Reacţiile adepţilor pro-arianismului şi apocrifonilor.


10414446_1565323263748946_4761554790641413852_n prcleopa2

parintele-argatu-manastirea-cernica

Am atras atenţia şi am informat pe preoţii şi pe credicioşii Bisericii noastre cu ceva timp în urmă, de apariţia unui nou curent anti-ortodox venit dinspre occident, cu scopul vădit de a strica bunele rânduieli în Biserică şi în conştiinţa preoţilor şi credincioşilor noştri, propovăduind o” altă învăţătură”, cu care Ortodoxia a dus luptă în primele vecuri creştine cu „arianismul” şi l-a biruit.

Spuneam că noii „apostoli” şi „adepţi” ai lui Arie-Ereticul de secol XXI, seamănă pe internet „sămânţa rătăcirii” într-un mod pseudo-ştiinţific şi pro-violent, după cum le dă duhul lui Arie, plini de viermele mândriei, de încăpăţânare, de orbire şi neruşinare.

Ca să explic în ce constă modul pseudo-ştiinţific cu care duc în eroare pro-occidentalii şi pro-arienii (apocrifoni), spun următorul lucrul: să fim atenţi şi să nu ne lăsăm impresionaţi şi înşelaţi de vorbirea frumoasă dar lipsită de adevăr, de „ştiinţa” culeasă din cărţile „apocrife” ce n-au nimic în comun cu adevărul de credinţă şi pe care Biserica le-au numit apocrife şi le-au dat la groapa de gunoi a istoriei. Să fim prudenţi că şi  Arie era om învăţat, bun orator, impresiona pe toată lumea, chiar pe preoţi, şi o parte dintre episcopi, şi până în cele din urmă s-a dovedit a fi un eretic înverşunat. Atenţie că istoria se repetă. În mod special atrag atenţia acelor persoane care sunt muşcate de şarpe şi să renunţe la argumetările de tip arian cu care strică bunele rânduieli şi să revină cu  toată inima şi convingerea la dreapta învăţătură a Bisericii,  la dogmele care spun adevărul, nu pot să fie mai multe adevăruri decât unul singur, la rânduielile bisericeşti, la canoanele bisericii, la ascultare şi  nu în ultimul rând la Sfânta Scriptură fără  a  strica vreo „iotă” din ea, până nu este prea târziu.  Aceste persoane, fără şă-şi de seamă, din cauza mândriei şi puţina lor credinţă nu se încred în adevărurile de credinţă propovăduite de Biserică şi fac cercetări „ştiinţifico-istorice” la periferia istorie, („autoritate” în materie se consideră a fi  însuşi Ieromonah Petru Pruteanu, el o spune), descoperind infecţia şi putregaiul arianist care au măcinat trupul biserici ca un cancer timp de trei secole şi confundându-l cu ceva  „bun” , ceva „viu”,  şi ceva „interesant”, despre care se crede că mulţi nu ştiu. În viziunea lor Arie şi tot ce s-a scris în perioadă arianismului ar fi ceva bun şi cu „dreptate”, au greşit „sinodalii”, adică Sfinţii Părinţi, datorită unor interese. Poate să ne spună şi nouă care au fost acele interese???

Ca să explic modul pro-violent de care dau dovadă pro-arienii şi pro-occidentalii, cred că este destul de clară reacţia descalificabilă „smerită” şi „prea cuvioasă” a marelui „profesor Petru Pruteanu” susţinătorul şi promotorul acestui curent despre care am amintit în articolele: „Prozelitism pseudo-ortodox contra Ortodxiei” şi „Practici greşite, care contravin rânduielilor bisericeşti pe baza argumentelor false” unde era amintit şi domnia sa, ca cel ce face lucrul acesta, faţă de care s-a ofensat până la mânie că-i aduc acuzaţii nefondate. Să-şi cerceteze atent opera şi comentariile făcute şi răspunsurile date comentatorilor şi să nu se mânie degeaba. În discuţiile pe temele din „practici greşite” preoţii admiratori (să nu zic „fani”) se justificau citându-l pe Iromonah Petru Prutenu. Deja şi-a făcut o oarecare faimă în tagmă.

Îi înţeleg reacţia de tipul şarpelui călcat pe coadă, trezindu-se şi înverşunându-se „duhul” din el, ce-i drept cam necontrolat pentru un om deştept cu studii multe, cu atâta şcoală de l-a scos din Republica Moldova din rândul confraţilor săi, şi cu titlu de profesor-doctor ce l-au plasat în occident. Nu s-a mai putut stăpâni şi a zis să-i tragă preotului „cu două clase” şi care nu a mâncat „mămăligă” atât de multă ca el, un pierdaf de toate zilele, să-l înveţe minte pentru că a îndrăznit să-l contrazică, să-i arate că este greşit, să nu se mai lege de el dacă nu ştie să „scrie româneşte”, că s-a apucat să scrie pe un blog „amatorist” stricându-i lui „Petrică” treburile în misiunea de a-i face pe toţi prietenii lui Arie. Dvs. cum aţi fi reacţionat dacă aţi fi în locul lui? Doamne fereşte! Să-l credem. Iertaţi-l, doar este şi el om, îşi mai iese omul din fire.

Cam în modul acesta reacţionează în general adepţii celor ce rătăcesc, indiferent de educaţie şi cultură. Dacă nu au contra-argumente cu care să te combată apelează la atac direct contra-peroană, la lovituri psihologice pentru a descuraja adversarul. Eu nu am să spun cum spunea „marele profesor” că este vaccinat împotriva prostiei, pentru că, cu ce ai putea fi vaccinat decât cu prostie, atidotul prostie este tot prostia, ci am să spun, că pentru mine nu contează nimic din ceea ce mi-ar face mie omul, important este pentru mine să fiu în slujba adevărului de credinţă, este mai important să apăr adevărul de credinţă şi pe credincioşii mei decât persoana mea.

Altă reacţie după care îi veţi cunoaşte este: nu suportă să fie contrazişi de nimeni. Sunt mândrii. Îi supără la culme. Părerea lor este bună. Nici dacă vii cu dovezi scripturistice şi canonice nu vei putea sta de vorbă în faţa infatuării lor. Găsesc cuvinte de prin scrierile apocrife cu care să bagatelizeze canoanele, Sfânta Scriptură (în special Vechiul Testement) şi cărţile de cult. Dacă insişti shimbă tactica, apelează la lovituri de tip psihologic, atac la persoană.

Altă reacţie a „lor”: nu suportă şi nu primesc ca un credincios de rând să facă un comentariu pertinent că ar fi altfel de cum zic ei, că imediat este pus în situaţia de a se retrage ruşinat, nu se aşteapta bietul credincios să primească aşa ceva de la un preot. Îi aduce aminte că este un simplu credincios care nu are o cunoaştere savantă, nu are un duhovnic bun, ca ceea ce ştie este egal cu zero, peste toate acestea i se aduce aminte că trebuie să facă ascultare dacă vrea să se mântuiască;

Altă reacţie a „lor”, este de denigrare a preoţilor şi marilor duhovnici români prin comentarii.
Desconsideră pe toţi duhovnicii mari a României, (ca nu cumva să-i întreacă pe cei ruşi), în primul rând pe Pr. Cleopa (că nu este o autoritate în materie de credinţă aşa cum este el), Pr. Arsenie Boca (rătăcitul), Pr. Iustin Pârvu (secta de la Petru Vodă), Pr. Ilarion Argatu (“având în vedere criticile pe care eu le-am adus marelui arhimandrit-magician pe care aceştia vor să-l declare sfânt,”) şi ţie Pr. Petrică…. ce calificativ meriţi să-ţi dăm şi cum să te etichetăm? Cu respectul cu care tratezi pe alţii cu acelaşi respect vei fi tratat şi tu. De geaba te superi, vei culege ce ai semănat. Legea compensaţiei şi a roţii care se învârte, funcţionează, dragul meu.

Altă reacţie a „lor”: desconsideră ierarhia în general, în scrieri şi în comentariile lor. Nu mai vorbesc faţă de ierarhi BOR cu câtă desconsideraţie şi critică la adresa lor vorbesc în comentarii şi câte indicaţii “preţiose” (să nu zic rătăciri) le dă de urmat unor episcopi. Unii dintre episcopi sunt buni şi unii sunt răi. Iar faţă de Sfântul Sinod al BOR au o totală desconsideraţie, faţă de care nu trebuie să ne supunem, după părerea lor nu mai este “sfânt”.

Altă reacţie a “lor” este aversiunea totală faţă de cărţile de cult. “Este mai mare un Molitfelnic decât Sf.Grigorie?” pun astfel întrebări în comentarii. Cărţile de cult trebuie schimbate, pentru că nu scrie în ele şi părerile lor. Indeamnă pe preoţi să nu le respecte în totalitate, mai ales părţile care vin în contradicţie cu viziunile arianiste de tip occidental.

Ieromonahul Petru Pruteanu în răspunsul pe care l-a dat, scria că el nu are Uşile Împărăteşti la biserica unde slujeşte, o spune pentru a ne sfida, ce mai contează că nu le are, poate să nu aibă nici catapeteasmă, ce mai contează pentru el, a spus demult cine este şi cuie slujeşte. Dacă catolicii nu au deloc şi nici altar, decât o masă ce ţine loc de altar nu pot face slujbe? Pot, el de ce să nu poată? Mai contează pentru el importanţa Uşilor Împărăteşti şi semnificaţia lor în cadrul liturgic!? Ce ne priveşte pe noi? Nu ne priveşte pe noi dacă face vreo ascultare faţă de o biserică adevărată sau schismatică. Nu ne priveşte pe noi de ce a plecat din Repulbilica Moldova şi de la Mănăstirea Zăbriceni, raionul Edineţ. Nu ne priveşte pe noi dacă a fost profesor de liturgică la Facultate de Teologie din Edineţ (R.Moldova ) şi de ce a stat puţină vreme. Nu ne priveşte pe noi nici convingerile sale, dacă este sau nu prieten cu Arie şi arianismul. Să fie sănătos şi Dumnezeu să-l miluiască.

In orice caz îi face un”bine” lui Arie, din cauza lui se afundă tot mai mult în iad făcând loc la noii adepţi şi la păcăliţii lor. În schimb ne priveşte numai mântuirea credincioşilor şi pentru aceasta datori suntem să-i informăm despre pericolul care-i ameninţă, care este, de unde vine, în ce constă, cum să se ferească şi de cine să se ferească.

Consider că nu e nevoie să fac trimiteri la “operele” lor pe care să-mi susţin observaţiile, să dovedesc veridicitatea spuselor pentru că stau operele lor mărturie la care are acces toată lumea. În plus, nu se ridică operele lor la valoare ştiinţifică şi nici teologică pentru a fi citate, mai ales că în ele se găsesc  lucruri amestecate. Şi nu în ultimul rând, n-aş vrea să le fac lor un serviciu şi mie deserviciu citându-le sau făcând trimiteri.

Deja simt rezvrătirea duhului neastâmpărat din unii, care ar vrea să mă atace şi să disece tot ce am scris, să reacţioneze în mod violent (verbal) sau ironic. Aştept ca cei cu “studii” să-mi faceţi un bine, corectându-mi “româneşte” tot ce mi-a scăpat aşa cum aţi mai făcut. Dacă voi considera că se merită şi voi fi obligat, am să merg mai departe pentru că, am multe de spus. Deocamdată atât.

ADEVĂRUL DESPRE “CONSTITUŢIILE APOSTOLICE”


cxcxv

1.- Preliminarii

Astăzi, o parte neînsemantă de clerici tineri susţin şi promovează învăţături străine de Biserică Ortodoxă, învăţături cu care prin sec. IV-VI, se ducea o luptă, pentru a nu fi cuprinsă biserica lui Hristos, de erezii şi de invăţături greşite, semănate la tot pasul într-un mod violent.
Pr. Prof. Ică Ioan Junior face un studiu de specialitate, cercetând în scriptele şi analele vremurilor, tema ce face titlul a primului volum, intitulat: „Canonul Apostolic al primelor secole”. Volum grandios, tipărit la Sibiu în anul 2008, desfăşurat pe o suprafaţă imprimată de peste 1000 pagini, din minuţioasa lucrare, de amploare, intitulată generic şi neinspirat: „Canonul Ortodoxiei”. Părintele Profesor, prezintă lucrarea ca pe un studiu de specialitate şi nici într-un caz, ca pe un normativ canonic ortodox.

În acest volum „Canonul Apostolic al primelor secole”, autorul însumează şi textul scrierilor, mai puţin original, preluat ca formă de la latini şi cu comentarii de specialitate, colecţii canonice şi necanonice apărute în primele veacuri creştine, indiferent de legimitatea sau canonicitatea operabilităţii lor în spaţiul ortodox.

Printr-un studiu amplu, pe baza elementelor istorice, dogmatice şi canonice, autorul în lucrarea sa diferenţiază cu argumente istorice apariţia sau provenienţa acestor colecţii sau scrieri. Majoritatea, din cauza tulburărilor provocate de nenumărate erezii, erau compilate şi infestate de adepţii comunităţilor eretice ariene.

Printre colecţiile denunţate a fii eretice şi prezentate în volumul amintit, se numără şi colecţia de dispoziţii şi canoane, intitulată „Constituţiile Apostolice”, pusă pe seama Sfântului Clement Romanul, ca şi alte scrieri, denumite toate, inclusiv aceasta, scrieri pseudo-clementine.

2.- Cine este autorul scrierilor „Constituţiile Apostolice”?

Cartea “Constituţiile Apostolice” este o compilaţie făcută în atelierele de scriere a sectei ariene din Antiohia, în anul 380. Este o scriere „canonico-liturgico-pseudoepigraf” [282].

Autorul acestei scrieri „Constituţiile Apostolice”, a fost un arian sau semiarian [283] din Antiohia, ce a scris-o cu scopul de a o folosi ca mijloc de propagandă în serviciul unei comunităţi heterodoxe şi nici într-un caz nu poate fi atribuită Sfântului Clement Romanul.
Sfântul Clement Romanul a fost cel de al 3-lea episcop al Romei, între anii 91-100, fiind de origine iudeu şi prin formaţie intelectuală elenist, şi ucenic al Sfântului Apostol Petru. Singura lucrare recunoscută ca fiind a Sfântului Clement este „Scrisoarea (epistola) către Corinteni”, pe care o adresează credincioşilor din Corint, pentru a aplana conflictul dintre ei şi preoţi, scrisă între anii 96-98 [284]. În rest, sunt pseudo-scrieri sau scrieri pseudo-clementine: Didascalii, Tradiţii, Omilii, Recunoaşteri, Octateuhul, Constituţiile Apostolice, Testament al Domnului, adică nu sunt scrierile Sfântului Clement.

Arienii latini şi elini le-au compus, atribuindu-le autoritatea Sfântului Clement, Episcop al Romei, ca ucenic al Sfântului Apostol Petru (Întemeietorul comunităţii creştine din Roma), pentru a fi acceptate ca Lege.

3.- Cine era Arie, arianismul şi semi-arianismul

Nu trebuie să uităm cine a fost Arie (256-336) şi ce învăţa acesta. Era de origine libiană şi preot la biserica Sf Baucalis din Alexandria-Egipt. În anul 318 a început să răspândească o învăţătură eretică, fapt ce-l determină pe Sfântul Alexandru, episcop în Alexandria, să-i ceară să renunţe la învăţăturile sale, ceea ce Arie a refuzat. Faţă de atitudinea lui Arie, Sfântul Alexandru, se vede nevoit să convoace un sinod, cu participare a 100 de episcopi, care condamnă pe Arie şi învăţătura sa. Arie se îndârjeşte şi mai mult. Îşi face adepţi din ce în ce mai mulţi, printre care se numără o parte din episcopi şi preoţi. Găseşte suţinere printre colegii săi şi este susţinut în mod special de episcopul Eusebiu al Nicomidiei. Astfel se face în biserică confuzie şi tulburare.

Împăratul Constantin cel Mare pentru a restabili pacea şi liniştea în imperiu, convoacă Sinodul I Ecumenic, în localitatea Niceea, la anul 325, cu 318 episcopi (Sfinţi Părinţi) care-l condamnă pe Arie şi adepţii lui, precum şi învăţătura sa.

Arie a fost exilat de împărat împreună cu Eusebiu al Nicomidiei, în Ilyria. După trei ani, în anul 328, a fost rechemat din exil, cerându-i-se lepădare de erezie. Împăratul a stabilt ca reconcilierea lui Arie cu biserica, să se facă în mod public şi solemn în faţa Arhiepiscopului din Constantinopol, dar cu o seară înainte Arie moare (336), de o moarte foarte urâtă [285].

Ce învăţa Arie?

Învăţătura lui Arie era una raţionalistă. Pierzându-şi credinţa curată şi luminată, învăţătura pe care o propovăduia Arie, se baza numai pe potenţa raţiunii, care şi ea devenise întunecată şi prinsă în plasa rătăcirilor. Atacă dumnezeirea Fiului. Ne minunăm, în sens negativ şi ne cutremurăm de ceea ce a putut să spună.

Am să redau pe puncte din învăţătura sa, culeasă din scrisorile Sfinţilor Părinţi, nu pentru sminteală, ci pentru a şti şi a ne feri, de scrierile
arianismului şi semiarianismului, care mai circula şi astăzi într-o formă cosmetizată pe la catolici şi protestanţi, căutând pe cine să înşele şi pe cine să “înghită”:

-„Dumnezeu, voind să zidească natura creată şi văzând că această natură nu poate atinge mâna Tatălui celui pur, creează pe unul singurul şi-l numeşte Logos, Înţelepciune, pentru ca prin intermediul Său, să poată zidi”[286];
-“Fiul are un început, pe când Dumnezeu nu are început”;
-“Fiul provine din nimic, pentru că El nu e nici parte din Dumnezeu, nici ceva în subordine”;
-“Dumnezeu n-a fost tata, ci a fost o vreme când era numai Dumnezeu. Dumnezeu a ajuns tată ulterior”;
-“Fiul n-a existat dintotdeauna. El a ieşit prin voinţa Tatălui din cele neexistente”;
-“Fiul este o creatură ca toate creaturile”;
-“Fiul nu exista înainte de a fi fost născut” pe pământ din Fecioara Maria;
-“Fiul…nu este propriu fiinţei Tatălui”;
-“Hristos nu este Dumnezeu adevărat”;
-“Logosul nu este copilul propriu ieşit din natura Tatălui, ci o creatură prin har”;
-“Există un Logos şi o Înţelepciune proprie lui Dumnezeu din care a ieşit Logosul şi Înţelepciunea de care vorbesc oficialii Bisericii”;
-“Hristos nu este adevărata putere a lui Dumnezeu, ci una din cele numite puteri”;
-“Logosul este schimbător ca noi oamenii, prin natura liberului său arbitru e bun, cât timp vrea. Dumnezeu ştiind că El este bun, i-a dat cu anticipaţie slava pe care a avut-o ca om prin virtute.”
-“Fiul…este străin şi neasemănător la fiinţă cu Tatăl,
ca toate celelalte creaturi”
-“Tatăl este invizibil Fiului, care nu poate vedea pe Dumnezeu decât cu propriile sale dimensiuni, adică aşa cum cunoaştem şi noi, după puterea noastră”

Erezie Trinitară:
-“Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt prin natură împărţiţi, înstrăinaţi, izolaţi, deosebiţi şi în necomuniune unii cu alţii. Ei sunt infinit neasemănători unii cu alţii, atât sub raportul fiinţei, cât şi sub acela al slavei”.

E uşor de bănuit ce s-ar fi întâmplat dacă arianismul ar fi reuşit să dăltuiască creştinismul după chipul său. Ar fi ajuns o simplă sectă iudaică sau gnostică şi ar fi dispărut după un timp [287].

Arianismul a mai continuat să se răspândească şi să se lupte cu Ortodoxia şi după Sinodului I Ecumenic (325), prin susţinerea lui, de către împăraţii care i-au urmat lui Constantin Cel Mare, Constanţiu şi Valens, aducând exilări şi persecuţii în rândul episcopilor ortodocşi, provocându-se o confuzie de nedescris în viaţa şi activitatea Bisericii. Au mai avut loc sinoade pe tema arianismului: în anul 341 la Roma şi Antiohia, în anul 343 la Sardica, la Sirmium în anul 351 şi 357, la Arles în anul 353, la Milano în anul 355, la Seleucia în anul 359, la Alexandria în anul 362, până la Sinodul II Ecumneic în anul 381, ţinut la Constantinopol când victoria Ortodoxiei asupra arianismului a fost definitivă. Părinţii capadocieni: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Atanasie, Sf. Grigore de Nazianz şi Sf. Grigore de Nyssa, au scris “întinse tratate antiariene, adevărate monumente de gândire teologică” [288]. Care au zguduit din temelii arianismul.

4.- Ce s-a urmărit de către arieni, prin redactarea „Constituţiilor Apostolice”?

a.-Stabilirea unei noi ordine şi recunoaşteri canonice în Biserică a principalelor scaune episcopale.

În cap. 7 XLVI şi cap. 8 x.7, ordinea primelor scaune episcopale este amintită, astfel: Ierusalim, Cezareea Palestinei, Antiohia Siriei şi apoi Alexandria (contrar canoanelor 3 şi 7 de la Sinod. I Ec. Niceea, 325), Roma [289], iar scaunul de Constantinopol nu apare nicăieri [290]. Scaunul Romei, prin papii care se vor succeda la putere, vor căuta mereu prilej de a câştiga supremaţia Scaunului de Roma, de a conduce întreaga Biserică, pe baza dreptului de „întâi născut”. Prin canonul 3 al Sinodului II Ec. din anul 381, se stabileşte locul 2 după Roma, ambele ca patriarhii fiind primate: Episcopia Roma pentru Biserica de Apus, este prima, fiind înfiinţată de către Sfântul Apostol Petru, prima episcopie; Patriarhia Constantino-polului (Roma Nouă), fiind prima pentru Bisericile din partea de ceea ce până la urmă, în mod inevitabil va duce la Marea Schismă din 1054.

Biserica Catolică, încearcă să aducă ca argument că, Scaunul Romei a fost de la început conducătoarea întregii Biserici şi că toate scaunele episcopale au fost supuse ei.  „Scrisoarea către Corinteni” scrisă de Sfântul Clement Romanul, prin care intervine pentru aplanarea conflictului din Corint, catolicii o aduc argument, că ar demonstra autoritatea pe care o avea Episcopia Romei asupra acestei părţi.

b.- Separarea totală a creştinismului de iudaism.

Prin respingerea „prescripţiilor iudaice” şi a Vechiului Testament ca normă canonică, creştinismul ar putea să existe numai pe baza Noului Testament, susţinând că este o religie nou testamentară şi al unui alt testament: „Testamentul Domnului”, o scriere pseudo-clementină, scrisă de arieni şi atribuită Sfântului Clement Romanul. Se folosesc de autoritatea de ucenic al apostolilor al acestuia, de a fi inclusă în Sfânta Scriptură prin modificarea canonului 85 al Sfinţilor Apostoli, alături de „Constituţiile Apostolice” şi eliminând Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul din Noul Testament.

Prin aceasta, arienii latini, folosesc numai anumite părţi din Vechiul Testament, care să le convină, pe care le citează şi în rest, susţin neobligativitatea de a se respecta Vechiul Testament, lansând ideea că de fapt Mântuitorul ar fi desfiinţat Vechiul Testament, spunând:
„Această a doua Lege a fost împlinită şi abolită de Iisus-Trimisul-Apostolul Tatălui şi care a luat locul lui Moise” [291].
Ceea ce este foarte greşit, antidogmatic şi anticanonic. Ar însemna să respingem Revelaţia Supranaturală a lui Dumnezeu Tatăl şi s-o acceptăm numai pe a Fiului lui Dumnezeu. Ar mai însemna să se renunţe la tot cultul divin extern ce-şi are justificare în bună parte în textul biblic a Vechiului Testament (Biserică, preoţie, veşminte, lumânări, tămâie, obiecte de cult, rugăciuni şi texte biblice din ritualul liturgic, profeţiile vechi testamentare – mesianice, eshatologice, mariologice, de răscumpărare, apocaliptice ş.a.m.d).

Un alt argument eronat, pe care-l invocă de a nu se mai supune cineva canonicităţii Vechiului Testament, este Sinodul Apostolic de la Ierusalim, ţinut în anul 50, în cadrul căreia Sfinţii Apostoli ar fi hotărât ca „neobligatorie Legea Mozaică” şi în general Vechiul Testament, ceea ce nu este adevărat.

c.-Introducerea în canonicitatea cărţilor Sfintelor Scripturi, în locul Apocalipsei a cărţilor ariene.

Puse pe seama Sfântului Clement: „Constituţiile Apostolice”, „Epistolele Sfântului Clement Romanul” şi „Testamentul Domnului”, şi pe autoritatea canonului 85 al Sfinţilor Apostoli, pe care l-au modificat [292], se stabilişte introducerea acestora, printre cărţile canonice ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament [293]. Astfel, din cărţile canonice ale Sfinei Scripturi a arienilor, trebuiau să facă parte: Vechiul Testament (VT), de care nu mai trebuie să se mai ţină cont canonic, decât istoric, referindu-se mare parte la istoria poporului evreu; Noul Testament (NT); Testamentul Domnului (DT); Constituţiile Apostolice, şi Epistola către Corinteni a Sfântului Clement, cu aceste scrieri introduse în Sfânta Sriptură, arianismul ar fi avut putere de Lege.

d – Câteva dintre problemele dogmatice pe care le atacă arienii prin Constituţiile Apostolice:

d1.- text citat: “Că noi, care credem în Hristos, suntem sub har, dar nu sub sclavia legii introduse ulterior. Voi aţi fost dezlegaţi din legături şi aţi fost eliberaţi din sclavie: „Căci nu vă voi mai numi sclavi, ci prieteni..” [294].

-textul corect:De acum nu vă mai zic slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut cunoscute” [295].

-Mântuitorul nu-i numeşte „sclavi” celor aflaţi sub Lege, sau sub „povara” ei, aşa cum încearcă arianiştii să o interpreteze, ca să aibă argument la desfiinţarea Legii, ci foloseşte termenul de „slugă” ca cei ce sunt în slujba Legii sau în slujba lui Dumnezeu.

-Arienii şi cei ce împărtăşesc părerile lor, vor să sugereze că respectarea Legii şi a poruncilor lui Dumnezeu este o povară sub care omul este supus unei „sclavii” şi că Hristos a desfiinţat-o, eliberându-ne de acestă sclavie, dezlegându-ne de legăturile ei.

Tocmai, ascultarea de poruncile lui Dumnezeu ne face pe noi liberi, nu există o altă libertate sau adevărata libertate decât împlinind poruncilor Lui:
Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”[296];   “Dacă ai fi luat aminte la poruncile Mele, fericirea ta ar fi fost asemenea unui râu şi dreptatea ta ca valurile mării”[297].

d2.- text citat: „Dacă vrei să aduci jerfă, jertfeşte-Mi deşi n-am nevoie”(Psalmul 49,8) [298]

-textul corect: „Nu pentru jertfele tale te voi mustra, nu, arderile-de-tot sunt pururea înaintea Mea…”[299].

-Scriere greşită în textul citat de arieni, pentru că în Vechiul Testament, jertfele au fost poruncite de Dumnezeu să le săvârşească poporul evreu şi îşi aveau un scop bine definit, cel de îndreptare, curăţie, iertarea păcatelor, etc. Însă, jertfele erau sângeroase şi nesângeroase şi nu aduceau desăvârşire pentru că lipsea răscumpărarea. Mântuitorul acest lucrul îl împlineşte, Jertfa de Răscumpărare, prin care lumea se răscumpără şi se desăvârşeşte prin Har.

d3.-text citat: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea (Naturală) sau Profeţii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”[300], dar a desfiinţat cele introduse ulterior în ea, chiar dacă nu toate, cele mai apăsătore”[301].

-Când a făcut referire Mântuitorului că nu a venit să strice Legea, s-ar fi refereit de fapt la Legea Naturală şi nicidecum la Legea lui Moise?
-Ce numesc arienii Legea Naturală şi în ce constă ea? Legea firii lucrurilor? Care sunt legile ulterioare introduse pe care le-ar fi desfiinţat Mântuitorul? Nu toată Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu? Sau se socotesc că ar fi şi cuvântul oamenilor! Nu se referea Mântuitorul la toată Legea, când spune: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea..”? Şi Decalogul este legea dată de Dumnezeu ulterior şi pe acesta l-a desfiinţat Mântuitorul? Ca şi cum Mântuitorul a venit să-şi desfiinţeze propriile Legi, propriile porunci?

Dumnezeu a dat omului poruncile pe care le-a vrut şi când a vrut, iar de desfiinţat n-a desfiinţat nici una, pentru că pe toate le-a făcut bune pentru om. Este o lipsă de pietate şi un plus de răzvrătire din partea acelora care fac o sortare şi o ajustare în Legea lui Dumnezeu. Nici măcar nu le-a înlocuit pe unele, ci le-a făcut mai bune, desăvârşindu-le, pentru omul răscumpărat şi aflat în har. Se atacă în mod grosolan unul din atributele lui Dumnezeu, Neschimbabilitatea. Căt despre schimbarea a ceea ce zice Scriptura, zice:
“Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate”[302] .
Atunci, cum spun că ”a desfiinţat cele introduse ulterior în ea (în Lege), chiar dacă nu toate, cele mai apăsătoare”. Şi dacă am spune că nu le-a desfiinţat ci „le-a făcut să înceteze”[303], chiar dacă unele dintre ele au încetat, este opera oamenilor şi nu a lui Dumnezeu.

d4.-text citat: -„Iar dacă păzesc obiceiurile iudaice privitoare la scurgeri de sămânţă, scurgeri în vis, relaţii sexuale, potrivit Legii (Levitic 12;15;22)… se feresc să se roage, să se împărtăşească din Euharistie sau să se atingă de Carte….evident că sunt goi de Duhul Sfânt…, Căci dacă socoteşti, femeie, că atunci când eşti în 7 zile ale scurgerii tale (Levitic 15,12) eşti goală de Duhul şi atunci dacă mori pe neaşteptate goală de Duhul, vei pleca la Dumnezeu fără îndrăznirea nădejdii”[304].

Unele porunci ale lui Dumnezeu sunt denumite de ereticii arieni “obiceiuri iudaice” sau “prescripţii iudaice”, delimitându-le din Lege că, s-ar referi strict la iudaism şi care ar separa iudaismul de creştinism.

Dacă ar fi obiceiuri pornite din tradiţia poporului evreu, aş zice, pe bună dreptate, că ar trebui să ne separăm de ele, dar nu sunt, ele fiind preluate la porunca lui Dumnezeu, care a pus poporul evreu sub ascultare de a fi respectate. Ascultarea de Dumnezeu.

Odată ce Dumnezeu a poruncit să I se facă casă, prima biserică, un cort sfânt pentru că erau în deşert, apoi templu sfânt, le-a dat porunci şi cum să-l construiască, cum să-l împartă, cum să-l împodobească, cum să slujească, cine să slujească – preoţii (Leviţii), ce veşminte să poarte la slujire, precum şi reguli de a se păstra sfânt şi curat, pentru care poruncind femeilor necurate şi bărbaţilor necuraţi să nu intre şi să pângărească Locaşul Domnului.

Acestea nu sunt “obiceiuri” strict ale iudeilor, ci sunt “reguli” poruncite de Dumnezeu care sunt valabile atunci ca şi acuma. Necurăţia femeii şi a bărbatului fac parte din Legea Naturală a omului, pentru că aşa l-a creat Dumnezeu pe om, de a se supune Legii dată de Dumnezeu, punându-l pe om în raport de ascultare cu Dumnezeu.

d5.- text citat:se feresc să se roage, să se împărtăşească din Euharistie, sau să se atingă de Carte”[305].

Vreau să întreb: Cine-i interzice femeii în perioada de necurăţie, în cele 7 zile, să nu se roage? Nimeni. Chiar este recomandat femeii să stea acasă şi să se roage lui Dumnezeu. Singura posibilitate pentru femeia necurată de a ţine legătura cu Dumnezeu este rugăciunea. Se poate îmbrăca în rugăciune. Prin rugăciune primeşte tot binele de la Dumnezeu, poate fi în comuniune cu El şi cu toţi sfinţii; poate fi păzită de orice primejdie; poate fi păzită de atacurile şi de toată puterea vrăjmaşului. Femeia aflată în această perioadă poate să facă metanii şi să postească. Toate acestea îi sunt permise, o ajută să stea în permanentă legătura cu Dumnezeu şi sub ocrotirea Duhului Sfânt. Această perioadă pentru femeia necurată este o perioada de 7 zile de răbdare, smerenie şi ascultare faţă de Dumnezeu.

Din supunere şi respect faţă de lucru cel sfânt, nu poate intra în Biserică, nu se poate împărtăşi, nu se poate atinge de nimic sfânt, nu poate participa şi primi Sfintele Taine. Dacă nu poate participa şi primi Sfintele Taine, atunci, poate intra în Sfânta Biserică şi participa la Sfânta Liturghie? Poate? Sunt mai mari Sfintele Taine decât Sfânta Liturghie? Dacă îngerii privesc la Sfânta Liturghie şi se cutremură, omul necurat din cauza păcatelor şi a necurăţiei, în stare necurată, îi este permis? Nu trebuie să se cutremure, să fugă sau să moară? Câtă orbire şi înşelare!

d6.- text citat:eşti goală de Duhul“ [306].

Iarăşi întreb: pe baza cărui text al Sfântei Scripturi, se afirmă că femeia în perioada necurăţiei ar fi “goală” de Duhul Sfânt? Unde scrie ce se întâmplă cu ea în această perioadă? Cine şi ce o goleşte? O goleşte necurăţia, neascultarea sau lipsa de la locul sfânt, lipsa din Biserică? De parcă am fi la moară! Aberant de spus.

Mai bine spus, ereticii folosesc vorbe goale, care n-au susţinere, de a o speria pe femeie şi a o determina să calce ceea ce Dumnezeu i-a poruncit să nu facă. I-am auzit pe mulţi preoţi spunând lucrul acesta. Iarăşi întreb: cum poate fi părăsită de Duhul Sfânt sau departe de Dumnezeu, o femeie care ascultă şi împlineşte porunca lui Dumnezeu şi se supune unei reguli pe care El a poruncit-o? Dumnezeu se îndepărtează de omul care-I împlineşte poruncile? Pe cel ce împlineşte poruncile, Dumnezeu îl părăseşte şi nu-l iubeşte? De ce ÎL auzim, zicând: “De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”[307].

Mai degrabă se mântuieşte o femeie, în timp ce împlineşte o poruncă, chiar dacă între timp vine moartea, pentru că o găseşte în ascultare de Dumnezeu.

5.-Constituţiile Apostolice, o scriere necanonică, eretică şi controversată.

Teza „Constituţiile Apostolice” nu se susţine şi este denunţată. Întrucât între anii 363-381 (în 380 a fost scrisă), Antiohia Siriei a fost reşedinţa împăraţilor arieni şi capitala arianismului oficial.

În anul 380, în Antiohia pe scaunul patriarhal se afla arianul Dorotei (376-381). Pe lângă scaunul oficial se mai aflau încă 3 scaune cu episcopi rivali: Paulin, recunoscut de Episcopia din Roma; Meletie ce a fost exilat în 360-379; Vital, un apolinarist 372 [308].

Arianismul imperial a monopolizat scena oficială, comunităţile se confruntau cu dificultăţi sugerate de impunerea forţată a unei delimitări de iudaism şi de iudeo-creştinism [309].

Teza „Constituţiile Apostolice” este denunţată ca eretică de Sinodul Trulan din anul 692 prin canonul 2 care spune:
„…Dar de vreme ce în aceste canoane ni se porunceşte nouă să primim orânduirile aceloraşi sfinţi apostoli date prin Clement, cărora încă din vechime li s-au mai adăugat prin oricare rătăciţi unele lucruri mincinoase şi străine dreptei credinţe, spre paguba Bisericii şi care ne-au întunecat frumuseţea cuviincioasă a dumnezeieştilor învăţături (dogme), – am făcut lepădarea cea de cuviinţă a unor astfel de orânduieli, spre zidire şi ferirea de primejdii a preacreştineştii turme, nici într-un chip judecând a pune în rând cu învăţătura curată şi desăvârşită a apostolilor născocirile mincinoasei vorbiri eretice...”[310].

În comentariu canonului, autorul subliniază:
Canonul de care ne ocupăm declară apocrife aşa zisele Orânduiri Apostolice sau Constituţiile Apostolice – atribuite uneori lui Clement Romanul sau puse numai sub numele acestuia, ca unul care le-ar fi trimis de la Sfinţii Apostoli, arătând că în unele dintre ele, ereticii ar fi strecurat greşeli care ar întuneca lumina învăţăturii adevărate” [311].

Ca urmare, „Constituţiile Apostolice” niciodată nu s-au numărat printre cărţile canonice şi ca document normativ cu, care Biserica Ortodoxă să fi operat în vreo perioadă de-a lungul istoriei sale.

De asemenea, Constituţiile Apostolice a fost denunţată ca scriere eretică şi necanonică de codicele 113 al Bibliotecii Patriarhului Fotie (+891). Lui i se alătură teologii catolici Usherr în 1644, Cotelier în 1672 şi C.H.Turner în 1914-1920.

6.- Cine şi de ce a reluat în discuţie teza „Constituţiile Apostolice”, în perioada contemporană?

Răspunsul îl aflăm din volumul 1 al cărţii „Canonul Ortodoxiei”.
Redeschiderea discuţiilor, după secole de tăcere, o provoacă tot Biserica Catolică, prin „liturghisiştii romano-catolici” în căutarea unui precedent pentru reformele liturgice făcute prin Conciliul II Vatican (1962-1965), un loc privilegiat îl ocupă „Constituţiile Apostolice”[312]. Se vede că Biserica Catolică în loc să revină şi să elimine din ereziile care o plasează între bisericile schismatice şi eretice şi la distanţă de Biserica Ortodoxă, tot mai mult se afundă făcând reforme liturgice, canonice şi dogmatice, după scrieri ereticeşti ale arianismului.

Conciliul II Vatican a durat 3 ani, cu îndelungi dezbateri pe următoarele teme: Despre Liturghie; Despre izvoarele Revelaţiei; Despre Biserică; Despre Ecumenism; Despre Bisericile Orientale Catolice; Constituţia dogmatică a Bisericii; Primatul papal şi infaibilitatea papei; Ridicarea excomunicării cu Patriarhia de Constantinopol [313].

Astfel, Prof. Marcel Metzger (preot catolic), coleg la Facultatea de Teologie Catolică din Strasburg, cu un alt teolog catolic susţinător al reformelor în Biserica Catolică pe nume Alexandre Faivre, tipăreşte „Constituţiile Apostolice” într-o ediţie de lux cu o „comentată magistrală” între anii 1985-1987, după ce a scos mai înainte la Paris încă o ediţie în 1985 [314].  Ca ediţii anterioare, prima a fost tipărită de Biserica Catolică în anul 1563, fiind cea mai veche.

În epoca modernă teologul catolic Franz X. Funk a scos o ediţie revizuită a „Constituţiilor Apostolice”, tipărită în 2 volume, în anul 1905 la Paderboru, încercând s-o scoată de sub stigmatul de „eretică”, a corectat ereziile ariene. Faţă de care un alt teolog, C.H.Turner îl critică vehement în mai multe rânduri (1913, 1914 şi 1920) că „a acoperit heterodoxia compilatorilor arieni din Constituţiile Apostolice” [315] .

Reprezentanţii Bisericii Catolice consideră că dacă cosmetizează această scriere, ce a fost anatematizată la Sinodul Trulan prin canonul 2, ca fiind “eretică şi pierzătoare de suflete”, poate aduce ceva bun Bisericii. De fapt, prin editarea în mai multe rânduri, Biserica Catolică dovedeşte că, de fapt nu s-a dezis niciodată de această scriere şi că la întocmirea ei, se află şi amestecul Bisericilor Orientale Catolice şi chiar a Bisericii Romei prin Episcopul Paulin rivalul susţinut de Roma pentru scaunul Antiohiei.

7.-Argumente în susţinerea „Constituţiilor Apostolice”.

Cei care susţin şi promovează teza „Constituţiile Apostolice” folosesc aceleaşi argumente pe care le foloseau şi vechii arieni şi anume: dând exemple de opere ale Sfinţilor Părinţi în textul cărora, se face amintire că aceste scrieri ar fi autentice şi demne de urmat. Începând din sec. III şi până în sec.VII, au fost modificate de arieni toate scrierile Sfinţilor Părinţi, introducând pasaje care, să arunce o lumină favorabilă.


[282].- Diac. Prof. Ică I. Junior, Canonul Ortodoxiei, Sibiu 2008,
pag.233.
[283].- Op. cit, pag. 255.

[284].- Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu „Istoria Bisericească
Universală”, Bucureşti 2004, pag. 89.

[285].- Patrologie, vol. 3, Bucureşti, 1988, pag. 78.

[286].- Patrologie, vol. 3, Bucureşti, 1988, pag. 79-80.

[287].- Patrologie, vol. 3, Bucureşti, 1988, pag. 80.

[288].- Patrologie, vol. 3, Bucureşti, 1988, pag. 82.
[289].- Op. cit. pag. 254 si 732.
[290].- Istoria Bisericii Universale, Bucureşti, 2004, pag. 567-573.
Prin canonul 3 al Sinodului II Ec. din anul 381, se stabileşte locul 2 după Roma, ambele ca patriarhii fiind primate: Episcopia Roma pentru Biserica de Apus, este prima, fiind înfiinţată de către Sfântul Apostol Petru, prima episcopie; Patriarhia Constantinopolului (Roma Nouă), fiind prima pentru Bisericile din partea de Răsărit. Fiind ambele scaune primate nu sunt subordonate uneia alteia. Ambiţia care a provocat schisma între cele două scaune a fost cea a Romei de a fie singura autoritară asupra întregii biserici (cea de Apus şi cea de Răsărit).
Ordinea canonică a primelor 4 scaune patriarhale din Biserica Ortodoxă de Răsărit, este: Patriarhia Ecumenică de Constantinopol; Patriarhia Alexandriei; Patriarhia Antiohiei; Patriarhia Ierusalimului.

[291].- Op. cit. pag. 254.

[292].- Arienii latino-elenişti, susţineau că Mântuitorul după
Învierea Sa şi înainte de a se Înălţa la Cer, ar fi stat de vorbă cu Sfinţii Apostoli şi le-ar fi dat un „Testament al Său”, testament ce se află cu textul integral în volumul 1 al cărţii „Canonul Ortodoxiei” la pag. 785. Acest testament este alcătuit din alte scrieri printre care „Tradiţii Apostolice”, „Canoanele Sfinţilor Apostoli” şi „Constituţiile Apostolice”. Este o traducere în versiune latină după textul siriac de către Ignatie Efrem II Rahmani în 1899 sub titlul de „Testamentum Domini nostri Jesu Cristi”. Este o scriere compusă din 8 cărţi şi atribuită Sfântului Clement Romanul, ucenicul Sfântului Apostol Petru.
[293].- D. Prof. Ică I. Junior, Canonul Ortodoxiei, Sibiu, 2008, pag. 784.

[294].- Diac. Ioan I. Ică Jr.”Canonul Apostolic al primelor secole”, 2008,
cap. IV „Constituţiile Sfinţilor Apostoli”, XXI, pag. 704.
[295].- Biblia, Buc. 2001, ediţia Bartolomeu Anania, Ioan 15,15.
[296].- Ioan 8,31-32.

[297].- Isaia 48,18.
[298].- Dic. Ioan I. Ică Jr, op. cit., XX, pag. 702.
[299].- Biblia, Buc. 2001, ediţia Bartolomeu Anania, Ps.49,8.
[300].- Matei 5,17.
[301].- Dic. Ioan I. Ică Jr, op. cit., XXII, pag. 702-704.

[302].- Biblia, Buc. 2001, ediţia Bartolomeu Anania, Matei 5,18.
[303].- Dic. Ioan I. Ică Jr, op. cit., XXII, pag. 704.

[304].- Diac. Ioan I. Ică Jr, op. cit., XXVII, pag. 707.

[305].- Ibidem.

[306].- Ibidem.
[307].- Ioan 14,15.

[308].- op. cit. pag. 254.
[309].- op. cit. pag. 255.

[310].- Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca „Canoanele Bisericii Ortodoxe,
note şi comentarii”, Sibiu 2005, pag. 110.
[311].- Idem, pag.111.

[312].-Diac. Prof. Ică I. Junior,Canonul Ortodoxiei, Sibiu 2008, pag.25
[313].-Istoria Bisericii Universale, Bucureşti 2004, pag. 560-563.
[314].-Diac. Prof. Ică I. Junior, op. cit. pag. 253.

[315].- Idem, pag. 287.