Când nu trebuie să ascultăm de duhovnic?


prcleopa2

Credinciosul creştin otodox are două ascultări principale după care se conduce în viaţa de creştin, prima: ascultarea de Dumnezeu; a doua: ascultarea de Biserică. Preotul-duhovnic este principalul glas al bisericii. Dilema este: ce alegem în momentul când aceste două ascultări se contrazic? Mergem pe ce spune Dumnezeu sau pe ce spune duhovnicul ?

Fraţilor creştini şi români, ce trebuie respectat mai întâi Sfânta Scriptură, care este glasul lui Dumnezeu sau sfatul duhovnicului? Îmi veţi zice că şi una şi alta. Aveţi mare dreptate, aşa trebuie să facă un bun creştin şi credincios să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul duhovnicului. Adevărat veţi spune aşa trebuie, să respectăm şi Scriptura şi duhovnicul dacă merg în tandem. Şi atunci ce-i de făcut? Ce alegem dacă aceste două ascultări se contrazic? Cum ieşim din această dilemă? Când se contrazic aceste două ascultări? Când una dintre ele greşeşte. Care poate greşi? Îmi veţi zice duhovnicul. Adevărat. Când duhovnicul nu ascultă şi nu ia în considerare poruncile lui Dumnezeu, sfatul lui nu se mai potriveşte cu porunca dată de Dumnezeu, de care trebuie să ascultăm necondiţionat. Cine-i mai mare, cine-i mai întâi? Îmi veţi zice că Dumnezeu este mai mare şi mai întâi.

Când duhovnicul sfătuieşte altceva faţă de ceea ce Dumnezeu porunceşte, înseamnă că el se află despărţit de Dumnezeu, adică pe calea ereziei. În cazul acesta îl ascultăm? Desigur că nu.

Ei, aici intervine obligaţia noastră spirituală de a cunoaşte, a cântări, a analiza şi a descoperi adevărul sau duhul străin al presupusului adevăr, pe care îl primim ca sfat. Să analizăm puţin şi să ne întrebăm: Sfânta Scriptură, oare nu este ea singura care conţine Adevărul de necontestat? Adevarul Absolut? Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu? Este? Sigur că este, fără îndoială şi fără tăgadă, peste el nu putem veni cu părerile noastre. Deci din start dăm credibilitate şi ascultare Sfintei Scripturi şi a cuvintelor ei.

Apoi, ne întrebăm care ar rebui să fie calitatea cea mai mare a unui „duhovnic?” Vom spune, calitatea de a asculta, de a respecta şi a pune în aplicare “tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”[54], în modul cel mai fidel, necontestat şi necomentat, cu seriozitate şi severitate chiar.

Peste Cuvântul lui Dumnezeu nu se trece niciodată şi de către nimeni cu vreo părere personală contrară sau speculativă şi nici invocând puterea de a dezlega. Nu-i mai mare puterea de a dezlega a preotului decât Cuvântul lui Dumnezeu. Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu leagă şi dezleagă. Un duhovnic îmbunătăţit nu va pune niciodată cuvântul său înaintea Cuvântului lui Dumnezeu. Am dreptate? Întotdeauna un duhovnic îmbunătăţit îl veţi cunoaşte, din evidentul fapt că-şi susţine cuvântul pe Cuvântul lui Dumnezeu, observându-se vădita grijă de a nu ieşi din Cuvântul lui Dumnezeu, de a nu supăra pe Dumnezeu şi apoi pe oameni. Întotdeauna va asocia cuvântul său cu, Cuvântul lui Dumnezeu. Întotdeauna va începe să înveţe cum făceau proorocii, cu atenţionarea:
Aşa grăieşte Dumnezeu!”,….. “Aşa voieşte Dumnezeu”,…..” că aşa a grăit Domnul!”…. [55]

Dacă un duhovnic vine cu sfaturi şi îndemnuri ce contrazic cuvântul lui Dumnezeu, să vă fie măsură, de a a-l califica pe acel duhovnic cât de „îmbunătăţit” este. Cuvântul său împotriva Cuvântului lui Dumnezeu îl descalifică. Aşa deosebim pe un duhovnic îmbunătăţit de unul mai puţin îmbunătăţit. Să nu confunde cineva termenul de “îmbunătăţit” cu cel de “bun lumii” când preotul face pe plac oamenilor cum vor ei şi nu mai ţine cont de ce vrea Dumnezeu.

Nici ascultare nu i se cuvine unui asemenea preot, şi Arie a fost preot “îmbunătăţit” în ochii unor credincioşi şi a unor ierarhi ai vremii şi ştim în cât de mare erezie i-a dus pe toţi care au crezut în el şi care mai cred şi astăzi. Ca drept dovadă, avem acei sfătuitori pro-occidentali (proaspăt apăruţi) ce seamănă neghina învăţăturii ariene în conştiinţa credincioşilor şi slujitorilor ortodocşi, culese din scrierile arienilor redactate în atelierul arian din Antiohia între anii 362-381, învăţând altceva împotriva Scripturii şi al Canoanelor Bisericeşti şi a cărţilor de slujbă: despre starea femeii în biserică; a morţilor; a Sfintei Împărtăşanii şi altele.

Literatură teologică apocrifă (sau „falsă”)


manuscriseQumram

Apocrif înseamnă „fals” , „neadevărat”. „Scrierile apocrife sunt necanonice, chiar dacă după titlu, formă şi conţinut ele vor să treacă drept canonice, ceea ce uneori le-a reuşit (Epistolia 12, 107 a Fericitului Ieronim; De civitate Dei 15,23, 4, a Fericitului Augustin). Când sunt de origină gnostică, apocrifele urmăresc să falsifice doctrina Bisericii, iar cănd sunt de origine iudaică şi creştină au în vedere edificarea sufletească a cititorilor.
În ultimul timp tot mai mulţi îşi fac prezenţa în spaţiul public, prin susţinerea de conferinţe, predicând de la amvon şi prin pezenţa în spaţiul virtual lansând tot felul de articole şi sit-uri, unele persoane ce fac parte din curentul reformator de tip occidental, venind cu învăţuturi şi reguli false culese din scrierile apocrife şi eretice din sec II-V, cu care combat pueril şi virulent adevărata învăţătură a Bisericii Ortodoxe şi regulile ei de viaţă creştină. Am considerat că această acţiune făcută de unii preoţi ortodocşi este un Prozelitism-pseudo ortodox împotriva ortodoxiei celei adevărate.

Pentru a demasca cu uşurinţă argumentaţiile false pe care se bazează, am considerat că ar fi bine venită o informare cu privirea la titlurile scrierilor apocrife şi eretice, pe care aceste persoane le citează în susţinerea părerii lor, pentru a ştii să ne ferim şi a nu le lua în consideraţie, socotindu-le eretice.

Ca să nu se spună că vin cu părerile mele, tot ce voi scrie se regăseşte într-un manual de Patrologie vol. 2 scris de Preot. Prof. Dr.Ioan G. Coman, pentru Facultăţile de Teologie, cu binecuvântarea Patriarhului Iustin şi editat de Istitul Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, tipărit la Tipografia Patriarhiei Române, Bucureşti 1985, pag. 495-522.

Sunt considerate scrieri „apocrife”sau „false” următoarele:

I. LITERATURA APOCRIFĂ IUDEO-CREŞTINE

1. Cartea a 3 a lui Esdras, care a influenţat o vreme eshatologia creştină şi tratează decăderea regatului lui Iuda;

2. Cartea a 4 a lui Ezdras, scrisă în perioada distrugerii Irusalimului;

3. Cartea lui Enoch sau Secretele lui Enoch (în versiune slavonă) cuprinde prima referinţă la hiliasm, tratând despre învierea morţilor. Scrisă în sec. I-II;

4. Testamentul celor 12 Patriarhi. Lucrarea îndeamnă la ferirea de păcatele săvârşite de Patriarhi Vechiului Testament.

5. Înălţarea la cer a lui Isaia. Lucrarea cuprinde legende referitoare la Beliar şi la martiriul lui Isaia, despre cele 7 ceruri, întruparea, patima, învierea şi înălţarea lui Hristos la cer, aşa cum le-a văzut profetul după ce s-a urcat la cer. Lucrarea este opera unui creştin anonim scrisă în sec. II;

6. Testamentul lui Solomon. Lucrarea este scrisă în sec.III, după o lucrare veche iudaică despre Solomon şi despre tainele din lumea cealaltă.

7. Evanghelia nazoreilor sau Evanghelia după evrei cum mai denumită de Fericitul Ieronim şi preţuită de acesta şi de Origen, Eusebiu, Hegesip şi Epifaniu, considerând ca extindere a Evangheliei după Matei, după original. Scrisă în sec. II.

8. Evanghelia ebioniţilor sau Evanghelia celor 12. Scrisă în sec. II. Ebioniţii se opuneau jertfei. Hristos ar fi zis: Eu am venit ca să înlătur jertfa, dar dacă voi nu încetaţi să jertfiţi, nici mânia mea nu va înceta asupra voastră. Hristos nu era născut din Dumnezeu Tatăl, ci era creat ca unul dintre arhangheli, însă el stăpânea peste îngeri şi peste toate făpturile (pag497).

9. Evanghelia egiptenilor. Lucrare de origine gnostică, respinsă de Origen, Clement, Ipolit şi Epifaniu, că sprijină ideile eretice ale encratiţilor şi naasenilor.

10. Evanghelia lui Petru, pe care episcopul Serapion al Antiohiei o respinge ca dochetistă.

11. Protoevanghelia lui Iacob sau Naşterea Mariei, cunoscută de Clement Alexandrinul şi Origen, scrisă în anul 200 în Egipt.

12. Povestea copilăriei lui Iisus de Toma, scrisă în sec.I-II, se păstrează în versiuni: greacă, latină şi siriacă. Relatează minunile lui Iisus la vârsta de 5-12 ani.

13. Istoria dulgherului Iosif, scrisă în greceşte la anul 400 în Egipt. Prezintă boala, moartea şi înmormântarea lui Iosif după mitul şi ritul lui Osiris (un zeu) dar în interptare creştină.

14. Evanghelia lui Nicodim, apărută în sec.V, compilată dintr-un material mai vechi compusă din trei părţi: a.-Faptele lui Pilat, prin care se aţâţa pe păgâni împotriva creştinilor, b.- dezbaterile sinedriului despre Învierea lui Hristos, c.- Coborârea la iad. Biserica coptă îl venerează pe Pilat ca sfânt şi martir.

15. Evanghelia lui Toma, este o scriere aprocrifă gnostică de sine stătătoare. Scrisă în sec. II, în limba greacă, în Siria sau Egipt. Cuprinde 114 de sentiţe sau Logia sau cuvinte sau dialoguri cu Apostolii. Este menţionată de Origen, de Ipolit şi de Sf. Chiril al Ierusalimului în operele lor.

16. Apocriful lui Ioan, adica doctrina sau cartea secretă. Scrisă în sec.II, păstrată în Biserica Coptă. Cuprinzând descoperiri a Sf. Ap. Ioan despre cosmologia şi antropologia gnostică.

17. Evanghelia după Maria Magdalena, este păstrată fragmentar într-un text copt dintr-un originar grec. Scrisă în sec. II;

18. Sophia lui Iisus Hristos, cumprizând învăţături despre originea lumii şi despre mântuire, prezentate sub formă de dialog dintre Mântuitorul cu Apostolii. Lucrarea a fost scrisă în sec.II-III;

19. Pistis Sophia, o evanghelie întinsă, ce cuprinde convorbirile lui Iisus cu ucenicii şi uceniceţele în anul 12 după Înviere. Textul scris în limba greacă, provine de la gnosticii egipteni în sec.III;

20. Evanghelia lui Filip, descoprită în biblioteca gnosticilor de la Nag-Hammadi, în 1945 şi relatează în partea de început, soarta sufletului care prin autocunoaştere şi readunare în sine îşi cunoaşte originea în lumea transcendentă. Scrisă în sec. II-III;

21. Evanghelia lui Matthias, scrisă în sec. II şi folosită în cercurile gnostice. Origen şi Eusebiu de Cezareea o aşează între operele eretice.

22. Evanghelia lui Bartolomeu sau Întrebările lui Bartolomeu. Apostolul Bartolomeu pun întrebări lui Iisus despre: unde a plecat de pe cruce în timpul patimilor, despre iad, despre rai, despre câţi oamnei se nasc, câţi mor, despre mântuire, etc.

23. Propovăduirea lui Petru, scrisă în sec. II în Egipt;

24. Faptele lui Petru, scrisă între 180-190, cuprinde lupta lui Petru cu artificiile magice ale lui Simon Magul. În versiune latină o găsim sub denumire Actus Petri cum Simone;

25. Martiriul lui Petru, în care se descrie moartea Apostolului Petru prin răstignire;

26. Maritiriul Fericitului Apostol Petru, scrisă de Linius, în sec. VI.

27. Faptele lui Pavel, scrise de un preot din „dragoste pentru Pavel” în anii 185-195, găsite necomplete. Relatează despre călătoriile misionare şi faptele minunate a Sf. Ap. Pavel.

28. Faptele lui Andrei, provin din sec. II şi circula la eretici. Ele povestesc călătoriile lui Andrei în jurul Pontului, apoi la Patras unde a fost martirizat.

29. Faptele lui Ioan, meţionate de Eusebiu (Istoria bisericească 3,25,6). Prezintă despre călătoria Sf. Ioan la Roma, exilul pe insula Patmos şi întoarcerea la Efes, ultma slujire Euharistică şi moartea sa. Scrisă în sec.III;

30. Faptele lui Toma, compusă în sec.III de orientare gnostică. Compusă din 170 capitole. Sunt redate predici şi imne cu caracter soteriologic gnostic. De o impresionantă frumuseţe sunt capitolele: Imnul Nunţii şi Imnul Perlei.

31. Corespondenţa dintre Iisus şi regele Abgar al Edesei. O traducere după originalul Siriac, povesteşte preliminariile convertirii lui Abgar prin unul din cei 70 de ucenici şi anume Taddeu-Addai pe care Apostololul Toma îl va trimite la Edesa.

32. Mutarea Mariei în varianta latină Transitus Mariae, se păstrează în greacă, latina şi versiuni orientale. Relatează moartea şi înălţarea Mariei la cer.

33. Scrisoare către Laodiceni, apărut în sec.II-III. Scrisoarea e mai degrabă un fals stângaci, alcătuită din frânturi de texte din scrisori pauline.

34. Crespondenţa dintre Pavel şi Seneca, recunoscută ca autentică de Fercitul Ieronim (De viris illustribus 12), numai datorită popularităţii atât a lui Pavel cât şi a lui Seneca. Este o colecţie de 14 scrisori. E o corespondenţă fără conţinut real, evenimentele sut prezentatea artificial.

35. Scrisoarea lui Titus, ucenicul lui Pavel, despre castitate. Subliniază valoarea fecioriei aduncând elogii cu citate din Biblie şi trimiteri la unele opere apocrife. Scrisoarea se adresează unor cercuri ascetice de bărbaţi şi de femei din Spania. Este scrisă în sec. V, într-o latină stricată.

36. Apocalipsa lui Petru. Are două variante, una grecească ce circula în Egipt, şi etiopiană ce era cunoscută în Apus şi Rasărit. E considerată a fi inspirată de Metodiu, iar Canonul Muratori o enumeră printre scrierile neaprobate. Descrie cerul şi iadul acordând atenţie nu Mântuitorului ci pedepsirii păcătoşilor şi răsplătirii drepţilor. Istoricul bisericesc Eusebiu şi Fericitul Ieronim o resping. Scrisă în sec. II.

37. Apocalipsa lui Pavel sau Visio Pauli în varianta latină. Este o scriere lungă, ce conţine 51 capitole. Descrie ce i s-a arătat lui Pavel când s-a înalţat până la al treilea cer.

38. Apocalipsa lui Toma. Originalul grec s-a pierdut, s-au păstrat două versiuni latine. Datează din sc. V. Este singura care împarte evenimentele Judecăţii de Apoi pe şapte zile. Cele şapte zile de groază ale sfârşitului sunt într-o paralelă negaivă a celor şase zile ale creaţiei.

39. Prima Apocalipsă a lui Iacob. Relatează dialogul dintre Iisus şi Iacob cel Drept. Cum i se prezic acestuia chinurile şi moartea, inclusiv distrugerea Ierusalimului.

40. A doua Apocalipsă a lui Iacob. Prezintă martiriul Sf, Iacob în faţa templului. Este aruncat de pe acoperişul templului.

41. Apocalipsa lui Ştefan. E cunoscută numai prin Decretum Gelasianum care o condamnă.

II.- LITERATURA PSEUDO-APOSTOLICĂ

Literatura pseudo(falsă)-apostolică tratează mai mult probleme canonico-juridice şi de recrutare a clerului, chestiuni liturgice, de validitatea tainelor în anumite situaţii, având un caracter discplinar-bisericesc şi reguli asupra vieţii creştinului. Sunt scrise între sec. II şi V, perioada frământată de erezii. Autorul lor fiind necunoscut.
Aceste scrieri n-au fost recunoscute de Biserică, constatându-se a fi false şi eretice şi care se deosebesc de scrierile Sfinţilor Părinţi şi de Sfânta Tradiţie. Cine le foloseşte pentru a combate vreo învăţătură sau vreun canon sau vreo rânduială statornicită în Sf Biserică, nu poate fi decât un eretic ce urmăreşte neorânduiala şi strică Biserica lui Hristos. Redau (numai cu titlul informativ), de a recunoaşte care sunt argumentele false cu care vin unii „stricători de rânduieli” citându-le din asemenea cărţi, că sunt eretice:

1. Constituţia bisericească a lui Ipolit (Egpteană) sau Tradiţia Apostolică.
Scrisă în anul 215 de către Ipolit, la Roma. În sec. IV a fost găsită în Biblioteca a Capitolului Catedralei din Verona. Este cea mai veche scriere, un fel de Evhologhiu, ce cuprinde reguli şi formule la hirotonie, la împărtăşanie, la botez, iertarea păcatelor, la Sf. Liturghie, etc. La baza ei stau Didahiele.

2. Didascalia Apostolilor mai este numită Didascalia sau „Învăţătura universală a celor 12 Apostoli şi Sfinţilor Ucenici ai Mântuitorului nostru”, combate ereziile, gnosticismul, păgânismul şi iudaismul. Scrisă în limba siriacă în sec. II-III. Este izvorul a primelor 6 cărţi din Constituţiile Apostoloce. Cuprinde printre altele: tratamentul păcătoşilor să fie cu blândeţe; episcopul să ierte pe apostaţi şi adulterini după o pocăinţă de două până la şapte săptămâni (să fie împărtăşiţi).

3. Constituţie bisericească apostolică, se presupune că a fost scrisă în Siria în anul 300. Conţine sfaturi asupra vieţii creştine. Sunt amintiţi 9 Apostoli în loc de 11, iar numele Sf. Ap. Pavel este omis.

4. Constituţiile Apostolice, autorul este un cleric arian, pentru a-i da o autoritate, a fost pusă pe seama Sf. Clement ucenicul Sf. Ap. Petru. A fost scrisă în sec. IV (380 în Antiohia). Întrucât prin conţinutul ei contrazice o parte din poruncile lui Dumnezeu a fost condamnată la Sinodul Trulan în 690, prin canonul 2, ca o carte eretică şi pierzătoare de suflete. Prin canonul 85 Apostolic, pe care l-au modificat, este scoasă Apocalipsa din Biblie şi introduse: Testamentul Domnului, Constituţiile Apostolice şi Epistolele lui Clement.

5. Canoanele lui Ipolit, a apărut în sec. IV, Sunt în număr 38 scrise în arabă.

6. Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos, mai este cunoscută sub denumirea „Octateuhul Clementin” scrisă în limba greacă în sec. V. O prelucrare şi o sinteză a Constituţiei bisericeşti a lui Ipolit (Tradiţia Apostolică) şi a Constituţiile Apostolice. Cuprinde două cărţi; una eshatologică şi una cu reguli asupra vieţii (catehumenat).

Sminteală pentru preoţi şi credincioşi


Canonul_Ortodoxiei_1_fata
D-na Diana m-aţi invitat să-mi dau cu părerea la ceea ce spun aşa zisele “Constituţii Apostolice” despre care vorbeşte Părintele Profesor Ică Junior în cartea pe care aţi amintit-o şi de care, spuneaţi, că părintele dumneavoastră face deseori amintire în predică pentru susţinerea unor abateri canonice şi dogmatice ce sunt permise, local, în biserică.

Nu pot să nu spun, că prezenţa acestei lucrări ce se cheamă “Constituţiile Apostolice”, a făcut multă sminteală în rândul preoţilor şi credincioşilor de astăzi. Acest fapt se cauzează necunoaşterii istoricului apariţiei acestei cărţi. Vă spun că această carte nu este studiată în seminarii şi facultăţi de teologie, nefăcând obiectul canonicităţii bisericii ortodoxe, ci doar amintită tangenţial din punct de vedere istoric.

Părintele Profesor Ică Junior, un profesor cu o înaltă pregătire şi o mare capacitate intelectuală, în acest volum, a inclus această carte, varianta catolică, ca pe un studiu a unor normative din primele secole, ce circula împreună cu o altă carte cunoscută “Canonul Apostolic” în acele vremuri tulburate de erezii.

Vă spun din start că această lucrare nu aparţine Bisericii Ortodoxe de Răsărit şi nu face parte din canonicitatea Bisericii Ortodoxe. Nu a fost recunoscută ca normativ canonic tocmai din acelaşi motiv pentru care vă dă şi dumneavoastră sminteală că anulează poruncile date de Dumnezeu în Vechiul Testament. Ca să înţelegeţi, vă spun puţin şi esenţialul din istoricul lucrării.

“Constituţiile Apostolice” nu este o lucrare a Sfinţilor Apostoli aşa cum s-ar crede, ci este lucrarea compilată de arienii din Antiohia pusă pe seama papei Clement Romanul, ucenicul Sfântului Apostol Petru şi se presupune că a fost scrisă la anul 380.

Arienii i-au dat această denumire de “Constituţiile Apostolice”, denumire ce duce în eroare, în discuţii şi controverse. Doar Sfântul Ioan Damaschin a încercat s-o pună în rândul cărţilor admise de biserică, ca să facă parte din actele normative, nu a reuşit, pentru că Sinodul de la Trulan din anul 692, prin canonul 2, a respins-o şi a dat-o anatemei, ca scriere eretică şi „pierzătoare de suflete”.

Lucrarea de fapt nu numai că contrazice textele Sfintei Scripturi, mai cu seamă cele din Vechiul Testament, ci contrazice şi canoanele Sfinţilor Părinţi şi ale sinoadelor ecumenice de mai târziu. Acest lucru nu s-a văzut pe vremea aceea, în anul 380, ci se vede acum, că este o carte anulată.
Arienii, iniţial, au vrut să scoată un ghid pentru preoţi şi laici implicaţi în viaţa bisericească. Lucrarea realizată de ei este mai degrabă o culegere de tradiţii privind organizarea şi viaţa comunităţilor creştine din acea vreme supusă arianismului şi semiarianismului şi nicidecum ce spun Sfinţii Apostoli sau Sfinţii Părinţi.

Modul de abordare al părţilor dogmatice sau scripturistice este cel specific Bisericii de Apus (Bisericii Catolice), adică scolastic şi raţional. Prin această lucrare, arienii folosindu-se de autoritatea Sfântului Clement, aveau intenţia de a scoate întreg Vechiul Testament de sub autoritatea canonică a Sfintei Scripturi, rupându-se cu totul de iudaism. Afirmau că Vechiul Testament este o carte istorică a poporului evreu, plin de obiceiuri şi prescripţii iudaice, iar legile şi poruncile date de Dumnezeu, le numeau “obiceiuri iudaice”, ce nu trebuie ţinute şi de credincioşii Noului Testament. Socotea religia mozaică a fi una eretică şi din cauza aceasta, ar fi o părtăşie cu ereticii ţinerea legilor sau poruncilor Vechiului Testament.
Dacă citiţi titlul cap. XXVII (27) din “Constituţiile Apostolice” cel ce este în discuţia noastră, veţi vedea că arienii îl intitulează: “Despre prescripţiile iudaice şi păgâne cu privire la scurgerea de sămânţă, scurgerea în vis….” şi începe “Iar dacă păzesc obiceiurile iudaice privitoare la scurgeri de sămânţă…potrivit Legii (Levitic 12; 15;22), şi starea femeii necurate, vedem că le socoteşte “obiceiuri iudaice” şi nu porunci ale lui Dumnezeu. Dacă citim în capitol mai sus, 26, vedem că se contrazice cu capitolul anterior (27) unde spune: “Episcopi şi laici, abţineţi-vă de la toţi ereticii care socotesc rele Legea şi Profeţii…” aici îndeamnă la a ţine Legea şi Proorocii Vechiului Testament.

De-a lungul timpului această lucrare a fost controversată, mult criticată, dar şi lăudată de partea de Apus. Această carte se numără printre cărţile canonice ale Bisericii Catolice. Pe baza ei au scos rânduiala femeii din Biserică. La catolici pot intra în Biserică femeile fără nici o mustrare de conştiinţă în orice stare s-ar afla. La catolici au scos şi aplicarea Sfintelor Canoane, le recunosc, dar nu le aplică.

Reacţiile adepţilor pro-arianismului şi apocrifonilor.


10414446_1565323263748946_4761554790641413852_n prcleopa2

parintele-argatu-manastirea-cernica

Am atras atenţia şi am informat pe preoţii şi pe credicioşii Bisericii noastre cu ceva timp în urmă, de apariţia unui nou curent anti-ortodox venit dinspre occident, cu scopul vădit de a strica bunele rânduieli în Biserică şi în conştiinţa preoţilor şi credincioşilor noştri, propovăduind o” altă învăţătură”, cu care Ortodoxia a dus luptă în primele vecuri creştine cu „arianismul” şi l-a biruit.

Spuneam că noii „apostoli” şi „adepţi” ai lui Arie-Ereticul de secol XXI, seamănă pe internet „sămânţa rătăcirii” într-un mod pseudo-ştiinţific şi pro-violent, după cum le dă duhul lui Arie, plini de viermele mândriei, de încăpăţânare, de orbire şi neruşinare.

Ca să explic în ce constă modul pseudo-ştiinţific cu care duc în eroare pro-occidentalii şi pro-arienii (apocrifoni), spun următorul lucrul: să fim atenţi şi să nu ne lăsăm impresionaţi şi înşelaţi de vorbirea frumoasă dar lipsită de adevăr, de „ştiinţa” culeasă din cărţile „apocrife” ce n-au nimic în comun cu adevărul de credinţă şi pe care Biserica le-au numit apocrife şi le-au dat la groapa de gunoi a istoriei. Să fim prudenţi că şi  Arie era om învăţat, bun orator, impresiona pe toată lumea, chiar pe preoţi, şi o parte dintre episcopi, şi până în cele din urmă s-a dovedit a fi un eretic înverşunat. Atenţie că istoria se repetă. În mod special atrag atenţia acelor persoane care sunt muşcate de şarpe şi să renunţe la argumetările de tip arian cu care strică bunele rânduieli şi să revină cu  toată inima şi convingerea la dreapta învăţătură a Bisericii,  la dogmele care spun adevărul, nu pot să fie mai multe adevăruri decât unul singur, la rânduielile bisericeşti, la canoanele bisericii, la ascultare şi  nu în ultimul rând la Sfânta Scriptură fără  a  strica vreo „iotă” din ea, până nu este prea târziu.  Aceste persoane, fără şă-şi de seamă, din cauza mândriei şi puţina lor credinţă nu se încred în adevărurile de credinţă propovăduite de Biserică şi fac cercetări „ştiinţifico-istorice” la periferia istorie, („autoritate” în materie se consideră a fi  însuşi Ieromonah Petru Pruteanu, el o spune), descoperind infecţia şi putregaiul arianist care au măcinat trupul biserici ca un cancer timp de trei secole şi confundându-l cu ceva  „bun” , ceva „viu”,  şi ceva „interesant”, despre care se crede că mulţi nu ştiu. În viziunea lor Arie şi tot ce s-a scris în perioadă arianismului ar fi ceva bun şi cu „dreptate”, au greşit „sinodalii”, adică Sfinţii Părinţi, datorită unor interese. Poate să ne spună şi nouă care au fost acele interese???

Ca să explic modul pro-violent de care dau dovadă pro-arienii şi pro-occidentalii, cred că este destul de clară reacţia descalificabilă „smerită” şi „prea cuvioasă” a marelui „profesor Petru Pruteanu” susţinătorul şi promotorul acestui curent despre care am amintit în articolele: „Prozelitism pseudo-ortodox contra Ortodxiei” şi „Practici greşite, care contravin rânduielilor bisericeşti pe baza argumentelor false” unde era amintit şi domnia sa, ca cel ce face lucrul acesta, faţă de care s-a ofensat până la mânie că-i aduc acuzaţii nefondate. Să-şi cerceteze atent opera şi comentariile făcute şi răspunsurile date comentatorilor şi să nu se mânie degeaba. În discuţiile pe temele din „practici greşite” preoţii admiratori (să nu zic „fani”) se justificau citându-l pe Iromonah Petru Prutenu. Deja şi-a făcut o oarecare faimă în tagmă.

Îi înţeleg reacţia de tipul şarpelui călcat pe coadă, trezindu-se şi înverşunându-se „duhul” din el, ce-i drept cam necontrolat pentru un om deştept cu studii multe, cu atâta şcoală de l-a scos din Republica Moldova din rândul confraţilor săi, şi cu titlu de profesor-doctor ce l-au plasat în occident. Nu s-a mai putut stăpâni şi a zis să-i tragă preotului „cu două clase” şi care nu a mâncat „mămăligă” atât de multă ca el, un pierdaf de toate zilele, să-l înveţe minte pentru că a îndrăznit să-l contrazică, să-i arate că este greşit, să nu se mai lege de el dacă nu ştie să „scrie româneşte”, că s-a apucat să scrie pe un blog „amatorist” stricându-i lui „Petrică” treburile în misiunea de a-i face pe toţi prietenii lui Arie. Dvs. cum aţi fi reacţionat dacă aţi fi în locul lui? Doamne fereşte! Să-l credem. Iertaţi-l, doar este şi el om, îşi mai iese omul din fire.

Cam în modul acesta reacţionează în general adepţii celor ce rătăcesc, indiferent de educaţie şi cultură. Dacă nu au contra-argumente cu care să te combată apelează la atac direct contra-peroană, la lovituri psihologice pentru a descuraja adversarul. Eu nu am să spun cum spunea „marele profesor” că este vaccinat împotriva prostiei, pentru că, cu ce ai putea fi vaccinat decât cu prostie, atidotul prostie este tot prostia, ci am să spun, că pentru mine nu contează nimic din ceea ce mi-ar face mie omul, important este pentru mine să fiu în slujba adevărului de credinţă, este mai important să apăr adevărul de credinţă şi pe credincioşii mei decât persoana mea.

Altă reacţie după care îi veţi cunoaşte este: nu suportă să fie contrazişi de nimeni. Sunt mândrii. Îi supără la culme. Părerea lor este bună. Nici dacă vii cu dovezi scripturistice şi canonice nu vei putea sta de vorbă în faţa infatuării lor. Găsesc cuvinte de prin scrierile apocrife cu care să bagatelizeze canoanele, Sfânta Scriptură (în special Vechiul Testement) şi cărţile de cult. Dacă insişti shimbă tactica, apelează la lovituri de tip psihologic, atac la persoană.

Altă reacţie a „lor”: nu suportă şi nu primesc ca un credincios de rând să facă un comentariu pertinent că ar fi altfel de cum zic ei, că imediat este pus în situaţia de a se retrage ruşinat, nu se aşteapta bietul credincios să primească aşa ceva de la un preot. Îi aduce aminte că este un simplu credincios care nu are o cunoaştere savantă, nu are un duhovnic bun, ca ceea ce ştie este egal cu zero, peste toate acestea i se aduce aminte că trebuie să facă ascultare dacă vrea să se mântuiască;

Altă reacţie a „lor”, este de denigrare a preoţilor şi marilor duhovnici români prin comentarii.
Desconsideră pe toţi duhovnicii mari a României, (ca nu cumva să-i întreacă pe cei ruşi), în primul rând pe Pr. Cleopa (că nu este o autoritate în materie de credinţă aşa cum este el), Pr. Arsenie Boca (rătăcitul), Pr. Iustin Pârvu (secta de la Petru Vodă), Pr. Ilarion Argatu (“având în vedere criticile pe care eu le-am adus marelui arhimandrit-magician pe care aceştia vor să-l declare sfânt,”) şi ţie Pr. Petrică…. ce calificativ meriţi să-ţi dăm şi cum să te etichetăm? Cu respectul cu care tratezi pe alţii cu acelaşi respect vei fi tratat şi tu. De geaba te superi, vei culege ce ai semănat. Legea compensaţiei şi a roţii care se învârte, funcţionează, dragul meu.

Altă reacţie a „lor”: desconsideră ierarhia în general, în scrieri şi în comentariile lor. Nu mai vorbesc faţă de ierarhi BOR cu câtă desconsideraţie şi critică la adresa lor vorbesc în comentarii şi câte indicaţii “preţiose” (să nu zic rătăciri) le dă de urmat unor episcopi. Unii dintre episcopi sunt buni şi unii sunt răi. Iar faţă de Sfântul Sinod al BOR au o totală desconsideraţie, faţă de care nu trebuie să ne supunem, după părerea lor nu mai este “sfânt”.

Altă reacţie a “lor” este aversiunea totală faţă de cărţile de cult. “Este mai mare un Molitfelnic decât Sf.Grigorie?” pun astfel întrebări în comentarii. Cărţile de cult trebuie schimbate, pentru că nu scrie în ele şi părerile lor. Indeamnă pe preoţi să nu le respecte în totalitate, mai ales părţile care vin în contradicţie cu viziunile arianiste de tip occidental.

Ieromonahul Petru Pruteanu în răspunsul pe care l-a dat, scria că el nu are Uşile Împărăteşti la biserica unde slujeşte, o spune pentru a ne sfida, ce mai contează că nu le are, poate să nu aibă nici catapeteasmă, ce mai contează pentru el, a spus demult cine este şi cuie slujeşte. Dacă catolicii nu au deloc şi nici altar, decât o masă ce ţine loc de altar nu pot face slujbe? Pot, el de ce să nu poată? Mai contează pentru el importanţa Uşilor Împărăteşti şi semnificaţia lor în cadrul liturgic!? Ce ne priveşte pe noi? Nu ne priveşte pe noi dacă face vreo ascultare faţă de o biserică adevărată sau schismatică. Nu ne priveşte pe noi de ce a plecat din Repulbilica Moldova şi de la Mănăstirea Zăbriceni, raionul Edineţ. Nu ne priveşte pe noi dacă a fost profesor de liturgică la Facultate de Teologie din Edineţ (R.Moldova ) şi de ce a stat puţină vreme. Nu ne priveşte pe noi nici convingerile sale, dacă este sau nu prieten cu Arie şi arianismul. Să fie sănătos şi Dumnezeu să-l miluiască.

In orice caz îi face un”bine” lui Arie, din cauza lui se afundă tot mai mult în iad făcând loc la noii adepţi şi la păcăliţii lor. În schimb ne priveşte numai mântuirea credincioşilor şi pentru aceasta datori suntem să-i informăm despre pericolul care-i ameninţă, care este, de unde vine, în ce constă, cum să se ferească şi de cine să se ferească.

Consider că nu e nevoie să fac trimiteri la “operele” lor pe care să-mi susţin observaţiile, să dovedesc veridicitatea spuselor pentru că stau operele lor mărturie la care are acces toată lumea. În plus, nu se ridică operele lor la valoare ştiinţifică şi nici teologică pentru a fi citate, mai ales că în ele se găsesc  lucruri amestecate. Şi nu în ultimul rând, n-aş vrea să le fac lor un serviciu şi mie deserviciu citându-le sau făcând trimiteri.

Deja simt rezvrătirea duhului neastâmpărat din unii, care ar vrea să mă atace şi să disece tot ce am scris, să reacţioneze în mod violent (verbal) sau ironic. Aştept ca cei cu “studii” să-mi faceţi un bine, corectându-mi “româneşte” tot ce mi-a scăpat aşa cum aţi mai făcut. Dacă voi considera că se merită şi voi fi obligat, am să merg mai departe pentru că, am multe de spus. Deocamdată atât.

REPLICĂ la articolul: „Femeile aflate în perioada menstruaţiei pot intra în biserică?”


12049410_915506855151845_8598328547459873_n
de ADRIAN COCOŞILĂ
http://www.crestinOrtodox.ro

Citez:
...Oare simplă curgere a sângelui aduce necurăţie? Să ne despartă de Hristos trăsăturile fiziologice feminine? Menstruaţia, ca slăbiciune a firii omeneşti, poate fi pusă pe acelaşi plan de egalitate cu un păcat săvărşit cu voie?
Răspunsul la întrebarea „În ce constă necuraţia femeii la ciclu?”, l-am găsit în Canonul 1 al Sfântului Atanasie cel Mare care spune: „… Spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat, sau necurăţie, are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări, şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă…”.

Răspuns:

1.-În comentariul canonului 1 al Sfântului Atanasie cel Mare, din cartea: ”Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii”[203] spune:
„Textul acestui canon, aşa cum ne informează Sfântul Dionisie al Alexandriei, este o reproducere a unei scrisori de răspuns a Sfântului Atanasie (şi nu canon în sine a sfântului) adresată unui călugăr Amun (şi nu ca rânduială în toată biserică), care l-a consultat cerându-i sfaturi în legătură cu tulburările călugărilor produse de vise şi îndeosebi când acestea erau însoţite de scurgere de sămânţă (ispitire în vis)”[204].

2.- A aduce contra-argument pentru necurăţia femeii la ciclu, canonul 1 a Sfântului Atanasie. Este o eroare, o rătăcire şi o minciună sau mai bine zis o înşelăciune, pentru că în acest canon, nu este pusă în discuţie necurăţia lunară a femeii ci scurgerea seminţei la bărbaţi în timpul somnului, referindu-se strict la călugări.
Scurgerea seminţei la bărbaţi şi care nu se întâmplă des, sau nu face regula unui ciclu, ci se întâmplă accidental, din cauza visului erotic pe care-l are bărbatul, nu este tot una cu scurgerea sângelui de curăţire a femeii, ce are o regulă lunară, intrând în sfera unui ciclu.
Scurgerea seminţei bărbatului, are un fel de întinăciune, întinăciunea de o zi, pe când scurgerea sângelui necurat al femeii are o altfel de necurăţie, ce întinează până la 7 zile şi poate şi mai mult.

3.- Secreţiile nazale şi bucale ale omului nu pot fi comparate, nici într-un caz, cu scurgerea de sânge necurat a părţilor ruşinoase ale femeii. Sfântul Atanasie nu încearcă să pună semnul de egalitate cu scurgerea necurăţiei lunare a femeii (aşa cum vrea să inducă în eroare semnatarul articolului) ci cu scurgerea accidentală a seminţei bărbatului, ceea ce nu este tot una. Chiar şi aşa fiind, cuvintele Sfintei Scripturi îl socotesc pe bărbat ca fiind necurat dacă, a avut scurgere de sămânţă în acea zi, când nu se poate apropia de lucrurile sfinte[205].
În concluzie, Sfântul Atanasie cel Mare nu dă răspuns la întrebarea pusă de semnatarul articolului: „În ce constă necurăţia femeii la ciclu”, ci Sfântul Atanasie răspunde la o altă întrebare de o altă natură şi nu cea legată de femeie.

Citez:
„…Ciclul lunar nu îndepărtează pe nimeni de la rugăciune. Nu cred că cineva se opreşte sau ar trebui oprit din vorbirea cu Dumnezeu din acest motiv. Sfântul Atanasie cel Mare vede în neparticiparea femeii la viaţa din biserică în perioada ciclului o amăgire a diavolului care trebuie înlăturată. De unde atunci neînţelegerea legată de neparticiparea femeii în perioada menstruaţiei la rugăciunea din biserică?”

Răspuns:

4.- În timpul necurăţiei lunare, femeia nu este oprită de la rugăciune, ci dimpotrivă i se porunceşte „să stea acasă şi să se roage”. Este eronat să spui că, dacă femeia nu poate intra 7 zile în biserică, în timpul necurăţiei ei lunare, este oprită de a se ruga, nu este oprită de la rugăciune, ci este oprită de a nu se atinge de nici un lucru sfânt, începând cu Biserica şi terminând cu candela şi icoana de acasă.

5.- Sfântul Atanasie, în canonul 1, nu are cum să vadă „ în ne participarea femeii la viaţa din biserică în perioada ciclului o amăgire a diavolului care trebuie înlăturată”, pentru că nu vorbeşte despre femeie, ci de necurăţia bărbatului, prin scurgere de sămânţă, care se poate cauza şi ispitelor diavoleşti. Parcă Sfântul Atanasie n-ar face altceva decât să combată canonicitatea acestei probleme, ar îndemna la nerespectarea unei porunci şi a unor canoane.
Aceste opinii eronate sau eretice (neconforme cu Sfânta Scriptură şi cu Sfânta Tradiţie) le văd tendenţios scrise şi rostite de cei iresponsabili sau anume puşi de a-l îndepărta pe om din starea corectă şi curată cu care participă la sfinţenia lui Dumnezeu.
Văd viclenia divolului şi o adevărată „amăgire”, vrând necuratul s-o ispitească pe Eva de astăzi, cu neascultarea de porunca lui Dumnezeu şi a Sfintelor canoane. Dacă nu poate să distrugă Biserica lui Hristos, cu „porţile iadului”, atunci măcar s-o batjocorească şi s-o întineze prin femeie.

Citez:
„Există un canon atribuit Sfântului Dionisie, Arhiepiscopul Alexandriei, în care se spune: „Iar în privinţa femeilor, care au curăţie lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele aşa, să intre în casa lui Dumnezeu, socotesc că şi a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele fiind credincioase şi cucernice n-ar îndrăzni aflându-se aşa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de Trupul şi de Sângele lui Hristos; căci nici ceea ce avea curgerea sângelui de 12 ani, nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, şi a-şi aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, şi a se ruga spre a dobandi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat şi cu sufletul şi cu trupul, se va opri de a se apropia de cele sfinte, şi de Sfintele Sfinţilor”. (Canonul 2 al Sf. Dionisie al Alexandriei). Din textul Sfântului Dionisie reiese că ii este interzis femeii să intre în biserică în perioada menstruală. Însă, cei care citesc acest canon pierd din vedere că în vremea în care a trait Sfântul Dionisie – secolul III, toţi cei care erau prezenţi la Sfânta Liturghie se împărtăşeau, ceea ce nu mai este valabil şi în zilele noastre. Din acest motiv părintele pune un semn de egalitate între a intra în biserică şi a primi Trupul şi Sângele Domnului. Sigur că avem canoane care interzic impărtăşirea femeii în perioada menstruaţiei, dar nu avem canoane care să interzică intrarea în biserică a femeii pentru rugăciune în perioada ciclului. Deci, ea poate intra în biserică să se roage, nu poate însă să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului.”

Răspuns:

6- Vreau să întreb cum, nu sunt canoane? Dar acesta ce este pe care l-ai citat ca existent, canonul 2 al Sfântului Dionisie, ce este? Acesta nu-i canon? Nu trebuie să-l respectăm? Îl anulăm cu explicaţii puerile, nefondate şi păreri personale care contravin învăţăturii Sfintei Scripturi şi care nu se pot numi altceva decât erezii? Ne legăm de timpul când a trăit Sfântul Dionisie sec. III …înainte de Hristos sau după Hristos? De parcă timpul când a trăit Sfântul Dionisie este un timp nepotrivit care se poate pune sub semnul îndoielii? Dar Sfinţii Apostoli în ce timp au trăit? Sec. I. Dar Sfinţii Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur? Sec. IV.
Pe lângă canonul 2 al Sfântului Dionisie, mai sunt şi altele care susţin acest canon, cum ar fi: Canonul 28 al Sfântului Ioan Postitorul (ajunătorul); canonul 6 şi 7 al Sfântului Timotei; canonul 44 al Sinodului de la Laodiceea.
Întreb: Câte canoane se vrea, pentru a opri o femeie în starea necurăţiei ei, să nu se atingă de lucrurile cele sfinte aşa cum sunt: Biserica, icoanele, veşmintele, Sfintele Vase, Sfânta Evanghelie, obiectele sfinţite de cult ? O sută? Şi o sută să fie tot nu contează pentru omul îndărătnic, necredincios şi rătăcit în mintea lui.
Sunt de părere şi foarte convins, că este de ajuns să existe un sigur canon, eşti obligat să-l respecţi şi nu are voie să-l calce nimeni.

7.- Orice opinie personală sau părere teologică care nu-şi are justificare în învăţăturile Sfintei Scripturi şi care contravin acesteia, se numeşte erezie. Această părere personală (nici măcar nu o pot numi teologică) că „femeia în perioada necurăţiei ei poate intra în biserică şi se poate atinge de orice lucru sfânt din Biserică numai de împărtăşit nu poate şi că nu se socoate necurată” este o EREZIE, pentru că, contravine nu numai canoanelor ci şi dogmelor şi mai ales al textelor din Sfânta Scriptură şi care spun foarte clar că femeia la scurgerea lunară a sângelui ei devine în stare de necurăţie firească socotindu-se a fi necurată [206];
Şi sunt mai multe alte texte care arată împrejurările prin care omul intră în stare de necurăţie şi i se porunceşte să nu atingă de nici un lucru sfânt.

8.- Nu poate fi adus ca argument în susţinerea acestei înşelăciuni şi nici n-am putut să înţeleg, care este argumentul, că, la Sfânta Liturghie din sec. III în vremea Sfântului Dionisie se împărtăşeau creştinii în fiecare duminică. Nu se ştie exact dacă toţi se împărtăşeau aşa de des şi chiar dacă ar fi fost aşa, femeile necurate tot nu se împărtăşeau, dar care nu îndrăzneau să intre în Biserică pentru a nu întina locaşul cel sfânt. Putem să spunem că în vremea aceea în Biserică se ţinea strict ceea ce porunceşte Sfânta Scriptură, şi nu cred că se nesocotea ceea ce se spune la Numeri 19, 20-21, nu ca în zilele noastre, când iată, se încearcă ca cele necurate să fie socotite curate şi atunci întrebăm pe semnatar:
“Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni!” [207]

9.- Cuvintele exprimate de autorul articolului ca o concluzie la argumentaţia puerilă şi ridicolă adusă în sprijinul concluziei sale rătăcite:“Deci, ea poate intra în biserică să se roage, nu poate însă să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului” spunem că tot ceea ce scrie este anticanonic şi antidogmatic, o erezie şi o înşelăciune.
În concluzie, nu-i nimic altceva din toată pledoaria autorului decât o înşelăciune şi o batjocură faţă de bunele rânduieli în Biserica noastră şi faţă de atitudinea ce trebuie s-o aibă credincioşii: de bună cuviinţă şi de respect faţă de lucrurile sfinte.
Atenţie, că „lupii răpitori îmbrăcaţi în piei de oaie” cei mai periculoşi din ziua de azi, nu sunt atât de mult sectarii cei din afară, cât sunt cei din interior, nepreoţii, neduhovnicii şi mirenii cei cu „teologia” care vor să facă după capul lor reformă în Ortodoxie, folosind internetul şi declarându-se „apărători ai Ortodoxiei” punându-se „lupul paznic la oi”. De parcă nu ar fi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel care păzeşte Biserica Sa, încât „nici porţile iadului nu o vor birui”. Ei se substituie Celui care o păzeşte cu adevărat. De parcă până astăzi de 2000 de ani, Biserica Ortodoxă n-ar fi avut şi nu ar avea ierarhi luminaţi, preoţi învăţaţi şi duhovnici iscusiţi, care să înveţe poporul dreptcredincios cum să facă deosebirea între ce-i sfânt şi ce nu este sfânt, ce este curat şi ce este necurat, aşa cum spune Sfântul Prooc Iezechiel:
“Ei , preoţii, trebuie să înveţe pe poporul Meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt şi să le lămurească ce este curat şi ce este necurat” [208].
Ar mai trebui să se ştie că Sfântul Apostol Pavel, spune: “Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu”[209].

Notă: Replică la articolul „Femeile aflate în perioada menstruaţiei pot intra în biserică?” semnat de Adrian Cocoşilă, publicat pe site-ul CrestinOrtodox.ro.
Articolul este ca un îndemn la preoţi şi credincioşi să nu mai respecte aceste rânduieli biblice şi canonice.
Acest articol este tendenţios şi batjocoritor la adresa bisericii ortodoxe bimilenare, care de 2000 ani, are meritul recunoscut de păstrătoare a adevărului de credinţă neştirbit. Biserica Ortodoxă se identifică cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cine spune de Biserica Ortodoxă că este perimată sau învechită, înseamnă că spune acelaşi lucru şi despre Cuvântul lui Dumnezeu; cine spune că Biserica Ortodoxă nu este în pas cu timpul modern, înseamnă că-L supune pe Dumnezeu timpului şi lumescului. Articolul are rolul de a sminti pe mulţi preoţi şi credincioşi neştiutori şi de a-i face să se îndoiască şi să păcătuiească.


[203].- Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu 2005, pag. 368.

[204].- Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Sibiu 2005, pag. 370-371.

[205].- Levitic 15,2-4, 16, 18, 32.

[206].- Levitic 15,19 – 20,24; Levitic 12,2,5; Levitic 15,25.

[207].- Iov 14,4.

[208].- Iezechiel 44,23.
[209].- Efeseni 5,5.