvente, ce sunt date credincioșilor:

            -De a nu lipsi niciodată de la Sf. Liturghie, decât din motive binecuvântate și de nevoie: când suntem necurați, neputincioși și bolnavi, având în vedere că Sf. Liturghie este repetarea în chip nesângeros a Jertfei Mântuitorului de Răscumpărare, pentru omul căzut sub robia păcatelor;

             -De a face în fiecare zi un număr de metanii, sau într-o anumită zi din săptămâna (miercurea sau vinerea), pentru o perioadă de timp (1-3 ani);

            -De a posti post negru (ajunare 24 de ore) în una din zilele din săptămâna (lunea, miercurea sau vinerea) pentru o perioadă de timp ( 1-2 ani);

            -De a citi în fiecare zi câte un capitol din Sf. Scriptura;

-De a citi în fiecare zi din Viețile Sfinților și scrierile Sfinților Părinți;

-De a citi în fiecare zi câte un acatist și rugăciuni;

-De a face în fiecare zi sau numai miercurea și vinerea, canonul de pocăință;

-De a citi Psaltirea, în fiecare zi, câte 3 psalmi până ce se termină;

-De a face înfrânare de la carne cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică, pentru o perioadă de timp (1-3 ani…);

-De a face milostenie în fiecare zi;

-De a îmbrăca un sarac la zile mari de praznic: Nașterea Domnului (la Crăciun) și la Invierea Domnului (Paști);

            -De a îmbrăca copii de om sărac din cap până în picioare în zilele de sărbătorea, la Paști și Crăciun;

            -De a boteza copii de om sărac, în calitate de naș și de a avea grijă toată viața de creșterea lor duhovnicească și trupească;

            -De a ajuta bisericile în construcție și cele sărace, cu: bani, materiale de construcție, veșminte, Sf.Vase, mobilier bisericesc, candelabre, sfeșnice, covoare, acopereminte, icoane, pictură, etc.;

(Pr. Argatu V Ioan, Îndrumător practic și canonic a bunului creștin, 2016, cap. Despre mărturisire, pag. 25-26)

________________________________

01-Epitimii = canonul dat de duhovnic la mărturisire pentru păcate, potrivit cu canoanele Sf. Părinți și a Sinoadelor Ecumenice, (oprire de la Sf.Impărtășanie, post, rugăciuni, metanii, milostenie…etc.

02- Penitență = timpul de pocăință stabilit de duhovnic la scaunul de mărturisire.

Deasa împărtăşanie şi nevrednicia.


167857_170389642998822_6350389_n

Dacă sunt diferenţe de păreri de la duhovnic la duhovnic, acest fapt nu este rău, dacă nu depăşeşte în mod peioirativ atribuţiile, nu alterează adevărul revelat şi mântuirea credinciosului. Că mai sunt unii duhovnici care nu lucrează cât ar trebui sau nu zidesc tot timpul pe credincioşi, iar alţii prea mult exagerează, este foarte adevărat. Însă, tot ce zideşte face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Se deosebesc duhovnicii, pentru că nu la toţi le dă Dumnezeu acelaşi dar lucrător al Harului şi pentru că nu toţi se silesc de a lucra cu Harul pe care l-au primit la Taina Hirotoniei, de aceea Mântuitorul ne spune: „Râvniţi la darurile cele mai desavărşite”[39], pentru că darurile sunt de multe feluri. Acest lucru nu trebuie să stârnească invidia cuiva pentru harul lucrător al altuia.

Credincioşii trebuie să caute în fiecare preot, aşa diferit cum este el, lucrarea harului pe care-l are şi să se folosească de el, sufleteşte. La un preot vei găsi darul de a sfătui cum este bine, la alt preot darul rugăciunii împlinite, la alt preot darul vorbirii frumoase şi convingătoare ce-ţi urcă mintea în cer, la alt preot darul cântării frumoase ce-ţi înalţă sufletul printre îngeri, la alt preot darul izgonirii duhului necurat ce-l chinuie pe om, la alt preot darul vindecării de boli şi împlinirea dorinţelor. Mii de daruri diferite şi dacă stai şi le analizezi constaţi că ai nevoie de lucrarea acestor daruri. Dacă părintele duhovnic, vă dă voie să vă împărtăşiţi, ca în primele veacuri creştine, foarte des, înseamnă că are darul de a vă menţine în stare de vrednicie de a vă împărtăşi şi nu din consideraţii principiale, nici măcar în virtutea cum a fost odată, pentru că lumea de azi, faţă de lumea cum a fost odată nu mai seamănă, curată, nepătată şi neîntinată, păcatele s-au înmulţit şi în raport de ele s-a mărit şi timpul de penitenţă.

Unii încearcă să îndrume la o deasă împărtăşanie fără de socoteală, fără spovedanie, venind cu argumentul aplicabil preotului cum poate acesta ca la fiecare Liturghie să se împărtăşească? Este total greşit şi în cazul mirenilor să argumentăm în felul acesta, pentru că preotul este şi el om, dar faţă de omul de rând are ceva ce acesta nu are, Harul Preoţiei. Preotul este săvârşitorul Sfintei Liturghii iar omul creştin este primitorul. Nu-i poţi pune unul în locul celuilalt, nici preotul în rândul mirenilor şi nici mireanul în rândul preoţilor. Preotul înainte de săvârşirea Sfintei Liturghii se pregăteşte cu, curăţie trupească şi sufletească. Dacă nu face această pregătire şi vine întinat, nici el n-are voie să liturghisească şi nici să se împărtăşească. Preotul înainte de Sfânta Liturghie face canonul de liturghisitor, ceea ce credinciosul nu. Preotul se spovedeşte şi el la duhovnic, ca preot şi om.
Spun toate acestea aşa ca cel ce face o analiză a lucrurilor în lumina învăţăturii bisericii noastre pentru credincioşi să cunoască aceste lucruri, să nu se smintească, văzând diferenţe la preoţi, ca cei ce n-au o înţelegere sau o cunoaştere a lucrurilor de acest fel.

Sfântul Ioan Gură de Aur, nu îndeamnă la o împărtăşire deasă, dar nici rară. Este de părere că, nu ar trebui lăudat nici cel care se împărtăşeşte odată pe an şi nici cel care se împărtăşeşte la 40 de zile, sau mai des, ci pune mare accent pe vrednicia cu care se împărtăşeşte cineva:
„Nici pe cei ce se împărtăşesc o dată, şi nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei ce de puţine ori, ci îi laud pe cei cu conştiinţa curată se împărtăşesc şi a căror viaţă nu se poate reproşa… De ce? Fiindcă aceştia primesc asupra lor judecată, osândă, cât şi pedepsirea şi pedeapsă… Crezi că-ţi ajung 40 de zile spre a te curăţi de păcatele făcute timp îndelungat şi după o săptămână iarăşi te întorci la cele mai dinainte….? Pentru aceea diaconul rosteşte „sfintele sfinţilor”, adică cel ce nu este sfânt să nu se apropie. Nu zice numai: Cel ce este curat de păcate, ci cel ce este sfânt” [40].

Iar Sfântul Atanasie, dă un răspuns canonic Patriarhului Antiohiei (561), de felul cum ar fi mai bine să ne împărtăşim, mai des sau mai rar, spunând:
”Este lămurit că mai înainte trebuie să ne curăţim şi să ne eliberăm de toată fapta vrăjmaşă şi astfel să ne apropiem de dumnezeiasca slujbă tainică, ca nu cumva să fie spre peirea sufletului şi a trupului…” [41].

Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie spune :
„Sfânta Împătăşanie, fiind strâns legată de Spovedanie, se poate da, cu dezlegarea duhovnicului, în cele patru posturi, sau cel mai des odată pe lună pentru cei mai evlavioşi şi cel mai rar la Sfintele Paşti. Însă numai după săvârşirea canonului dat.” [42]

Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă iarăşi credincioşilor că se pot împărtăşi cel mai des de douăsprezece ori pe an, la cele douăsprezece praznice Împărăteşti, cu dezegarea duhovnicului lor „însă cu frică şi cu cutremur, ca să nu luăm osândă în loc de hrană şi moarte în loc de viaţă” [43].

IPS Mitropolit Serafim Joantă [44], unul dintre cei mai duhovniceşti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, dacă citim cu atenţie interviul dat pe tema „deasa împărtăşanie” şi analizăm tot ce spune, vom descoperi nu numai iconomie ci şi acrivie. La prima vedere, pare că este de acord cu desa împărtăşanie, dar foarte subtil subliniază, că nu o poate face omul fără a se găndi la păcatele care îl opresc. Pentru o asemenea comuniune trebuie o viaţă de sfinţenie. Îmbracă frumos şi armonios lucrurile cum au fost, mă refer la începuturi, cum ar trebui să fie şi cum sunt în zilele noastre. Totul depinde de starea morală a fiecărui credincios şi de vrednicia cu care se prezintă în faţa Sfântului Potir şi propriei sale conştiinţe. Psihologia omului de astăzi este una pervertită şi mai puţin bazată pe conştiinţă şi credinţă. Primează regula generală, obiceiul şi obişnuinţa.

Câţi dintre noi avem conştiinţa păcatului dreaptă, trează şi sensibilă? La câţi dintre noi cântarul păcatelor este conştiinţa? Facem păcate grele sau păcate de moarte şi păcate împotriva apropelui nostru aproape zilnic, fără să apelăm la conştiinţă, mai bine zis o înăbuşim uneori în prea marea încredere în bunătatea lui Dumnezeu şi în dezvinovăţirea de sine.

Înalt Prea Sfinţia Sa spune şi de necesitatea postului, al canonului şi al desei spovedanii, toate contribuind la vrednicia credinciosului de a se împărtăşi des.

Păcatele grele din care fac parte cele capitale, cele împotriva Duhului Sfânt şi cele strigătoare la cer sunt despărţirea creştinului de Biserică şi de Sfânta Împărtăşanie şi implicit, mărirea distanţei ca timp de la o împărtăşanie la alta, din cauza penitenţei ce trebuie s-o facă penitentul. Nu mai vorbesc de păcatele personale uşoare, care şi ele întinează pe om, dar făcând apel la iconomie, credem că se iartă chiar prin primirea Sfintei Împărtăşanii. Însă, despre aceste păcate uşoare şi mai lesne de iertat, un sfânt părinte spune că: „cel obişnuit cu păcatele subţiri şi făcându-le des şi multe sunt la fel de grele ca cele mari. Că, ce diferenţă este în greutatea unui sac umplut cu bolovani mari şi unul umplut cu nisip mărunt? Nu cântăresc la fel?„(a.p.)
Este şi acesta un punct de vedere, un adevăr de care trebuie să ţinem cont.

Care preot sau duhovnic nu ar vrea, ca toţi credincioşii bisericilor pe care le păstoresc, să nu se împărtăşească mai des sau chiar duminică de duminică? Nu cred că s-ar împotrivi cineva şi ar ţine morţiş la regula rarei împărtăşiri. Ce am pierde noi preoţii, dacă credincioşii noştri ar fi vrednici şi pregătiţi, în curăţenie trupească şi sufletească şi ar veni la fiecare Sfântă Liturghie să se împărtăşească? Nu am pierde, ci am câştiga sufletele. Dar, păcatul este opritor, păcatul este cel ce opreşte, să lepădăm păcatul şi să ne îmbrăcăm în vrednicie. Sfântul Apostol Pavel spune:
„oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” [45].
Păcatul şi această „osândă” de care se vorbeşte ne opreşte de a ne împărtăşi des.

Am spus că zilnic facem păcate mari, de multe ori conştient şi de multe ori inconştient. Despre ele vorbea foarte fin IPS Serafim că făcându-ne nevrednici de o deasă împărtăşanie, ne obligă la o deasă spovedanie şi penitenţă. Exemple de păcate mari, pe care le facem zilnic, sau foarte des, cum ar fi: mândria, care izvorăşte din inima omului, mai ales lauda şi preţuirea de sine, peste măsură şi atitudinea noastră de superioritate, cu un dispreţ mascat faţă de aproapele. Care credincios nu este ispitit zilnic de acest păcat?; sau, desfrânarea, când astăzi pe toate gardurile, în toate instituţiile în care intri, vezi chipul desfrânării, pe străzi vezi desfrânare, la televizor zilnic vezi desfrânare şi facem desfrânare dacă nu trupeşte cu gândul şi cu inima, care are aceeaşi valoare şi greutate cu fapta, după cum spune Mântuitorul: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”[46].

Nu mai zic de păcatele conjugale pe care le face omul; Sau, invidia, care este cea mai nestăpânită şi întâlnită la tot pasul, pe cine nu-l muşcă preţ de o secundă şarpele invidiei asupra aproapelui?; Sau, lenea, care greu poate fi controlată şi învinsă, iar ispita ei o simţim zilnic şi ne lăsăm antrenaţi în duhul ei, confundând-o foarte des, cu starea de oboseală sau cu o stare falsă de neputinţă. Nu mai zic de : lăcomie, şi iubirea de argint.

Nu mai vorbesc de păcatele împotriva Duhului Sfânt, pe care le facem zilnic: cele împotriva credinţei, poate şi de 3-4 pe zi ne îndoim în credinţă; cele împotriva nădejdii, poate tot de atâtea ori cădem în neîncredere în puterea lui Dumnezeu, că nu mai poate ajuta; cele împotriva dragostei, faţă de Dumnezeu şi mai ales faţă de aproapele, faptele dragostei noastre lipsesc, nu le săvârşim zilnic.

Apoi, păcatele strigătoare la cer: uciderea, dacă nu omorâm fizic pe cineva, dar moral facem ucideri poate zeci într- o zi, lovind în cinstea şi demnitatea aproapelui, prin vorbirea de rău, clevetire, defăimare, pâră, reclamaţii, etc. Sodomia şi împiedicare venirii pruncilor; asuprirea săracilor şi a văduvelor, apoi oprirea plăţii lucrătorilor.

Sunt credincioşi care se păzesc de aceste păcate şi duc o viaţă de creştin autentic, îi fericesc. Aceştia se pot împărtăşi des cu spovedania deasă.
Când noi preoţii, vom reuşi să-i aducem pe credincioşii pe care îi păstorim, la o astfel de trăire şi vrednicie, îi putem împărtăşi des, la fiecare Sfântă Liturghie, fără să-i împingem la „osânda” despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel [47].

Părintele Ilie Cleopa atrage atenţia preoţilor care cu uşurinţă dau Sfânta Împărtăşanie:
„Trebuie să ştim că nu numai acei creştini ce primesc Preacuratele Taine cu nevrednicie se vor munci în veci, ci mult mai mare muncă vor lua acei preoţi care, ştiind pe cineva nevrednic, îl vor împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului” [48].

În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de acest aspect, deasa împărtăşanie şi se aduc tot felul de argumente, dar dacă nu-i curăţim pe creştini de păcate şi nu-i învăţăm să aibă o trăire curată, nu putem vorbi de deasa împărtăşanie. Nu este imposibil să ajungem şi în acest stadiu de trăire creştinească, numai că preoţii trebuie să pregătească pe credincioşi să lucreze, să fie lucrători adevăraţi, în acelaşi timp şi responsabili.


[39].- I Corinteni 12,31.
[40].- Canonul 6, Sf. Ioan Gura de Aur, Prescripţii canonice, Arhid.  Ioan Floca „Canoanele Bisericii Ortodoxe Române” Sibiu 2005, pag. 526-527.
[41].- Canonul 7, a Sf. Atansie, Prescripţii canonice, Arhid. Ioan Floca Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu 2005, pag. 526-527.
[42].- Arhim. Ilie Cleopa, „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnice şi veşnice”, Cluj-Napoca, 2004, Ed. Teognost, cap. 1264,  pag. 275.
[43].- Sfântul Ioan Gură de Aur “ Împărţirea de grâu” cuvinte 53 şi 54.
[44].- ortodoxiatinerilor.ro/euharistia-continua/20504-interviu –ips- serafim-desapa-împartaşire.
[45].- I Corinteni 10, 27-29.
[46].- Matei 5,28.

[47].- I Corinteni 10,29.
[48].- Arhim. Ilie Clopa, „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnice şi veşnice”, Cluj Napoca, 2004, cap. 1256, pag. 274.

Deasa împărtăşanie şi nevrednicia.


167857_170389642998822_6350389_n

Dacă sunt diferenţe de păreri de la duhovnic la duhovnic, acest fapt nu este rău, dacă nu depăşeşte în mod peioirativ atribuţiile, nu alterează adevărul revelat şi mântuirea credinciosului. Că mai sunt unii duhovnici care nu lucrează cât ar trebui sau nu zidesc tot timpul pe credincioşi, iar alţii prea mult exagerează, este foarte adevărat. Însă, tot ce zideşte face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Se deosebesc duhovnicii, pentru că nu la toţi le dă Dumnezeu acelaşi dar lucrător al Harului şi pentru că nu toţi se silesc de a lucra cu Harul pe care l-au primit la Taina Hirotoniei, de aceea Mântuitorul ne spune: „Râvniţi la darurile cele mai desavărşite”[39], pentru că darurile sunt de multe feluri. Acest lucru nu trebuie să stârnească invidia cuiva pentru harul lucrător al altuia.

Credincioşii trebuie să caute în fiecare preot, aşa diferit cum este el, lucrarea harului pe care-l are şi să se folosească de el, sufleteşte. La un preot vei găsi darul de a sfătui cum este bine, la alt preot darul rugăciunii împlinite, la alt preot darul vorbirii frumoase şi convingătoare ce-ţi urcă mintea în cer, la alt preot darul cântării frumoase ce-ţi înalţă sufletul printre îngeri, la alt preot darul izgonirii duhului necurat ce-l chinuie pe om, la alt preot darul vindecării de boli şi împlinirea dorinţelor. Mii de daruri diferite şi dacă stai şi le analizezi constaţi că ai nevoie de lucrarea acestor daruri. Dacă părintele duhovnic, vă dă voie să vă împărtăşiţi, ca în primele veacuri creştine, foarte des, înseamnă că are darul de a vă menţine în stare de vrednicie de a vă împărtăşi şi nu din consideraţii principiale, nici măcar în virtutea cum a fost odată, pentru că lumea de azi, faţă de lumea cum a fost odată nu mai seamănă, curată, nepătată şi neîntinată, păcatele s-au înmulţit şi în raport de ele s-a mărit şi timpul de penitenţă.

Unii încearcă să îndrume la o deasă împărtăşanie fără de socoteală, fără spovedanie, venind cu argumentul aplicabil preotului cum poate acesta ca la fiecare Liturghie să se împărtăşească? Este total greşit şi în cazul mirenilor să argumentăm în felul acesta, pentru că preotul este şi el om, dar faţă de omul de rând are ceva ce acesta nu are, Harul Preoţiei. Preotul este săvârşitorul Sfintei Liturghii iar omul creştin este primitorul. Nu-i poţi pune unul în locul celuilalt, nici preotul în rândul mirenilor şi nici mireanul în rândul preoţilor. Preotul înainte de săvârşirea Sfintei Liturghii se pregăteşte cu, curăţie trupească şi sufletească. Dacă nu face această pregătire şi vine întinat, nici el n-are voie să liturghisească şi nici să se împărtăşească. Preotul înainte de Sfânta Liturghie face canonul de liturghisitor, ceea ce credinciosul nu. Preotul se spovedeşte şi el la duhovnic, ca preot şi om.
Spun toate acestea aşa ca cel ce face o analiză a lucrurilor în lumina învăţăturii bisericii noastre pentru credincioşi să cunoască aceste lucruri, să nu se smintească, văzând diferenţe la preoţi, ca cei ce n-au o înţelegere sau o cunoaştere a lucrurilor de acest fel.

Sfântul Ioan Gură de Aur, nu îndeamnă la o împărtăşire deasă, dar nici rară. Este de părere că, nu ar trebui lăudat nici cel care se împărtăşeşte odată pe an şi nici cel care se împărtăşeşte la 40 de zile, sau mai des, ci pune mare accent pe vrednicia cu care se împărtăşeşte cineva:
„Nici pe cei ce se împărtăşesc o dată, şi nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei ce de puţine ori, ci îi laud pe cei cu conştiinţa curată se împărtăşesc şi a căror viaţă nu se poate reproşa… De ce? Fiindcă aceştia primesc asupra lor judecată, osândă, cât şi pedepsirea şi pedeapsă… Crezi că-ţi ajung 40 de zile spre a te curăţi de păcatele făcute timp îndelungat şi după o săptămână iarăşi te întorci la cele mai dinainte….? Pentru aceea diaconul rosteşte „sfintele sfinţilor”, adică cel ce nu este sfânt să nu se apropie. Nu zice numai: Cel ce este curat de păcate, ci cel ce este sfânt” [40].

Iar Sfântul Atanasie, dă un răspuns canonic Patriarhului Antiohiei (561), de felul cum ar fi mai bine să ne împărtăşim, mai des sau mai rar, spunând:
”Este lămurit că mai înainte trebuie să ne curăţim şi să ne eliberăm de toată fapta vrăjmaşă şi astfel să ne apropiem de dumnezeiasca slujbă tainică, ca nu cumva să fie spre peirea sufletului şi a trupului…” [41].

Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie spune :
„Sfânta Împătăşanie, fiind strâns legată de Spovedanie, se poate da, cu dezlegarea duhovnicului, în cele patru posturi, sau cel mai des odată pe lună pentru cei mai evlavioşi şi cel mai rar la Sfintele Paşti. Însă numai după săvârşirea canonului dat.” [42]

Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă iarăşi credincioşilor că se pot împărtăşi cel mai des de douăsprezece ori pe an, la cele douăsprezece praznice Împărăteşti, cu dezegarea duhovnicului lor „însă cu frică şi cu cutremur, ca să nu luăm osândă în loc de hrană şi moarte în loc de viaţă” [43].

IPS Mitropolit Serafim Joantă [44], unul dintre cei mai duhovniceşti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, dacă citim cu atenţie interviul dat pe tema „deasa împărtăşanie” şi analizăm tot ce spune, vom descoperi nu numai iconomie ci şi acrivie. La prima vedere, pare că este de acord cu desa împărtăşanie, dar foarte subtil subliniază, că nu o poate face omul fără a se găndi la păcatele care îl opresc. Pentru o asemenea comuniune trebuie o viaţă de sfinţenie. Îmbracă frumos şi armonios lucrurile cum au fost, mă refer la începuturi, cum ar trebui să fie şi cum sunt în zilele noastre. Totul depinde de starea morală a fiecărui credincios şi de vrednicia cu care se prezintă în faţa Sfântului Potir şi propriei sale conştiinţe. Psihologia omului de astăzi este una pervertită şi mai puţin bazată pe conştiinţă şi credinţă. Primează regula generală, obiceiul şi obişnuinţa.

Câţi dintre noi avem conştiinţa păcatului dreaptă, trează şi sensibilă? La câţi dintre noi cântarul păcatelor este conştiinţa? Facem păcate grele sau păcate de moarte şi păcate împotriva apropelui nostru aproape zilnic, fără să apelăm la conştiinţă, mai bine zis o înăbuşim uneori în prea marea încredere în bunătatea lui Dumnezeu şi în dezvinovăţirea de sine.

Înalt Prea Sfinţia Sa spune şi de necesitatea postului, al canonului şi al desei spovedanii, toate contribuind la vrednicia credinciosului de a se împărtăşi des.

Păcatele grele din care fac parte cele capitale, cele împotriva Duhului Sfânt şi cele strigătoare la cer sunt despărţirea creştinului de Biserică şi de Sfânta Împărtăşanie şi implicit, mărirea distanţei ca timp de la o împărtăşanie la alta, din cauza penitenţei ce trebuie s-o facă penitentul. Nu mai vorbesc de păcatele personale uşoare, care şi ele întinează pe om, dar făcând apel la iconomie, credem că se iartă chiar prin primirea Sfintei Împărtăşanii. Însă, despre aceste păcate uşoare şi mai lesne de iertat, un sfânt părinte spune că: „cel obişnuit cu păcatele subţiri şi făcându-le des şi multe sunt la fel de grele ca cele mari. Că, ce diferenţă este în greutatea unui sac umplut cu bolovani mari şi unul umplut cu nisip mărunt? Nu cântăresc la fel?„(a.p.)
Este şi acesta un punct de vedere, un adevăr de care trebuie să ţinem cont.

Care preot sau duhovnic nu ar vrea, ca toţi credincioşii bisericilor pe care le păstoresc, să nu se împărtăşească mai des sau chiar duminică de duminică? Nu cred că s-ar împotrivi cineva şi ar ţine morţiş la regula rarei împărtăşiri. Ce am pierde noi preoţii, dacă credincioşii noştri ar fi vrednici şi pregătiţi, în curăţenie trupească şi sufletească şi ar veni la fiecare Sfântă Liturghie să se împărtăşească? Nu am pierde, ci am câştiga sufletele. Dar, păcatul este opritor, păcatul este cel ce opreşte, să lepădăm păcatul şi să ne îmbrăcăm în vrednicie. Sfântul Apostol Pavel spune:
„oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” [45].
Păcatul şi această „osândă” de care se vorbeşte ne opreşte de a ne împărtăşi des.

Am spus că zilnic facem păcate mari, de multe ori conştient şi de multe ori inconştient. Despre ele vorbea foarte fin IPS Serafim că făcându-ne nevrednici de o deasă împărtăşanie, ne obligă la o deasă spovedanie şi penitenţă. Exemple de păcate mari, pe care le facem zilnic, sau foarte des, cum ar fi: mândria, care izvorăşte din inima omului, mai ales lauda şi preţuirea de sine, peste măsură şi atitudinea noastră de superioritate, cu un dispreţ mascat faţă de aproapele. Care credincios nu este ispitit zilnic de acest păcat?; sau, desfrânarea, când astăzi pe toate gardurile, în toate instituţiile în care intri, vezi chipul desfrânării, pe străzi vezi desfrânare, la televizor zilnic vezi desfrânare şi facem desfrânare dacă nu trupeşte cu gândul şi cu inima, care are aceeaşi valoare şi greutate cu fapta, după cum spune Mântuitorul: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”[46].

Nu mai zic de păcatele conjugale pe care le face omul; Sau, invidia, care este cea mai nestăpânită şi întâlnită la tot pasul, pe cine nu-l muşcă preţ de o secundă şarpele invidiei asupra aproapelui?; Sau, lenea, care greu poate fi controlată şi învinsă, iar ispita ei o simţim zilnic şi ne lăsăm antrenaţi în duhul ei, confundând-o foarte des, cu starea de oboseală sau cu o stare falsă de neputinţă. Nu mai zic de : lăcomie, şi iubirea de argint.

Nu mai vorbesc de păcatele împotriva Duhului Sfânt, pe care le facem zilnic: cele împotriva credinţei, poate şi de 3-4 pe zi ne îndoim în credinţă; cele împotriva nădejdii, poate tot de atâtea ori cădem în neîncredere în puterea lui Dumnezeu, că nu mai poate ajuta; cele împotriva dragostei, faţă de Dumnezeu şi mai ales faţă de aproapele, faptele dragostei noastre lipsesc, nu le săvârşim zilnic.

Apoi, păcatele strigătoare la cer: uciderea, dacă nu omorâm fizic pe cineva, dar moral facem ucideri poate zeci într- o zi, lovind în cinstea şi demnitatea aproapelui, prin vorbirea de rău, clevetire, defăimare, pâră, reclamaţii, etc. Sodomia şi împiedicare venirii pruncilor; asuprirea săracilor şi a văduvelor, apoi oprirea plăţii lucrătorilor.

Sunt credincioşi care se păzesc de aceste păcate şi duc o viaţă de creştin autentic, îi fericesc. Aceştia se pot împărtăşi des cu spovedania deasă.
Când noi preoţii, vom reuşi să-i aducem pe credincioşii pe care îi păstorim, la o astfel de trăire şi vrednicie, îi putem împărtăşi des, la fiecare Sfântă Liturghie, fără să-i împingem la „osânda” despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel [47].

Părintele Ilie Cleopa atrage atenţia preoţilor care cu uşurinţă dau Sfânta Împărtăşanie:
„Trebuie să ştim că nu numai acei creştini ce primesc Preacuratele Taine cu nevrednicie se vor munci în veci, ci mult mai mare muncă vor lua acei preoţi care, ştiind pe cineva nevrednic, îl vor împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului” [48].

În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de acest aspect, deasa împărtăşanie şi se aduc tot felul de argumente, dar dacă nu-i curăţim pe creştini de păcate şi nu-i învăţăm să aibă o trăire curată, nu putem vorbi de deasa împărtăşanie. Nu este imposibil să ajungem şi în acest stadiu de trăire creştinească, numai că preoţii trebuie să pregătească pe credincioşi să lucreze, să fie lucrători adevăraţi, în acelaşi timp şi responsabili.


[39].- I Corinteni 12,31.
[40].- Canonul 6, Sf. Ioan Gura de Aur, Prescripţii canonice, Arhid.  Ioan Floca „Canoanele Bisericii Ortodoxe Române” Sibiu 2005, pag. 526-527.
[41].- Canonul 7, a Sf. Atansie, Prescripţii canonice, Arhid. Ioan Floca Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu 2005, pag. 526-527.
[42].- Arhim. Ilie Cleopa, „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnice şi veşnice”, Cluj-Napoca, 2004, Ed. Teognost, cap. 1264,  pag. 275.
[43].- Sfântul Ioan Gură de Aur “ Împărţirea de grâu” cuvinte 53 şi 54.
[44].- ortodoxiatinerilor.ro/euharistia-continua/20504-interviu –ips- serafim-desapa-împartaşire.
[45].- I Corinteni 10, 27-29.
[46].- Matei 5,28.

[47].- I Corinteni 10,29.
[48].- Arhim. Ilie Clopa, „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnice şi veşnice”, Cluj Napoca, 2004, cap. 1256, pag. 274.

S P O V E D A N I A nemulţumire, sfat şi canon,


spovedanie_23

Sigur că probleme sunt. Unii au mai puţine iar alţii mai multe şi grele. Nemulţumiri sunt, poate şi pentru faptul că nu suntem destul de iscusiţi şi hotărâţi să alegem pentru noi ceea ce ne-ar putea fi de folos. Tendinţa pentru ceea ce ne nemulţumeşte este să dăm vina pe preoţi. Vii ca un vinovat în faţa preotului, cerând iertare pentru vina cu care ai supărat pe Dumnezeu, şi pleci cu vina preotului că te-a nemulţumit, spunându-l tuturor.

Unii învinovăţesc preotul că prea dă canoane; că prea le respectă pe cele din carte şi că nu ar trebui, sau, ar fi trebuit ceva mai puţin şi foarte puţin, pentru că omul este o fiinţă firavă, gingaşă şi sensibilă; Alţii, nemulţumiţi că preotul nu dă canoane pentru păcatele lor şi iată că din cauza aceasta nu-şi pot răscumpăra păcatele şi nu se mântuiesc; Alţii, că preotul lor este prea superficial şi permisiv la mărturisire, fapt pentru care, omul nu pleacă uşurat de la scaunul mărturisirii; Alţii, că prea întreabă preotul de toate şi nu ar trebui decât într-o anumită limită şi decenţă.
Şi iată că nicicum nu este bine. Ce este bine pentru unii este rău pentru alţii.
 .
Privindu-le pe toate în ansamblu, dintr-un alt punct de vedere, îţi dai seama în câte forme şi feluri reuşeşte diavolul să batjocorească o Sfântă Taină, cea a Mărturisirii, prin care primim iertarea păcatelor. Pentru că, prin ea, omul câştigă şi diavolul pierde. Prin ea, se aduce iertarea păcatelor şi desfiinţarea ostenelilor depuse de diavol la a-i atrage pe oameni la păcat. Pierde pe cei ce i-a câştigat, văzându-şi munca năruită.
 .
Sfatul meu, ca duhovnic, este următorul:
Alegeţi-vă duhovnicul potrivit sufletului, care vă poate ajuta la îndreptare şi la mântuire.
Nu-l cârtiţi pe preotul care nu vi se potriveşte, pentru că el este cel din a cărui mână se va cere sufletul.
Nu cârtiţi canoanele poruncite de Sfinţii Părinţi şi de Sinoadele Ecumenice, că sunt pentru fiecare dintre noi porunci de a le îndeplini şi afurisenie de a le ignora.
Nu cârtiţi pe duhovnici, pentru aplicarea canoanelor, pentru că nu sunt date după voia lor, nici după preferinţa lor şi nici de a face vreun favor cuiva, ci, de a cântări cu ele greutatea păcatelor, ce stau ca nişte bolovani în spatele nostru şi este medicamentul prin care se vindecă sufletul nostru cel rănit de greutatea lor.
Nu cârtiţi canonul primit la mărturisire şi nu-l vorbiţi de rău pe preotul care l-a dat, pentru că nu vi se iartă păcatele mărturisite, ci se adaugă mai multe şi devin mai grele.
Nu mergeţi la mărturisit fără să vă faceţi înainte o revizuire, o cercetare, a stării morale în care vă aflaţi, descoperind păcatele pe care trebuie să le mărturisiţi, nădăjduind că veţi primi iertare.
Când te afli sub epitrahilul preotului, începe să-ţi mărturiseşti singur păcatele, fără să fie obligat preotul să te întrebe pentru tăcerea ta, este mărturisirea ta şi nu a lui, a păcatelor tale, iar preotul, nu are de unde să ştie cu ce ai greşit înaintea lui Dumnezeu ca să te poată întreba.
Nu lăsa nici un păcat nemărturisit, ca să nu le ai îndoit pe toate.
Mărturisirea ta să fie taină şi pentru tine ca şi pentru preot, despre care nu ai voie să vorbeşti cu alte persoane, nici măcar cu părinţii, soţul (a), fraţii şi prietenii.
Fiţi smeriţi, lăsaţi mândria, lăsaţi orgoliile, lăsaţi ura, lăsaţi bârfa, lăsaţi judecata.
Fiţi necârtitori, neîmpotrivitori, mult râvnitori la a face canonul, cu răbdare să aşteptaţi vrednicia de a vă Împărtăşi.
Fiţi hotărâţi să părăsiţi păcatul şi plângeţi din suflet, căindu-vă sincer, ca Dumnezeu să vă ierte păcatele. Amin.