Prezicerile Părintelui Ilarion Argatu


Preziceri, a prezice

-„La vremea de apoi, sminteala la oameni va veni de la preoţi! Preoţia e frumoasă pentru cine o face din dragoste, iar pentru cine n-o iubeşte de ce să se facă preot? Sunt atâtea meserii pe care poţi să le faci, nu să te joci cu sufletul omului, omul e o fiinţă gingaşă, te porţi frumos cu el.”

__________________________________

(Arhim. Ilarion Argatu, „500 Răspunsuri duhovnicești….”, Ed. 3, Edit. Mila Creștină, 2010, pag. 80.)

***

-„Vin vremuri grele, pentru că, s-a împuţinat credinţa.

-Din cauza sărăciei, oamenii îşi vor vinde sufletul pentru hrană şi îmbrăcăminte. -Lumea se va înrăi, vor disparea dragostea şi mila dintre oameni.

-Se vor contopi preoţii cu mirenii şi nu va mai fi cine să conducă  pe  credincioşi. -Credincioşii vor rătăci, că nu vor mai găsi nici păstorul şi nici calea.

-Vor conduce banul şi interesul de a câştiga averi.

-Nu va mai avea milă şi grijă de sufletele credincioşilor, nimeni.

-Totul se va reduce la o simplă afacere.

-Nu vor mai pune preţ pe mântuire, credinţă, frică de Dumnezeu, datorie, obligaţie, răspundere şi conştiinţă, ci, totul pe bani.

-Se vor vinde unii pe alţii.

-Răutatea în lume va fi de nesuportat.

-Frica de Dumnezeu se va împuţina.

-Vom trăi timpurile cele de pe urmă.

-Habar nu avem ce greutate vor avea. Habar nu avem ce ne aşteaptă pe noi şi pe copiii noştri.

-Pe copiii noştri, aceste timpuri îi vor prinde nepregătiţi să le înfrunte, pentru că părinţii din ziua de astăzi, nu-şi mai educă copii în frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni.

-Părinţii nu mai învaţă pe copii lor ce înseamnă greutăţile vieţii şi nu-i învaţă să lupte cu ele. Din cauza aceasta, copiii vor cădea victime multor răutăţi.

-Mamelor nu vă lăsaţi copiii în voia lor să-i ia valul acestui veac desfrânat. Veţi plânge veşnic, că nu v-aţi mântuit copiii şi ia-ţi făcut fii ai gheenei.

-Dacă lumea s-ar întoarce de la răutate, de la păcate şi necredinţă, aceste timpuri nu ar veni acum şi nu am fi noi cei care le-am trăi.”

__________________________

(Arhim. Ilarion Argatu, „500 Răspunsuri duhovnicești….”, Ed. 3, Edit. Mila Creștină, 2010, pag. 314.)

***

-„Ce va fi mai încolo? Va fi mai rău! Va fi vremea de apoi. Se vor întâmpla următoarele:

1.- „Viaţa de familie va fi la pământ”, soţii se vor înşeala, nu se vor mai respecta, copii nu mai ascultă şi nu-şi mai respectă părinţii. Toate acestea se întâmplă şi azi.

2.- „La vremea de apoi: ne vom ţine cu mâna de burtă şi ne vom uita la cer”, au sosit timpurile acelea. Câţi n-au ce mâncă sau cu ce să-şi crească copii.

3.- „La vremea de apoi, curvia va fi la drumul mare, în ziua mare fără nici un fel de ruşine. Vedeţi dumneavoastră singuri, la tot pasul, tinerii făcând tot felul de gesturi, cuvinte ruşinoase, fetele pe jumătate goale, nu se respectă între ei, se jignesc, nu mai e dragostea aceea frumoasă dintre bărbat şi femeie cu respect, milă şi simţul sacrificiului unul pentru altul. Din cauza aceasta căsniciile, ori nu se mai fac, ori se strică foarte repede. Divorţurile care pe vremea mea nu prea auzeai de ele, azi sunt la modă, toată lumea divorţează.

4.- „La vremea de apoi, vor fi lacrimi în toate casele şi griji pentru servici”. Vedeţi câte nenorociri sunt în toate familiile: sărăcie, boli, copii fără servici, fac şcoli şi nu au unde să lucreze, şi griji în servici cu frica cu care stă omul zilnic „m-o da afară sau nu m-o da”.

5.- „La vremea de apoi, se vor sili dracii să ia la ei şi pe cei care sunt scrişi în Cartea Vieţii”, adică aceia care încă de la naştere au ţinut rânduiala lui Dumnezeu: botezaţi, spovediţi, împărtăşiţi, feciori, fecioare până la căsătorie, ţin posturile de peste an, merg regulat la biserică, fac fapte bune şi pe-aceia se sileşte diavolul  să-i ia la el.

6.- „La vremea de apoi, urlă diavolul ca un lup căutând pe cine să apuce”

7.- „La vremea de apoi, copii vor avea chipul balaurului”, adică un trup cu mai multe nume. Omul este dintr-un trup şi suflet. Balaurii au un trup şi mai multe capete. Au ajuns părinţii din zilele noastre, când îşi botează copii să le dea mai multe nume 2-3-4 şi când îi strigă, îi strigă numai pe unul singur. Nu mai pun nume de sfinţi la copiii lor, pun nume de actori, cîntăreţi…

Pe vremea mea, era un obicei şi aşa este de fapt bine, să pui numele copilului tău, după numele sfântului în ziua în care s-a născut, ca sfântul să-l ocrotească de-a lungul vieţii, sau a sfinţilor cu cruce roşie care urmează: Sfântul Gheorghe, Sfântul Nicolae, Maica Domnului este înaintea tuturor sfinţilor.

8.- „La vremea de apoi, fetele vor avea servicii de-şi vor ridica poalele pentru şefii lor.”

_____________________________

(Arhim. Ilarion Argatu, „500 Răspunsuri duhovnicești….”, Ed. 3, Edit. Mila Creștină, 2010, pag. 316.))

***

-„Am văzut o jumătate de Bucureşti sub dărâmături şi jumătate în picioare, dar pustiu şi gol, fără oameni. Pe străzi erau maşini de tot felul, care mai de care mai frumoase, mai luxoase, dar fără oameni. Puteai să-ţi alegi pe care vroiai. Nimeni nu era în jur şi nimănui nu-i trebuiau. Am văzut oraşe şi sate pustii, câmpii verzi dar pustii. Am intrat într-o casă, să mă dumiresc, dacă este cineva acasă. Nimeni. Pe aragaz, încă mai fierbea ceaunul cu mămăliguţă, masa era aranjată. Jos lângă aragaz, un şorţ şi haine femeieşti, semn că a prins-o moartea pe gospodină făcând mâncare, iar pe scaune şi spătare haine bărbăteşti şi femeieşti, semn că stăteau la masă. M-am mirat şi eram stupefiat de acea linişte ca de mormânt şi de acel pustiu. Începând de la Galaţi şi până în nordul Moldovei, nu ştiu dacă am întâlnit vreo şapte oameni de toţi, aşa de rari şi de departe erau unii de alţii, poate la sute de kilometrii. Toţi erau îmbrăcaţi în haine albe, semn că numai atâţia drepţi s-au mai găsit printre oameni când s-a produs cataclismul. Am văzut până în Rusia. Până la Moscova, nu ştiu dacă or fi fost șapte oameni pe care i-am întâlnit şi aceia erau îmbrăcaţi în haine albe. Pe aici locurile erau arse, de parcă ar fi dat cineva foc la munţi şi la câmpii şi clădiri dărâmate ca la cutremur.”

______________________________________

(Arhim. Ilarion Argatu, „500 Răspunsuri duhovnicești….”, Ed. 3, Edit. Mila Creștină”, 2010, pag. 318.)

***

-„Pe vremea mea, (a Părintelui Ilarion), cu ani în urmă, era un vrăjitor la șapte sate, va veni vremea în care vor fi șapte vrăjitori într-un sat şi un preot la șapte sate.”

Arhim. Ilarion Argatu, „500 Răspunsuri duhovnicești….”, Ed. 3, Edit. Mila Creștină, 2010, pag. 394.

-„La sfârşitul veacului vor fi bolile mizeriei, cancerul şi SIDA sunt numai începutul lor.

-Din părinţi creştini se vor naşte păgâni.

-La vremea de apoi oamenii vor avea chipul balaurului (un trup cu mai multe capete).

-Părinţii îşi botează copiii şi le pun câte 2,3 şi chiar 4 nume şi nici măcar unul de vreun sfânt. Omul are un trup, un suflet şi un nume.

-Copiii născuţi în curvie, sunt foc şi sabie pentru părinţii lor.”

____________________________

(Arhim. Ilarion Argatu, „500 Răspunsuri duhovnicești….”, Ed. 3, Edit. Mila Creștină, 2010, pag. 412.)

Când nu trebuie să ascultăm de duhovnic?


prcleopa2

Credinciosul creştin otodox are două ascultări principale după care se conduce în viaţa de creştin, prima: ascultarea de Dumnezeu; a doua: ascultarea de Biserică. Preotul-duhovnic este principalul glas al bisericii. Dilema este: ce alegem în momentul când aceste două ascultări se contrazic? Mergem pe ce spune Dumnezeu sau pe ce spune duhovnicul ?

Fraţilor creştini şi români, ce trebuie respectat mai întâi Sfânta Scriptură, care este glasul lui Dumnezeu sau sfatul duhovnicului? Îmi veţi zice că şi una şi alta. Aveţi mare dreptate, aşa trebuie să facă un bun creştin şi credincios să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul duhovnicului. Adevărat veţi spune aşa trebuie, să respectăm şi Scriptura şi duhovnicul dacă merg în tandem. Şi atunci ce-i de făcut? Ce alegem dacă aceste două ascultări se contrazic? Cum ieşim din această dilemă? Când se contrazic aceste două ascultări? Când una dintre ele greşeşte. Care poate greşi? Îmi veţi zice duhovnicul. Adevărat. Când duhovnicul nu ascultă şi nu ia în considerare poruncile lui Dumnezeu, sfatul lui nu se mai potriveşte cu porunca dată de Dumnezeu, de care trebuie să ascultăm necondiţionat. Cine-i mai mare, cine-i mai întâi? Îmi veţi zice că Dumnezeu este mai mare şi mai întâi.

Când duhovnicul sfătuieşte altceva faţă de ceea ce Dumnezeu porunceşte, înseamnă că el se află despărţit de Dumnezeu, adică pe calea ereziei. În cazul acesta îl ascultăm? Desigur că nu.

Ei, aici intervine obligaţia noastră spirituală de a cunoaşte, a cântări, a analiza şi a descoperi adevărul sau duhul străin al presupusului adevăr, pe care îl primim ca sfat. Să analizăm puţin şi să ne întrebăm: Sfânta Scriptură, oare nu este ea singura care conţine Adevărul de necontestat? Adevarul Absolut? Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu? Este? Sigur că este, fără îndoială şi fără tăgadă, peste el nu putem veni cu părerile noastre. Deci din start dăm credibilitate şi ascultare Sfintei Scripturi şi a cuvintelor ei.

Apoi, ne întrebăm care ar rebui să fie calitatea cea mai mare a unui „duhovnic?” Vom spune, calitatea de a asculta, de a respecta şi a pune în aplicare “tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”[54], în modul cel mai fidel, necontestat şi necomentat, cu seriozitate şi severitate chiar.

Peste Cuvântul lui Dumnezeu nu se trece niciodată şi de către nimeni cu vreo părere personală contrară sau speculativă şi nici invocând puterea de a dezlega. Nu-i mai mare puterea de a dezlega a preotului decât Cuvântul lui Dumnezeu. Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu leagă şi dezleagă. Un duhovnic îmbunătăţit nu va pune niciodată cuvântul său înaintea Cuvântului lui Dumnezeu. Am dreptate? Întotdeauna un duhovnic îmbunătăţit îl veţi cunoaşte, din evidentul fapt că-şi susţine cuvântul pe Cuvântul lui Dumnezeu, observându-se vădita grijă de a nu ieşi din Cuvântul lui Dumnezeu, de a nu supăra pe Dumnezeu şi apoi pe oameni. Întotdeauna va asocia cuvântul său cu, Cuvântul lui Dumnezeu. Întotdeauna va începe să înveţe cum făceau proorocii, cu atenţionarea:
Aşa grăieşte Dumnezeu!”,….. “Aşa voieşte Dumnezeu”,…..” că aşa a grăit Domnul!”…. [55]

Dacă un duhovnic vine cu sfaturi şi îndemnuri ce contrazic cuvântul lui Dumnezeu, să vă fie măsură, de a a-l califica pe acel duhovnic cât de „îmbunătăţit” este. Cuvântul său împotriva Cuvântului lui Dumnezeu îl descalifică. Aşa deosebim pe un duhovnic îmbunătăţit de unul mai puţin îmbunătăţit. Să nu confunde cineva termenul de “îmbunătăţit” cu cel de “bun lumii” când preotul face pe plac oamenilor cum vor ei şi nu mai ţine cont de ce vrea Dumnezeu.

Nici ascultare nu i se cuvine unui asemenea preot, şi Arie a fost preot “îmbunătăţit” în ochii unor credincioşi şi a unor ierarhi ai vremii şi ştim în cât de mare erezie i-a dus pe toţi care au crezut în el şi care mai cred şi astăzi. Ca drept dovadă, avem acei sfătuitori pro-occidentali (proaspăt apăruţi) ce seamănă neghina învăţăturii ariene în conştiinţa credincioşilor şi slujitorilor ortodocşi, culese din scrierile arienilor redactate în atelierul arian din Antiohia între anii 362-381, învăţând altceva împotriva Scripturii şi al Canoanelor Bisericeşti şi a cărţilor de slujbă: despre starea femeii în biserică; a morţilor; a Sfintei Împărtăşanii şi altele.

Literatură teologică apocrifă (sau „falsă”)


manuscriseQumram

Apocrif înseamnă „fals” , „neadevărat”. „Scrierile apocrife sunt necanonice, chiar dacă după titlu, formă şi conţinut ele vor să treacă drept canonice, ceea ce uneori le-a reuşit (Epistolia 12, 107 a Fericitului Ieronim; De civitate Dei 15,23, 4, a Fericitului Augustin). Când sunt de origină gnostică, apocrifele urmăresc să falsifice doctrina Bisericii, iar cănd sunt de origine iudaică şi creştină au în vedere edificarea sufletească a cititorilor.
În ultimul timp tot mai mulţi îşi fac prezenţa în spaţiul public, prin susţinerea de conferinţe, predicând de la amvon şi prin pezenţa în spaţiul virtual lansând tot felul de articole şi sit-uri, unele persoane ce fac parte din curentul reformator de tip occidental, venind cu învăţuturi şi reguli false culese din scrierile apocrife şi eretice din sec II-V, cu care combat pueril şi virulent adevărata învăţătură a Bisericii Ortodoxe şi regulile ei de viaţă creştină. Am considerat că această acţiune făcută de unii preoţi ortodocşi este un Prozelitism-pseudo ortodox împotriva ortodoxiei celei adevărate.

Pentru a demasca cu uşurinţă argumentaţiile false pe care se bazează, am considerat că ar fi bine venită o informare cu privirea la titlurile scrierilor apocrife şi eretice, pe care aceste persoane le citează în susţinerea părerii lor, pentru a ştii să ne ferim şi a nu le lua în consideraţie, socotindu-le eretice.

Ca să nu se spună că vin cu părerile mele, tot ce voi scrie se regăseşte într-un manual de Patrologie vol. 2 scris de Preot. Prof. Dr.Ioan G. Coman, pentru Facultăţile de Teologie, cu binecuvântarea Patriarhului Iustin şi editat de Istitul Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, tipărit la Tipografia Patriarhiei Române, Bucureşti 1985, pag. 495-522.

Sunt considerate scrieri „apocrife”sau „false” următoarele:

I. LITERATURA APOCRIFĂ IUDEO-CREŞTINE

1. Cartea a 3 a lui Esdras, care a influenţat o vreme eshatologia creştină şi tratează decăderea regatului lui Iuda;

2. Cartea a 4 a lui Ezdras, scrisă în perioada distrugerii Irusalimului;

3. Cartea lui Enoch sau Secretele lui Enoch (în versiune slavonă) cuprinde prima referinţă la hiliasm, tratând despre învierea morţilor. Scrisă în sec. I-II;

4. Testamentul celor 12 Patriarhi. Lucrarea îndeamnă la ferirea de păcatele săvârşite de Patriarhi Vechiului Testament.

5. Înălţarea la cer a lui Isaia. Lucrarea cuprinde legende referitoare la Beliar şi la martiriul lui Isaia, despre cele 7 ceruri, întruparea, patima, învierea şi înălţarea lui Hristos la cer, aşa cum le-a văzut profetul după ce s-a urcat la cer. Lucrarea este opera unui creştin anonim scrisă în sec. II;

6. Testamentul lui Solomon. Lucrarea este scrisă în sec.III, după o lucrare veche iudaică despre Solomon şi despre tainele din lumea cealaltă.

7. Evanghelia nazoreilor sau Evanghelia după evrei cum mai denumită de Fericitul Ieronim şi preţuită de acesta şi de Origen, Eusebiu, Hegesip şi Epifaniu, considerând ca extindere a Evangheliei după Matei, după original. Scrisă în sec. II.

8. Evanghelia ebioniţilor sau Evanghelia celor 12. Scrisă în sec. II. Ebioniţii se opuneau jertfei. Hristos ar fi zis: Eu am venit ca să înlătur jertfa, dar dacă voi nu încetaţi să jertfiţi, nici mânia mea nu va înceta asupra voastră. Hristos nu era născut din Dumnezeu Tatăl, ci era creat ca unul dintre arhangheli, însă el stăpânea peste îngeri şi peste toate făpturile (pag497).

9. Evanghelia egiptenilor. Lucrare de origine gnostică, respinsă de Origen, Clement, Ipolit şi Epifaniu, că sprijină ideile eretice ale encratiţilor şi naasenilor.

10. Evanghelia lui Petru, pe care episcopul Serapion al Antiohiei o respinge ca dochetistă.

11. Protoevanghelia lui Iacob sau Naşterea Mariei, cunoscută de Clement Alexandrinul şi Origen, scrisă în anul 200 în Egipt.

12. Povestea copilăriei lui Iisus de Toma, scrisă în sec.I-II, se păstrează în versiuni: greacă, latină şi siriacă. Relatează minunile lui Iisus la vârsta de 5-12 ani.

13. Istoria dulgherului Iosif, scrisă în greceşte la anul 400 în Egipt. Prezintă boala, moartea şi înmormântarea lui Iosif după mitul şi ritul lui Osiris (un zeu) dar în interptare creştină.

14. Evanghelia lui Nicodim, apărută în sec.V, compilată dintr-un material mai vechi compusă din trei părţi: a.-Faptele lui Pilat, prin care se aţâţa pe păgâni împotriva creştinilor, b.- dezbaterile sinedriului despre Învierea lui Hristos, c.- Coborârea la iad. Biserica coptă îl venerează pe Pilat ca sfânt şi martir.

15. Evanghelia lui Toma, este o scriere aprocrifă gnostică de sine stătătoare. Scrisă în sec. II, în limba greacă, în Siria sau Egipt. Cuprinde 114 de sentiţe sau Logia sau cuvinte sau dialoguri cu Apostolii. Este menţionată de Origen, de Ipolit şi de Sf. Chiril al Ierusalimului în operele lor.

16. Apocriful lui Ioan, adica doctrina sau cartea secretă. Scrisă în sec.II, păstrată în Biserica Coptă. Cuprinzând descoperiri a Sf. Ap. Ioan despre cosmologia şi antropologia gnostică.

17. Evanghelia după Maria Magdalena, este păstrată fragmentar într-un text copt dintr-un originar grec. Scrisă în sec. II;

18. Sophia lui Iisus Hristos, cumprizând învăţături despre originea lumii şi despre mântuire, prezentate sub formă de dialog dintre Mântuitorul cu Apostolii. Lucrarea a fost scrisă în sec.II-III;

19. Pistis Sophia, o evanghelie întinsă, ce cuprinde convorbirile lui Iisus cu ucenicii şi uceniceţele în anul 12 după Înviere. Textul scris în limba greacă, provine de la gnosticii egipteni în sec.III;

20. Evanghelia lui Filip, descoprită în biblioteca gnosticilor de la Nag-Hammadi, în 1945 şi relatează în partea de început, soarta sufletului care prin autocunoaştere şi readunare în sine îşi cunoaşte originea în lumea transcendentă. Scrisă în sec. II-III;

21. Evanghelia lui Matthias, scrisă în sec. II şi folosită în cercurile gnostice. Origen şi Eusebiu de Cezareea o aşează între operele eretice.

22. Evanghelia lui Bartolomeu sau Întrebările lui Bartolomeu. Apostolul Bartolomeu pun întrebări lui Iisus despre: unde a plecat de pe cruce în timpul patimilor, despre iad, despre rai, despre câţi oamnei se nasc, câţi mor, despre mântuire, etc.

23. Propovăduirea lui Petru, scrisă în sec. II în Egipt;

24. Faptele lui Petru, scrisă între 180-190, cuprinde lupta lui Petru cu artificiile magice ale lui Simon Magul. În versiune latină o găsim sub denumire Actus Petri cum Simone;

25. Martiriul lui Petru, în care se descrie moartea Apostolului Petru prin răstignire;

26. Maritiriul Fericitului Apostol Petru, scrisă de Linius, în sec. VI.

27. Faptele lui Pavel, scrise de un preot din „dragoste pentru Pavel” în anii 185-195, găsite necomplete. Relatează despre călătoriile misionare şi faptele minunate a Sf. Ap. Pavel.

28. Faptele lui Andrei, provin din sec. II şi circula la eretici. Ele povestesc călătoriile lui Andrei în jurul Pontului, apoi la Patras unde a fost martirizat.

29. Faptele lui Ioan, meţionate de Eusebiu (Istoria bisericească 3,25,6). Prezintă despre călătoria Sf. Ioan la Roma, exilul pe insula Patmos şi întoarcerea la Efes, ultma slujire Euharistică şi moartea sa. Scrisă în sec.III;

30. Faptele lui Toma, compusă în sec.III de orientare gnostică. Compusă din 170 capitole. Sunt redate predici şi imne cu caracter soteriologic gnostic. De o impresionantă frumuseţe sunt capitolele: Imnul Nunţii şi Imnul Perlei.

31. Corespondenţa dintre Iisus şi regele Abgar al Edesei. O traducere după originalul Siriac, povesteşte preliminariile convertirii lui Abgar prin unul din cei 70 de ucenici şi anume Taddeu-Addai pe care Apostololul Toma îl va trimite la Edesa.

32. Mutarea Mariei în varianta latină Transitus Mariae, se păstrează în greacă, latina şi versiuni orientale. Relatează moartea şi înălţarea Mariei la cer.

33. Scrisoare către Laodiceni, apărut în sec.II-III. Scrisoarea e mai degrabă un fals stângaci, alcătuită din frânturi de texte din scrisori pauline.

34. Crespondenţa dintre Pavel şi Seneca, recunoscută ca autentică de Fercitul Ieronim (De viris illustribus 12), numai datorită popularităţii atât a lui Pavel cât şi a lui Seneca. Este o colecţie de 14 scrisori. E o corespondenţă fără conţinut real, evenimentele sut prezentatea artificial.

35. Scrisoarea lui Titus, ucenicul lui Pavel, despre castitate. Subliniază valoarea fecioriei aduncând elogii cu citate din Biblie şi trimiteri la unele opere apocrife. Scrisoarea se adresează unor cercuri ascetice de bărbaţi şi de femei din Spania. Este scrisă în sec. V, într-o latină stricată.

36. Apocalipsa lui Petru. Are două variante, una grecească ce circula în Egipt, şi etiopiană ce era cunoscută în Apus şi Rasărit. E considerată a fi inspirată de Metodiu, iar Canonul Muratori o enumeră printre scrierile neaprobate. Descrie cerul şi iadul acordând atenţie nu Mântuitorului ci pedepsirii păcătoşilor şi răsplătirii drepţilor. Istoricul bisericesc Eusebiu şi Fericitul Ieronim o resping. Scrisă în sec. II.

37. Apocalipsa lui Pavel sau Visio Pauli în varianta latină. Este o scriere lungă, ce conţine 51 capitole. Descrie ce i s-a arătat lui Pavel când s-a înalţat până la al treilea cer.

38. Apocalipsa lui Toma. Originalul grec s-a pierdut, s-au păstrat două versiuni latine. Datează din sc. V. Este singura care împarte evenimentele Judecăţii de Apoi pe şapte zile. Cele şapte zile de groază ale sfârşitului sunt într-o paralelă negaivă a celor şase zile ale creaţiei.

39. Prima Apocalipsă a lui Iacob. Relatează dialogul dintre Iisus şi Iacob cel Drept. Cum i se prezic acestuia chinurile şi moartea, inclusiv distrugerea Ierusalimului.

40. A doua Apocalipsă a lui Iacob. Prezintă martiriul Sf, Iacob în faţa templului. Este aruncat de pe acoperişul templului.

41. Apocalipsa lui Ştefan. E cunoscută numai prin Decretum Gelasianum care o condamnă.

II.- LITERATURA PSEUDO-APOSTOLICĂ

Literatura pseudo(falsă)-apostolică tratează mai mult probleme canonico-juridice şi de recrutare a clerului, chestiuni liturgice, de validitatea tainelor în anumite situaţii, având un caracter discplinar-bisericesc şi reguli asupra vieţii creştinului. Sunt scrise între sec. II şi V, perioada frământată de erezii. Autorul lor fiind necunoscut.
Aceste scrieri n-au fost recunoscute de Biserică, constatându-se a fi false şi eretice şi care se deosebesc de scrierile Sfinţilor Părinţi şi de Sfânta Tradiţie. Cine le foloseşte pentru a combate vreo învăţătură sau vreun canon sau vreo rânduială statornicită în Sf Biserică, nu poate fi decât un eretic ce urmăreşte neorânduiala şi strică Biserica lui Hristos. Redau (numai cu titlul informativ), de a recunoaşte care sunt argumentele false cu care vin unii „stricători de rânduieli” citându-le din asemenea cărţi, că sunt eretice:

1. Constituţia bisericească a lui Ipolit (Egpteană) sau Tradiţia Apostolică.
Scrisă în anul 215 de către Ipolit, la Roma. În sec. IV a fost găsită în Biblioteca a Capitolului Catedralei din Verona. Este cea mai veche scriere, un fel de Evhologhiu, ce cuprinde reguli şi formule la hirotonie, la împărtăşanie, la botez, iertarea păcatelor, la Sf. Liturghie, etc. La baza ei stau Didahiele.

2. Didascalia Apostolilor mai este numită Didascalia sau „Învăţătura universală a celor 12 Apostoli şi Sfinţilor Ucenici ai Mântuitorului nostru”, combate ereziile, gnosticismul, păgânismul şi iudaismul. Scrisă în limba siriacă în sec. II-III. Este izvorul a primelor 6 cărţi din Constituţiile Apostoloce. Cuprinde printre altele: tratamentul păcătoşilor să fie cu blândeţe; episcopul să ierte pe apostaţi şi adulterini după o pocăinţă de două până la şapte săptămâni (să fie împărtăşiţi).

3. Constituţie bisericească apostolică, se presupune că a fost scrisă în Siria în anul 300. Conţine sfaturi asupra vieţii creştine. Sunt amintiţi 9 Apostoli în loc de 11, iar numele Sf. Ap. Pavel este omis.

4. Constituţiile Apostolice, autorul este un cleric arian, pentru a-i da o autoritate, a fost pusă pe seama Sf. Clement ucenicul Sf. Ap. Petru. A fost scrisă în sec. IV (380 în Antiohia). Întrucât prin conţinutul ei contrazice o parte din poruncile lui Dumnezeu a fost condamnată la Sinodul Trulan în 690, prin canonul 2, ca o carte eretică şi pierzătoare de suflete. Prin canonul 85 Apostolic, pe care l-au modificat, este scoasă Apocalipsa din Biblie şi introduse: Testamentul Domnului, Constituţiile Apostolice şi Epistolele lui Clement.

5. Canoanele lui Ipolit, a apărut în sec. IV, Sunt în număr 38 scrise în arabă.

6. Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos, mai este cunoscută sub denumirea „Octateuhul Clementin” scrisă în limba greacă în sec. V. O prelucrare şi o sinteză a Constituţiei bisericeşti a lui Ipolit (Tradiţia Apostolică) şi a Constituţiile Apostolice. Cuprinde două cărţi; una eshatologică şi una cu reguli asupra vieţii (catehumenat).

Sminteală pentru preoţi şi credincioşi


Canonul_Ortodoxiei_1_fata
D-na Diana m-aţi invitat să-mi dau cu părerea la ceea ce spun aşa zisele “Constituţii Apostolice” despre care vorbeşte Părintele Profesor Ică Junior în cartea pe care aţi amintit-o şi de care, spuneaţi, că părintele dumneavoastră face deseori amintire în predică pentru susţinerea unor abateri canonice şi dogmatice ce sunt permise, local, în biserică.

Nu pot să nu spun, că prezenţa acestei lucrări ce se cheamă “Constituţiile Apostolice”, a făcut multă sminteală în rândul preoţilor şi credincioşilor de astăzi. Acest fapt se cauzează necunoaşterii istoricului apariţiei acestei cărţi. Vă spun că această carte nu este studiată în seminarii şi facultăţi de teologie, nefăcând obiectul canonicităţii bisericii ortodoxe, ci doar amintită tangenţial din punct de vedere istoric.

Părintele Profesor Ică Junior, un profesor cu o înaltă pregătire şi o mare capacitate intelectuală, în acest volum, a inclus această carte, varianta catolică, ca pe un studiu a unor normative din primele secole, ce circula împreună cu o altă carte cunoscută “Canonul Apostolic” în acele vremuri tulburate de erezii.

Vă spun din start că această lucrare nu aparţine Bisericii Ortodoxe de Răsărit şi nu face parte din canonicitatea Bisericii Ortodoxe. Nu a fost recunoscută ca normativ canonic tocmai din acelaşi motiv pentru care vă dă şi dumneavoastră sminteală că anulează poruncile date de Dumnezeu în Vechiul Testament. Ca să înţelegeţi, vă spun puţin şi esenţialul din istoricul lucrării.

“Constituţiile Apostolice” nu este o lucrare a Sfinţilor Apostoli aşa cum s-ar crede, ci este lucrarea compilată de arienii din Antiohia pusă pe seama papei Clement Romanul, ucenicul Sfântului Apostol Petru şi se presupune că a fost scrisă la anul 380.

Arienii i-au dat această denumire de “Constituţiile Apostolice”, denumire ce duce în eroare, în discuţii şi controverse. Doar Sfântul Ioan Damaschin a încercat s-o pună în rândul cărţilor admise de biserică, ca să facă parte din actele normative, nu a reuşit, pentru că Sinodul de la Trulan din anul 692, prin canonul 2, a respins-o şi a dat-o anatemei, ca scriere eretică şi „pierzătoare de suflete”.

Lucrarea de fapt nu numai că contrazice textele Sfintei Scripturi, mai cu seamă cele din Vechiul Testament, ci contrazice şi canoanele Sfinţilor Părinţi şi ale sinoadelor ecumenice de mai târziu. Acest lucru nu s-a văzut pe vremea aceea, în anul 380, ci se vede acum, că este o carte anulată.
Arienii, iniţial, au vrut să scoată un ghid pentru preoţi şi laici implicaţi în viaţa bisericească. Lucrarea realizată de ei este mai degrabă o culegere de tradiţii privind organizarea şi viaţa comunităţilor creştine din acea vreme supusă arianismului şi semiarianismului şi nicidecum ce spun Sfinţii Apostoli sau Sfinţii Părinţi.

Modul de abordare al părţilor dogmatice sau scripturistice este cel specific Bisericii de Apus (Bisericii Catolice), adică scolastic şi raţional. Prin această lucrare, arienii folosindu-se de autoritatea Sfântului Clement, aveau intenţia de a scoate întreg Vechiul Testament de sub autoritatea canonică a Sfintei Scripturi, rupându-se cu totul de iudaism. Afirmau că Vechiul Testament este o carte istorică a poporului evreu, plin de obiceiuri şi prescripţii iudaice, iar legile şi poruncile date de Dumnezeu, le numeau “obiceiuri iudaice”, ce nu trebuie ţinute şi de credincioşii Noului Testament. Socotea religia mozaică a fi una eretică şi din cauza aceasta, ar fi o părtăşie cu ereticii ţinerea legilor sau poruncilor Vechiului Testament.
Dacă citiţi titlul cap. XXVII (27) din “Constituţiile Apostolice” cel ce este în discuţia noastră, veţi vedea că arienii îl intitulează: “Despre prescripţiile iudaice şi păgâne cu privire la scurgerea de sămânţă, scurgerea în vis….” şi începe “Iar dacă păzesc obiceiurile iudaice privitoare la scurgeri de sămânţă…potrivit Legii (Levitic 12; 15;22), şi starea femeii necurate, vedem că le socoteşte “obiceiuri iudaice” şi nu porunci ale lui Dumnezeu. Dacă citim în capitol mai sus, 26, vedem că se contrazice cu capitolul anterior (27) unde spune: “Episcopi şi laici, abţineţi-vă de la toţi ereticii care socotesc rele Legea şi Profeţii…” aici îndeamnă la a ţine Legea şi Proorocii Vechiului Testament.

De-a lungul timpului această lucrare a fost controversată, mult criticată, dar şi lăudată de partea de Apus. Această carte se numără printre cărţile canonice ale Bisericii Catolice. Pe baza ei au scos rânduiala femeii din Biserică. La catolici pot intra în Biserică femeile fără nici o mustrare de conştiinţă în orice stare s-ar afla. La catolici au scos şi aplicarea Sfintelor Canoane, le recunosc, dar nu le aplică.

Reacţiile adepţilor pro-arianismului şi apocrifonilor.


10414446_1565323263748946_4761554790641413852_n prcleopa2

parintele-argatu-manastirea-cernica

Am atras atenţia şi am informat pe preoţii şi pe credicioşii Bisericii noastre cu ceva timp în urmă, de apariţia unui nou curent anti-ortodox venit dinspre occident, cu scopul vădit de a strica bunele rânduieli în Biserică şi în conştiinţa preoţilor şi credincioşilor noştri, propovăduind o” altă învăţătură”, cu care Ortodoxia a dus luptă în primele vecuri creştine cu „arianismul” şi l-a biruit.

Spuneam că noii „apostoli” şi „adepţi” ai lui Arie-Ereticul de secol XXI, seamănă pe internet „sămânţa rătăcirii” într-un mod pseudo-ştiinţific şi pro-violent, după cum le dă duhul lui Arie, plini de viermele mândriei, de încăpăţânare, de orbire şi neruşinare.

Ca să explic în ce constă modul pseudo-ştiinţific cu care duc în eroare pro-occidentalii şi pro-arienii (apocrifoni), spun următorul lucrul: să fim atenţi şi să nu ne lăsăm impresionaţi şi înşelaţi de vorbirea frumoasă dar lipsită de adevăr, de „ştiinţa” culeasă din cărţile „apocrife” ce n-au nimic în comun cu adevărul de credinţă şi pe care Biserica le-au numit apocrife şi le-au dat la groapa de gunoi a istoriei. Să fim prudenţi că şi  Arie era om învăţat, bun orator, impresiona pe toată lumea, chiar pe preoţi, şi o parte dintre episcopi, şi până în cele din urmă s-a dovedit a fi un eretic înverşunat. Atenţie că istoria se repetă. În mod special atrag atenţia acelor persoane care sunt muşcate de şarpe şi să renunţe la argumetările de tip arian cu care strică bunele rânduieli şi să revină cu  toată inima şi convingerea la dreapta învăţătură a Bisericii,  la dogmele care spun adevărul, nu pot să fie mai multe adevăruri decât unul singur, la rânduielile bisericeşti, la canoanele bisericii, la ascultare şi  nu în ultimul rând la Sfânta Scriptură fără  a  strica vreo „iotă” din ea, până nu este prea târziu.  Aceste persoane, fără şă-şi de seamă, din cauza mândriei şi puţina lor credinţă nu se încred în adevărurile de credinţă propovăduite de Biserică şi fac cercetări „ştiinţifico-istorice” la periferia istorie, („autoritate” în materie se consideră a fi  însuşi Ieromonah Petru Pruteanu, el o spune), descoperind infecţia şi putregaiul arianist care au măcinat trupul biserici ca un cancer timp de trei secole şi confundându-l cu ceva  „bun” , ceva „viu”,  şi ceva „interesant”, despre care se crede că mulţi nu ştiu. În viziunea lor Arie şi tot ce s-a scris în perioadă arianismului ar fi ceva bun şi cu „dreptate”, au greşit „sinodalii”, adică Sfinţii Părinţi, datorită unor interese. Poate să ne spună şi nouă care au fost acele interese???

Ca să explic modul pro-violent de care dau dovadă pro-arienii şi pro-occidentalii, cred că este destul de clară reacţia descalificabilă „smerită” şi „prea cuvioasă” a marelui „profesor Petru Pruteanu” susţinătorul şi promotorul acestui curent despre care am amintit în articolele: „Prozelitism pseudo-ortodox contra Ortodxiei” şi „Practici greşite, care contravin rânduielilor bisericeşti pe baza argumentelor false” unde era amintit şi domnia sa, ca cel ce face lucrul acesta, faţă de care s-a ofensat până la mânie că-i aduc acuzaţii nefondate. Să-şi cerceteze atent opera şi comentariile făcute şi răspunsurile date comentatorilor şi să nu se mânie degeaba. În discuţiile pe temele din „practici greşite” preoţii admiratori (să nu zic „fani”) se justificau citându-l pe Iromonah Petru Prutenu. Deja şi-a făcut o oarecare faimă în tagmă.

Îi înţeleg reacţia de tipul şarpelui călcat pe coadă, trezindu-se şi înverşunându-se „duhul” din el, ce-i drept cam necontrolat pentru un om deştept cu studii multe, cu atâta şcoală de l-a scos din Republica Moldova din rândul confraţilor săi, şi cu titlu de profesor-doctor ce l-au plasat în occident. Nu s-a mai putut stăpâni şi a zis să-i tragă preotului „cu două clase” şi care nu a mâncat „mămăligă” atât de multă ca el, un pierdaf de toate zilele, să-l înveţe minte pentru că a îndrăznit să-l contrazică, să-i arate că este greşit, să nu se mai lege de el dacă nu ştie să „scrie româneşte”, că s-a apucat să scrie pe un blog „amatorist” stricându-i lui „Petrică” treburile în misiunea de a-i face pe toţi prietenii lui Arie. Dvs. cum aţi fi reacţionat dacă aţi fi în locul lui? Doamne fereşte! Să-l credem. Iertaţi-l, doar este şi el om, îşi mai iese omul din fire.

Cam în modul acesta reacţionează în general adepţii celor ce rătăcesc, indiferent de educaţie şi cultură. Dacă nu au contra-argumente cu care să te combată apelează la atac direct contra-peroană, la lovituri psihologice pentru a descuraja adversarul. Eu nu am să spun cum spunea „marele profesor” că este vaccinat împotriva prostiei, pentru că, cu ce ai putea fi vaccinat decât cu prostie, atidotul prostie este tot prostia, ci am să spun, că pentru mine nu contează nimic din ceea ce mi-ar face mie omul, important este pentru mine să fiu în slujba adevărului de credinţă, este mai important să apăr adevărul de credinţă şi pe credincioşii mei decât persoana mea.

Altă reacţie după care îi veţi cunoaşte este: nu suportă să fie contrazişi de nimeni. Sunt mândrii. Îi supără la culme. Părerea lor este bună. Nici dacă vii cu dovezi scripturistice şi canonice nu vei putea sta de vorbă în faţa infatuării lor. Găsesc cuvinte de prin scrierile apocrife cu care să bagatelizeze canoanele, Sfânta Scriptură (în special Vechiul Testement) şi cărţile de cult. Dacă insişti shimbă tactica, apelează la lovituri de tip psihologic, atac la persoană.

Altă reacţie a „lor”: nu suportă şi nu primesc ca un credincios de rând să facă un comentariu pertinent că ar fi altfel de cum zic ei, că imediat este pus în situaţia de a se retrage ruşinat, nu se aşteapta bietul credincios să primească aşa ceva de la un preot. Îi aduce aminte că este un simplu credincios care nu are o cunoaştere savantă, nu are un duhovnic bun, ca ceea ce ştie este egal cu zero, peste toate acestea i se aduce aminte că trebuie să facă ascultare dacă vrea să se mântuiască;

Altă reacţie a „lor”, este de denigrare a preoţilor şi marilor duhovnici români prin comentarii.
Desconsideră pe toţi duhovnicii mari a României, (ca nu cumva să-i întreacă pe cei ruşi), în primul rând pe Pr. Cleopa (că nu este o autoritate în materie de credinţă aşa cum este el), Pr. Arsenie Boca (rătăcitul), Pr. Iustin Pârvu (secta de la Petru Vodă), Pr. Ilarion Argatu (“având în vedere criticile pe care eu le-am adus marelui arhimandrit-magician pe care aceştia vor să-l declare sfânt,”) şi ţie Pr. Petrică…. ce calificativ meriţi să-ţi dăm şi cum să te etichetăm? Cu respectul cu care tratezi pe alţii cu acelaşi respect vei fi tratat şi tu. De geaba te superi, vei culege ce ai semănat. Legea compensaţiei şi a roţii care se învârte, funcţionează, dragul meu.

Altă reacţie a „lor”: desconsideră ierarhia în general, în scrieri şi în comentariile lor. Nu mai vorbesc faţă de ierarhi BOR cu câtă desconsideraţie şi critică la adresa lor vorbesc în comentarii şi câte indicaţii “preţiose” (să nu zic rătăciri) le dă de urmat unor episcopi. Unii dintre episcopi sunt buni şi unii sunt răi. Iar faţă de Sfântul Sinod al BOR au o totală desconsideraţie, faţă de care nu trebuie să ne supunem, după părerea lor nu mai este “sfânt”.

Altă reacţie a “lor” este aversiunea totală faţă de cărţile de cult. “Este mai mare un Molitfelnic decât Sf.Grigorie?” pun astfel întrebări în comentarii. Cărţile de cult trebuie schimbate, pentru că nu scrie în ele şi părerile lor. Indeamnă pe preoţi să nu le respecte în totalitate, mai ales părţile care vin în contradicţie cu viziunile arianiste de tip occidental.

Ieromonahul Petru Pruteanu în răspunsul pe care l-a dat, scria că el nu are Uşile Împărăteşti la biserica unde slujeşte, o spune pentru a ne sfida, ce mai contează că nu le are, poate să nu aibă nici catapeteasmă, ce mai contează pentru el, a spus demult cine este şi cuie slujeşte. Dacă catolicii nu au deloc şi nici altar, decât o masă ce ţine loc de altar nu pot face slujbe? Pot, el de ce să nu poată? Mai contează pentru el importanţa Uşilor Împărăteşti şi semnificaţia lor în cadrul liturgic!? Ce ne priveşte pe noi? Nu ne priveşte pe noi dacă face vreo ascultare faţă de o biserică adevărată sau schismatică. Nu ne priveşte pe noi de ce a plecat din Repulbilica Moldova şi de la Mănăstirea Zăbriceni, raionul Edineţ. Nu ne priveşte pe noi dacă a fost profesor de liturgică la Facultate de Teologie din Edineţ (R.Moldova ) şi de ce a stat puţină vreme. Nu ne priveşte pe noi nici convingerile sale, dacă este sau nu prieten cu Arie şi arianismul. Să fie sănătos şi Dumnezeu să-l miluiască.

In orice caz îi face un”bine” lui Arie, din cauza lui se afundă tot mai mult în iad făcând loc la noii adepţi şi la păcăliţii lor. În schimb ne priveşte numai mântuirea credincioşilor şi pentru aceasta datori suntem să-i informăm despre pericolul care-i ameninţă, care este, de unde vine, în ce constă, cum să se ferească şi de cine să se ferească.

Consider că nu e nevoie să fac trimiteri la “operele” lor pe care să-mi susţin observaţiile, să dovedesc veridicitatea spuselor pentru că stau operele lor mărturie la care are acces toată lumea. În plus, nu se ridică operele lor la valoare ştiinţifică şi nici teologică pentru a fi citate, mai ales că în ele se găsesc  lucruri amestecate. Şi nu în ultimul rând, n-aş vrea să le fac lor un serviciu şi mie deserviciu citându-le sau făcând trimiteri.

Deja simt rezvrătirea duhului neastâmpărat din unii, care ar vrea să mă atace şi să disece tot ce am scris, să reacţioneze în mod violent (verbal) sau ironic. Aştept ca cei cu “studii” să-mi faceţi un bine, corectându-mi “româneşte” tot ce mi-a scăpat aşa cum aţi mai făcut. Dacă voi considera că se merită şi voi fi obligat, am să merg mai departe pentru că, am multe de spus. Deocamdată atât.

REPLICĂ la articolul: „Femeile aflate în perioada menstruaţiei pot intra în biserică?”


12049410_915506855151845_8598328547459873_n
de ADRIAN COCOŞILĂ
http://www.crestinOrtodox.ro

Citez:
...Oare simplă curgere a sângelui aduce necurăţie? Să ne despartă de Hristos trăsăturile fiziologice feminine? Menstruaţia, ca slăbiciune a firii omeneşti, poate fi pusă pe acelaşi plan de egalitate cu un păcat săvărşit cu voie?
Răspunsul la întrebarea „În ce constă necuraţia femeii la ciclu?”, l-am găsit în Canonul 1 al Sfântului Atanasie cel Mare care spune: „… Spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat, sau necurăţie, are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări, şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă…”.

Răspuns:

1.-În comentariul canonului 1 al Sfântului Atanasie cel Mare, din cartea: ”Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii”[203] spune:
„Textul acestui canon, aşa cum ne informează Sfântul Dionisie al Alexandriei, este o reproducere a unei scrisori de răspuns a Sfântului Atanasie (şi nu canon în sine a sfântului) adresată unui călugăr Amun (şi nu ca rânduială în toată biserică), care l-a consultat cerându-i sfaturi în legătură cu tulburările călugărilor produse de vise şi îndeosebi când acestea erau însoţite de scurgere de sămânţă (ispitire în vis)”[204].

2.- A aduce contra-argument pentru necurăţia femeii la ciclu, canonul 1 a Sfântului Atanasie. Este o eroare, o rătăcire şi o minciună sau mai bine zis o înşelăciune, pentru că în acest canon, nu este pusă în discuţie necurăţia lunară a femeii ci scurgerea seminţei la bărbaţi în timpul somnului, referindu-se strict la călugări.
Scurgerea seminţei la bărbaţi şi care nu se întâmplă des, sau nu face regula unui ciclu, ci se întâmplă accidental, din cauza visului erotic pe care-l are bărbatul, nu este tot una cu scurgerea sângelui de curăţire a femeii, ce are o regulă lunară, intrând în sfera unui ciclu.
Scurgerea seminţei bărbatului, are un fel de întinăciune, întinăciunea de o zi, pe când scurgerea sângelui necurat al femeii are o altfel de necurăţie, ce întinează până la 7 zile şi poate şi mai mult.

3.- Secreţiile nazale şi bucale ale omului nu pot fi comparate, nici într-un caz, cu scurgerea de sânge necurat a părţilor ruşinoase ale femeii. Sfântul Atanasie nu încearcă să pună semnul de egalitate cu scurgerea necurăţiei lunare a femeii (aşa cum vrea să inducă în eroare semnatarul articolului) ci cu scurgerea accidentală a seminţei bărbatului, ceea ce nu este tot una. Chiar şi aşa fiind, cuvintele Sfintei Scripturi îl socotesc pe bărbat ca fiind necurat dacă, a avut scurgere de sămânţă în acea zi, când nu se poate apropia de lucrurile sfinte[205].
În concluzie, Sfântul Atanasie cel Mare nu dă răspuns la întrebarea pusă de semnatarul articolului: „În ce constă necurăţia femeii la ciclu”, ci Sfântul Atanasie răspunde la o altă întrebare de o altă natură şi nu cea legată de femeie.

Citez:
„…Ciclul lunar nu îndepărtează pe nimeni de la rugăciune. Nu cred că cineva se opreşte sau ar trebui oprit din vorbirea cu Dumnezeu din acest motiv. Sfântul Atanasie cel Mare vede în neparticiparea femeii la viaţa din biserică în perioada ciclului o amăgire a diavolului care trebuie înlăturată. De unde atunci neînţelegerea legată de neparticiparea femeii în perioada menstruaţiei la rugăciunea din biserică?”

Răspuns:

4.- În timpul necurăţiei lunare, femeia nu este oprită de la rugăciune, ci dimpotrivă i se porunceşte „să stea acasă şi să se roage”. Este eronat să spui că, dacă femeia nu poate intra 7 zile în biserică, în timpul necurăţiei ei lunare, este oprită de a se ruga, nu este oprită de la rugăciune, ci este oprită de a nu se atinge de nici un lucru sfânt, începând cu Biserica şi terminând cu candela şi icoana de acasă.

5.- Sfântul Atanasie, în canonul 1, nu are cum să vadă „ în ne participarea femeii la viaţa din biserică în perioada ciclului o amăgire a diavolului care trebuie înlăturată”, pentru că nu vorbeşte despre femeie, ci de necurăţia bărbatului, prin scurgere de sămânţă, care se poate cauza şi ispitelor diavoleşti. Parcă Sfântul Atanasie n-ar face altceva decât să combată canonicitatea acestei probleme, ar îndemna la nerespectarea unei porunci şi a unor canoane.
Aceste opinii eronate sau eretice (neconforme cu Sfânta Scriptură şi cu Sfânta Tradiţie) le văd tendenţios scrise şi rostite de cei iresponsabili sau anume puşi de a-l îndepărta pe om din starea corectă şi curată cu care participă la sfinţenia lui Dumnezeu.
Văd viclenia divolului şi o adevărată „amăgire”, vrând necuratul s-o ispitească pe Eva de astăzi, cu neascultarea de porunca lui Dumnezeu şi a Sfintelor canoane. Dacă nu poate să distrugă Biserica lui Hristos, cu „porţile iadului”, atunci măcar s-o batjocorească şi s-o întineze prin femeie.

Citez:
„Există un canon atribuit Sfântului Dionisie, Arhiepiscopul Alexandriei, în care se spune: „Iar în privinţa femeilor, care au curăţie lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele aşa, să intre în casa lui Dumnezeu, socotesc că şi a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele fiind credincioase şi cucernice n-ar îndrăzni aflându-se aşa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de Trupul şi de Sângele lui Hristos; căci nici ceea ce avea curgerea sângelui de 12 ani, nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, şi a-şi aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, şi a se ruga spre a dobandi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat şi cu sufletul şi cu trupul, se va opri de a se apropia de cele sfinte, şi de Sfintele Sfinţilor”. (Canonul 2 al Sf. Dionisie al Alexandriei). Din textul Sfântului Dionisie reiese că ii este interzis femeii să intre în biserică în perioada menstruală. Însă, cei care citesc acest canon pierd din vedere că în vremea în care a trait Sfântul Dionisie – secolul III, toţi cei care erau prezenţi la Sfânta Liturghie se împărtăşeau, ceea ce nu mai este valabil şi în zilele noastre. Din acest motiv părintele pune un semn de egalitate între a intra în biserică şi a primi Trupul şi Sângele Domnului. Sigur că avem canoane care interzic impărtăşirea femeii în perioada menstruaţiei, dar nu avem canoane care să interzică intrarea în biserică a femeii pentru rugăciune în perioada ciclului. Deci, ea poate intra în biserică să se roage, nu poate însă să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului.”

Răspuns:

6- Vreau să întreb cum, nu sunt canoane? Dar acesta ce este pe care l-ai citat ca existent, canonul 2 al Sfântului Dionisie, ce este? Acesta nu-i canon? Nu trebuie să-l respectăm? Îl anulăm cu explicaţii puerile, nefondate şi păreri personale care contravin învăţăturii Sfintei Scripturi şi care nu se pot numi altceva decât erezii? Ne legăm de timpul când a trăit Sfântul Dionisie sec. III …înainte de Hristos sau după Hristos? De parcă timpul când a trăit Sfântul Dionisie este un timp nepotrivit care se poate pune sub semnul îndoielii? Dar Sfinţii Apostoli în ce timp au trăit? Sec. I. Dar Sfinţii Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur? Sec. IV.
Pe lângă canonul 2 al Sfântului Dionisie, mai sunt şi altele care susţin acest canon, cum ar fi: Canonul 28 al Sfântului Ioan Postitorul (ajunătorul); canonul 6 şi 7 al Sfântului Timotei; canonul 44 al Sinodului de la Laodiceea.
Întreb: Câte canoane se vrea, pentru a opri o femeie în starea necurăţiei ei, să nu se atingă de lucrurile cele sfinte aşa cum sunt: Biserica, icoanele, veşmintele, Sfintele Vase, Sfânta Evanghelie, obiectele sfinţite de cult ? O sută? Şi o sută să fie tot nu contează pentru omul îndărătnic, necredincios şi rătăcit în mintea lui.
Sunt de părere şi foarte convins, că este de ajuns să existe un sigur canon, eşti obligat să-l respecţi şi nu are voie să-l calce nimeni.

7.- Orice opinie personală sau părere teologică care nu-şi are justificare în învăţăturile Sfintei Scripturi şi care contravin acesteia, se numeşte erezie. Această părere personală (nici măcar nu o pot numi teologică) că „femeia în perioada necurăţiei ei poate intra în biserică şi se poate atinge de orice lucru sfânt din Biserică numai de împărtăşit nu poate şi că nu se socoate necurată” este o EREZIE, pentru că, contravine nu numai canoanelor ci şi dogmelor şi mai ales al textelor din Sfânta Scriptură şi care spun foarte clar că femeia la scurgerea lunară a sângelui ei devine în stare de necurăţie firească socotindu-se a fi necurată [206];
Şi sunt mai multe alte texte care arată împrejurările prin care omul intră în stare de necurăţie şi i se porunceşte să nu atingă de nici un lucru sfânt.

8.- Nu poate fi adus ca argument în susţinerea acestei înşelăciuni şi nici n-am putut să înţeleg, care este argumentul, că, la Sfânta Liturghie din sec. III în vremea Sfântului Dionisie se împărtăşeau creştinii în fiecare duminică. Nu se ştie exact dacă toţi se împărtăşeau aşa de des şi chiar dacă ar fi fost aşa, femeile necurate tot nu se împărtăşeau, dar care nu îndrăzneau să intre în Biserică pentru a nu întina locaşul cel sfânt. Putem să spunem că în vremea aceea în Biserică se ţinea strict ceea ce porunceşte Sfânta Scriptură, şi nu cred că se nesocotea ceea ce se spune la Numeri 19, 20-21, nu ca în zilele noastre, când iată, se încearcă ca cele necurate să fie socotite curate şi atunci întrebăm pe semnatar:
“Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni!” [207]

9.- Cuvintele exprimate de autorul articolului ca o concluzie la argumentaţia puerilă şi ridicolă adusă în sprijinul concluziei sale rătăcite:“Deci, ea poate intra în biserică să se roage, nu poate însă să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului” spunem că tot ceea ce scrie este anticanonic şi antidogmatic, o erezie şi o înşelăciune.
În concluzie, nu-i nimic altceva din toată pledoaria autorului decât o înşelăciune şi o batjocură faţă de bunele rânduieli în Biserica noastră şi faţă de atitudinea ce trebuie s-o aibă credincioşii: de bună cuviinţă şi de respect faţă de lucrurile sfinte.
Atenţie, că „lupii răpitori îmbrăcaţi în piei de oaie” cei mai periculoşi din ziua de azi, nu sunt atât de mult sectarii cei din afară, cât sunt cei din interior, nepreoţii, neduhovnicii şi mirenii cei cu „teologia” care vor să facă după capul lor reformă în Ortodoxie, folosind internetul şi declarându-se „apărători ai Ortodoxiei” punându-se „lupul paznic la oi”. De parcă nu ar fi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel care păzeşte Biserica Sa, încât „nici porţile iadului nu o vor birui”. Ei se substituie Celui care o păzeşte cu adevărat. De parcă până astăzi de 2000 de ani, Biserica Ortodoxă n-ar fi avut şi nu ar avea ierarhi luminaţi, preoţi învăţaţi şi duhovnici iscusiţi, care să înveţe poporul dreptcredincios cum să facă deosebirea între ce-i sfânt şi ce nu este sfânt, ce este curat şi ce este necurat, aşa cum spune Sfântul Prooc Iezechiel:
“Ei , preoţii, trebuie să înveţe pe poporul Meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt şi să le lămurească ce este curat şi ce este necurat” [208].
Ar mai trebui să se ştie că Sfântul Apostol Pavel, spune: “Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu”[209].

Notă: Replică la articolul „Femeile aflate în perioada menstruaţiei pot intra în biserică?” semnat de Adrian Cocoşilă, publicat pe site-ul CrestinOrtodox.ro.
Articolul este ca un îndemn la preoţi şi credincioşi să nu mai respecte aceste rânduieli biblice şi canonice.
Acest articol este tendenţios şi batjocoritor la adresa bisericii ortodoxe bimilenare, care de 2000 ani, are meritul recunoscut de păstrătoare a adevărului de credinţă neştirbit. Biserica Ortodoxă se identifică cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cine spune de Biserica Ortodoxă că este perimată sau învechită, înseamnă că spune acelaşi lucru şi despre Cuvântul lui Dumnezeu; cine spune că Biserica Ortodoxă nu este în pas cu timpul modern, înseamnă că-L supune pe Dumnezeu timpului şi lumescului. Articolul are rolul de a sminti pe mulţi preoţi şi credincioşi neştiutori şi de a-i face să se îndoiască şi să păcătuiească.


[203].- Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu 2005, pag. 368.

[204].- Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Sibiu 2005, pag. 370-371.

[205].- Levitic 15,2-4, 16, 18, 32.

[206].- Levitic 15,19 – 20,24; Levitic 12,2,5; Levitic 15,25.

[207].- Iov 14,4.

[208].- Iezechiel 44,23.
[209].- Efeseni 5,5.

Despre întinarea bisericii


CATEDRALA 2015

Din textele Sfintei Scripturi, aflăm, că Dumnezeu ne porunceşte în mod clar şi direct, să nu întinăm Sfânta Biserică (Locaşul lui Dumnezeu) intrând în ea în stare de necurăţie trupească, atât bărbaţii, cât şi femeile.

De asemenea, aflăm, care este pedeapsa călcării acestei porunci: „moartea” sau „stârpirea”. Este vorba atât de moartea sufletească, cât şi de moartea trupească, care, poate fi scurtarea vieţii prin moarte accidentală sau năprasnică. Aceasta poate fi interpretarea corectă a cuvintelor: “omul acela se va stârpi din obşte (societate)”, sau “ca să nu moară ei în necurăţia lor”[221], adică vor fi scoşi dintre oameni şi vor fi daţi morţii, pentru că omul, prin întinarea Sfintei Biserici şi a lucrurilor sfinte îl înjoseşte pe Dumnezeu, după cuvântul Proorocului Iezechiel, făcând referire la preoţii care lasă să se întâmple acest lucru:
“Preoţii calcă legea Mea şi pângăresc lucrurile sfinte ale Mele….. şi Eu sunt înjosit de către aceştia”[222].
Un duhovnicesc părinte, pentru cei ce întinează biserica, spunea:
“diavolii necurăţiei şi cel al defăimării lui Dumnezeu, sunt lăsaţi, să aducă în casele lor: certuri, furtuni, împotriviri, bătăi, despărţiri şi tot felul de necazuri şi chiar ucideri, căci Dumnezeu nu se lasă umilit, batjocorit şi înjosit de cei păcătoşi ce sunt fără de întoarcere de la păcatul lor”.
Doar cel ce stăruie în răutatea lui îi poate veni şi moartea.

De aceea, trebuie să avem frică de Dumnezeu şi respect faţă de lucrurile sfinte şi să ne întoarcem de la aceste păcate ale necurăţiei noastre îndreptate împotriva lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt şi să ne căim, ca să dăm loc la Marea Milostivire şi Bunătate a lui Dumnezeu de a ne ierta păcatele.

De luat aminte că este foarte greşit ca în această stare de necurăţie să stăm şi să ascultăm Sfânta Liturghie în pridvorul bisericii sau undeva în curtea bisericii. Corect este să stăm acasă şi să ne rugăm. De ce? Pentru că Sfânta Scriptură şi Canoanele Bisericeşti poruncesc să nu ne atingem de nici un lucru sfânt, iar pridvorul bisericii este sfinţit odată cu biserica de către arhiereu şi face corp comun cu ea, nu trebuie atins, nu trebuie să intrăm în el. La fel şi cu terenul din curtea bisericii, care a fost sfinţit de către arhiereu înainte de a se zidi biserica, pentru că bisericile nu se pot zidi decât pe un teren sfinţit şi sfânt, atunci nu trebuie să călcăm pe el cu întinăciune.

Cei ce dau sfaturi, argumentând cum că în pridvorul bisericii intră catehumenii (cei nebotezaţi) şi femeile lehuze, şi că ar putea să intre şi femeia cu scurgere de sânge, greşesc foarte mult, deoarece nu fac deosebire între o femeie cu scurgere de sânge ce se află în timpul ciclului, faţă de o femeie ce a avut necurăţie trupească (lehuza) timp de 40 de zile, acestea au trecut, a devenit curată, fapt pentru care vine şi intră în pridvorul bisericii pentru a primi molifta de curăţie şi nu înainte de 40 de zile, când nu ar putea nici ea să intre, fiind încă necurată. Lehuza, inainte de a împlini cele 40 de zile de la naştere, nu poate intra în biserică. Pe când femeia la ciclu vine şi intră în pridvorul bisericii în timpul necurăţiei ei, fără a fi curăţită, ceea ce nu se cuvine. Iar catehumenii nu se compară cu nici una dintre aceste femei. Catehumenul poate intra în pridvorul bisericii, este necurat pentru că este nebotezat, şi atunci stă undeva în spatele tuturor. I se permite să stea şi să asculte Sfânta Liturghie, numai prima parte, denumită Liturghia celor chemaţi (chemaţi la botez), ceea ce este cu totul altceva.

În concluzie, bărbatul necurat şi femeia necurată nu vor putea călca pământul sfânt al bisericii, nu vor putea intra în pridvorul sfinţit al bisericii şi nici în Sfânta Biserică, până ce nu se vor curăţi de necurăţia lor. Este locul cel mai sfânt din mijlocul unei comunităţi unde n-au voie să-l pângărească cei ce ar putea s-o facă. O să rămână sfânt şi o să ne sfinţim prin el, în măsura în care l-am păzit.


[221].- Levitic 15,31.
[222].- Iezechiel 22, 26.

Legile veşnice, nu se schimbă


biblia

Biserica Ortodoxă nu respinge nici o parte a Sfintei Scripturi, nici o carte a ei, considerată canonică, nici un capitol, nici un verset, nici un cuvânt, nici o virgulă şi nici un punct. Numai sectarii fac acest lucru, Biserica Ortodoxă, nu.

Vechiul Testament face parte din Sfânta Scriptură şi are aceeaşi valoare ca şi Noul Testament. Ceea ce nu înţeleg alte persoane, este faptul că Vechiul Testament conţine pe lângă istoria poporului evreu şi legile sau poruncile date de Dumnezeu şi proorociile care ne privesc direct pe noi, creştinii ortodocşi. Apoi, nu ştiu să deosebească tipul de legi date de Dumnezeu în Vechiul Testament. Nu ştiu care dintre ele merg mai departe şi care se opresc la trecerea în Noul Testament. Aţi auzit de legile veşnice şi legile îndreptării? Legile veşnice sunt acele legate de crearea omului, natura şi fiinţa sa, care nu se vor schimba niciodată[219]. Din care fac parte şi cele rânduite de Dumnezeu femeii ca prin dureri să nască prunci şi prin scurgere de sânge se va curăţi de necuraţia ei, în timp de 7 zile şi 40 de zile după naştere. Legile îndreptării sunt date omului pentru: a-l îndrepta din căderea neascultării; de a-l pregăti pentru a primi Răscumpărarea; de a fi răscumpărat prin Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos; de a restaura chipul lui Dumnezeu din el, ce a fost alterat de păcat şi de a ajunge la desăvârşire prin legea Harului.

Să nu se înşele nimeni că legile veşnice din Vechiul Testament au fost anulate, de cineva. De cine? De Dumnezeu? De Hristos? Credeţi că Dumnezeu se schimbă în Voile Sale şi anulează propriile porunci? Nicidecum. Dumnezeu este neschimbabil, neschimbabilitatea este unul dintre atributele Sale. El nu se schimbă în Fiinţa Sa, nici în Voile Sale şi nici în poruncile Sale. Hristos le-a anulat aducând lucrarea Harului? Nicidecum. Chiar El a spus „N-am venit să stric legea ci am venit s-o împlinesc”[220].

Canoanele bisericeşti se bazează pe aceste legi neschimbabile sau veşnice din Vechiul Testament. Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, Soboarele Ecumenice le-au respectat şi Biserica Ortodoxă este singura care le-a păstrat în originalitatea lor şi singura care le respectă aşa cum sunt. De aceea spunem că Ortodoxia este credinţa cea adevărată şi cea mai curată dintre toate credinţele de pe faţa pământului. De aceea unii acuză Biserica Ortodoxă de conservatorism şi de învechită, că nu are ce schimba. Adevărul propovăduit de ea rămâne acelaşi. Cei ce caută să facă schimbări în Biserică nu fac altceva decât s-o mutileze, s-o plaseze undeva unde nu este Adevăr, unde nu este Dumnezeu.

Să nu încerce nimeni, nici mirean, nici preot, nici episcop, nici altcineva, să dea interpretări străine ce par mai potrivite lumii, îndepărtând-o de Adevărul poprovăduit de ea, îndepărtând-o de Dumnezeu. Cel ce caută interpretări de tip sectar, occidental sau ecumenist, la ceea ce nu ne convine din canonicitatea ei şi mutilând Sfânta Scriptură, se elimină singur din Biserică.

Să citim şi aflăm ce spun canoanele: 2 al Sfântului Dionisie, canonul 28 al Sfântului Ioan Pustnicul, canoanele 6 şi 7 a Sfântului Timotei. Să nu fim necredincioşi şi în postura lui Iuda, luându-ne după ce spun unii, ci să fim permanent cu frică de Dumnezeu şi cu grija de a nu greşi, dacă vrem să ne mântuim.

*

Cât de minunată este femeia în actul de creaţie al lui Dumnezeu şi în actul de mântuire, voi vorbi altă dată. Câte nu se pot spune! Deocamdată trebuie să terminăm argumentaţia subiectului început, ca toată lumea să aibă toate argumentele şi să creadă că această latură ce o dezbatem are o deosebită importanţă în viaţa şi mântuirea femeii. Am fost provocat să abordez acest subiect. Pe parcursul abordărilor, am constatat din reacţia şi abordarea lor, că nici din fraţii preoţi nu cunosc problema şi nu sfătuiesc cum se cade, anulând respectarea rânduielilor bisericeşti, a sfaturilor biblice şi canonicitatea bisericii, prin explicaţii fără justificare, ori făcând apel la iconomia lui Dumnezeu, adică omeneşte şi după interesul fiecăruia, ducând lumea în haos, în a nu mai şti ce este bine şi ce este rău.


[219].- Numeri 19,21.

[220].- Matei 5,17.

În vechime nu erau metode de protejare…


Este o argumentare falsă, că, în vechime s-ar fi dat interdicţie să nu intre în Biserică femeile necurate, numai pentru că pe vremea aceea n-ar fi existat indispensabili şi metode de protejare, ca să nu permită să se păteze biserica, iar astăzi nu mai este cazul.

Este de domeniul copilărescului şi a lipsei de seriozitate, cu care se tratează o poruncă a lui Dumnezeu din partea unor clerici care sfătuiesc şi explică astfel o prevedere canonică. De parcă ar fi vorba de moş Gheorghe, pălimarul bisericii din Cucuieţi, care a văzut că rămâne murdară biserica cu sângele celor întinate şi preotul a interzis ca acestea să mai intre. Înseamnă că aceştia nu ştiu să facă diferenţa între doi termeni cel de „întinare” şi cel de „murdărire”, aşa cum spunea Părintele Ilarion Argatu. Redau textul:

„Sunt unii dintre mireni şi dintre preoţi, care sfătuiesc foarte greşit pe femei, să intre în Biserică, dar să aibă grijă să nu murdărească biserica. Este foarte greşit, pentru că însăşi natura sau starea de necurăţie a femeii întinează biserica. Aceştia confundă murdărirea Bisericii cu întinarea ei. Or mai fi biserici murdare din lipsă de râvnă a celor ce sunt puşi să le îngrijească dar, sunt sfinte. Întinarea nu are sens de murdărire, ci sens de necurăţie. Şi diavolii cu chip de lumină şi îmbrăcaţi în alb, numiţi şi teologii iadului, par curaţi şi strălucitori, dar sunt spurcaţi şi necuraţi prin natura lor…„[216].

Gândiţi-vă, nu la faptul că s-ar murdări biserica dacă va curge sânge, îi este interzis femeii să intre în biserică, poate şi pentru aceasta, ci pentru că Sfânta Scriptură şi Canoanele Bisericeşti poruncesc să nu intre în Sfânta Biserică femeia la ciclu, şi la faptul că în acele zile i se porunceşte să stea acasă şi de nimic sfânt să nu se atingă.

Părintele Cleopa, spunea:
„Femeia necurată se poate spăla folosind o tonă de săpun, că tot necurată rămâne şi poate să se protejeze (înfăşoare) cu o sută de „tampoane” că tot va întina pe unde calcă. Nu este vina ei, aşa a lăsat-o Dumnezeu şi trebuie să se supună şi să asculte că n-are ce căuta la biserică în zilele acelea„. (a.p.)

Vă mai dau un sfat.., nu mai nesocotiţi Sfânta Scriptură „nevalabilă timpului” pentru că în ea se află Cuvântul valabil şi veşnic a lui Dumnezeu, că nu vor trece până ce nu se vor împlini toate şi de care trebuie să ascultăm fără tăgadă.
Dumnezeu nu se schimbă după moda noastră şi nici noi nu-L putem schimba. Pentru Dumnezeu, “ o mie de ani este ca ziua de ieri ce a trecut”[217].

Dacă sunteţi o femeie ortodoxă, vă spun că faceţi cea mai mare tăgăduire a lui Dumnezeu, spunând ceea ce aţi spus. Acest Dumnezeu care cu mii de ani în urmă, a poruncit omului să respecte nişte reguli, pe care El le-a pus în om, oare nu este tot acelaşi Dumnezeu şi astăzi? Pentru dumneavoastră s-a schimbat Dumnezeu? Să ştiţi, că unul dintre atributele lui Dumnezeu este neschimbabilitatea, adică Dumnezeu nu se schimbă în Fiinţa Sa, în Voinţa Sa, în Hotărârile Sale şi în Poruncile Sale. Vreţi să-L schimbaţi pe Dumnezeu cu alt dumnezeu? Fiţi atentă şi băgaţi de seamă că, din punct de vedere moral, cred că aţi şi făcut-o. Omul este schimbător, se schimbă de la o zi la alta, este nestatornic, dar Dumnezeu rămâne acelaşi în toate timpurile. Timpul nu are efect asupra Sa, aşa cum are efect asupra omului. La Dumnezeu este un prezent continuu. Poruncile pe care le-a dat omului acum patru mii de ani, este ca şi cum le-ar fi dat ieri şi astăzi aşteaptă, din partea omului, să le împlinească. Cele petrecute cu mii de ani în urmă le priveşte ca şi cum s-ar fi petrecut azi. El a creat timpul pentru om ca să nu rămână chipul Său din om alterat în veşnicie şi nici departe de omul ce a greşit pentru totdeauna.

El a creat pe om, i-a dat porunci, spunându-i ce este bine să facă şi îl aşteaptă la judecată, să-l întrebe, dacă le-a respectat şi dacă a ascultat de Cuvântul Său, aşa cum aţi auzit în Evanghelia Tânărului Bogat, când i-a cerut sfat Mântuitorului: „Învăţătorule ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică? “ [218].
Mântuitorul l-a întrebat dacă ştie poruncile? El a răspuns că din tinereţile lui le-a respectat.

Dacă spuneţi că îl iubiţi pe Dumnezeu şi sunt sigur că veţi zice că da, încă cu voce tare şi răspicat, atunci, de ce-i desfiinţaţi, ca nevalabile, testamentele şi poruncile spunând: „poruncile din vechiul şi noul testament nu mai sunt valabile, acum când societatea de azi, nu se compară cu vremurile de atunci!”? Îl iubiţi numai cu vorba în mod declarativ şi nu cu fapta, pentru că însuşi spune, în mai multe locuri, despre cei ce Îl iubesc cu adevărat şi ce fel de iubire Îi este plăcută Lui: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”... şi celelalte pe care le-am menţionat mai sus la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (cap.14 şi 15).
Dumnezeu nu are nevoie nu numai de vorbitori, ci, de trăitori cu adevărat.

 


[216].- Pr. Argatu V. Ioan “500 Răspunsuri duhovniceşti…” , edţ. a III priveghere_hram_catedrala_mitropolitana_iasi_foto_tudorel_rusu_4a, Edit. Mila Creştină, 2010, pag. 278.
[217].- Psalmul 89,4.

[218].- Luca 10,25.

Practici greşite, care, contravin rânduielilor bisericeşti, pe baza argumentelor false


10262112_873862426020504_1612227124617793439_n

Argumentele false  sunt luate de la catolici şi protestanţi şi din scrierile apocrife din perioada arianismului şi cu care in mod violent de tip arian îndrăznesc unii clerici din occident să combată canonicitatea ortodoxă şi a strica bunele rânduieli în Biserica Ortodoxă şi în conştiinţa credincioşilor. Cea mai discutată scriere din care se citează majoritatea argumentelor false (eretice) este „Constituţiile Apostolice”, scrisă de arieni, pusă pe seama Clement Romanul, ucenicul Sf Ap Petru, dar nu este el autorul ci un arian sau semiarian din Antiohia la anul 380. Scrierea a fost combătută de Sf.Părinţi şi anatematizată la Simondul de la Trulan în anul 690, şi incriminată ca eretică şi „pierzătoare de suflete”. Majoritatea argumentelor false sunt preluate preponderent de la catolici şi răspândite prin internet de un oarecare „Ierom PP” care se identifică cu sit-ul teologie.net. In cele ce urmează punem de faţă, în paralel , Rânduiala Bisericii cu argumentele false, pentru informarea  corectă a credincioşilor ca să-i ajute să facă deosebire dintre bine şi rău şi să nu se lase înşelaţi. Dacă s-au rătăcit în unul din argumentele false, crezându-l bun, să se oprească din acel drum greşit şi s-o ia pe calea cea adevărată a biserici.

10592715_10203500683592044_5437473172676657667_n

1.-Intrarea în sfântul Altar a bărbaţilor şi femeilor, cu ocazia sfinţirii unei biserici.

Argumentul fals:

Este unica dată când au voie să intre şi femeile în Sfântul Altar, cu binecuvântarea episcopului.
Potrivit cărui canon?
Nu există canonic un astfel de pogorământ.

Rânduiala Bisericii:

Nu intră în Altar bărbaţii şi mai ales femeile, cu nici o ocazie, inclusiv cu sfinţirea unei biserici, potrivit: canonul 69 Sin.VI Ecumenic; canonul 19 şi canonul 44 Laodiceea.
-La mănăstiri de maici, în Sfântul Altar, intră numai maica de semnată de stareţă şi binecuvântarea episcopului, pentru a întreţine curăţenia, a aprinde candelele, lumânările şi tămâia, în baza canonului 15 al Sfântului Nechifor Mărturisitorul [131].
-Cel mult se aşează o măsuţă înaintea catapetesmei, pe care sunt aşezate: Sfânta Evanghelie, pentru a fi sărutată de credincioşi, o cruce, un sfeşnic, miruitorul, un vas cu bucăţi de târnoseală, o cutie în care se strâng pomelnice care se dau de credincioşi, asistate de către un preot. Credincioşii se închină la icoanele de pe iconostas, după care, vin înaintea măsuţei, sărută Sfânta Evanghelie, sunt miruiţi de către preot şi primesc o bucăţică de târnoseală (dacă este).
– Dacă se crează un precedent distructiv, nici episcopul nu poate face pogorământ atunci când public se calcă un canon, antrenând în masă călcarea canoanelor, pentru a nu fi pus în situaţia să repete şi la următoarea sfinţire de biserică.
Călcarea canoanelor în mod repetat pe motiv de “pogorământ” de către marea masă de credincioşi duce inevitabil la nerespectarea şi desfiinţarea lor. Atunci, ce a făcut episcopul, a dat un “pogorământ” unui caz izolat, sau a “desfiinţat acele canoane” pentru credincioşii eparhiei sale? De aici, se răspândeşte şi mai departe, dând naştere la un obicei, fără putinţa de a fi oprit.
Apoi se naşte pericolul de a nu mai crede şi a respecta autoritatea canoanelor, nici regulile stricte impuse de Sfinţii Părinţi şi a Sinoadelor Ecumenice, considerându-le facultative şi nu obligatorii, ceea ce mai târziu va fi o mare problemă în biserica noastră.

2.-Intrarea femeilor cu necurăţie lunară în Sfânta Biserică.

Argumente false:

În Noul Testament femeia la regula ei lunară nu se mai socoteşte necurată;(?)

Că este o regulă din Vechiul Testament, care nu mai este valabilă în Noul Testament, face parte din prescripţiile iudaice;(?)

În canoane s-a prevăzut, numai pentru faptul, că nu aveau cum să se protejeze femeile, neexistând metode, iar acum nu mai este o problemă, au apărut mijloace de a se proteja (tampoane, vată), ca atare, nu mai e valabil canonul.

Ceea ce este o aberaţie, că Biserica s-ar conduce potrivit timpului. Ar fi un atac la atributul Atemporaneităţii lui Dumnezeu şi implicit la atributul de Una, Sfântă şi Apostolească a Bisericii.
În timpul necurăţiei femeii, se petrec două lucruri esenţiale de care trebuie să ţinem cont, scurgerea sângelui necurat şi schimbarea naturii femeii într-una necurată. Părintele Cleopa spunea, “că femeia se poate îmbrăca în tampoane şi în vată, că tot necurată rămâne şi întinează” referindu-se că timp de 7 zile natura ei este necurată.
-Canonul 1 a Sfântului Atanasie, nu face referire la necuraţia femeii, “scurgerea de sânge”, nici măcar atingere sau aluzie la ea, aşa cum ar încerca susţinătorii feminismului să spună, interpretând greşit, că nu este decât o secreţie a trupului, asemenea secreţiilor nazale.
Dacă citim Canonul, aflăm că se referă strict la necurăţia bărbatului, care este diferită de aceea a femeii şi nicidecum la necurăţia femeii. Nici nu putem asocia sau extinde canonul şi femeii ce se află în timpul ciclului, pentru că nu se aseamănă cu ceea ce i se întâmplă bărbatului. Necurăţia bărbatului este un accident sau o ispită venită de la un vrăjmaş, o scurgere seminală şi efectul ei este de o zi, pe când la femei este o regulă a trupului, un ciclu, o scurgere a sângelui necurat, şi efectul ete de 7 zile, consemnat de Biblie.

În perioada cât ţine ”scurgerea de sânge” femeia dacă stă acasă ar fi lipsită de Duhul Sfânt; dacă moare în timpul acesta? Este fals.

-Se face referire mereu la o scriere eretică, din sec. IV numită “Constituţiile Apostolice”, care nu mai consideră femeia în perioada menstruaţiei a fi necurată. De aici sunt luate majoritatea argumentelor false în susţinerea faptului că femeia nu poate fi socotită necurată;

Nu poate fi necurată femeia deoarece, “scurgerea de sânge” face parte din procesul de procreere pe care Dumnezeu l-a lăsat şi nimic din ce a rânduit Dumnezeu nu poate fi necurat.

.
Este o interpretare greşită, care în final aduce acuză la adresa lui Dumnezeu că s-ar contrazice. Dumnezeu tot ce a creat le-a făcut bune: “Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” [132].
Dar, tot ce a creat le-a pus în râduială şi le-a stabilit reguli: ”S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” [133].

Necurăţia femeii nu contrazice pe Dumnezeu în poruncile Sale, ci nerespectarea poruncii. Nici mărul din care a mâncat Eva şi apoi Adam n-a fost necurat, era bun, tot Dumnezeu l-a sădit în mijlocul Raiului, dar s-au întinat Eva şi Adam dacă au muşcat din el. Neascultarea făţă de porunca ce au primit-o de la Dumnezeu, i-a întinat. Orice neascultare şi călcare cu bună ştiinţă a ceea ce a poruncit Dumnezeu, întinează, aşa cum este şi porunca de care vorbim.

Canoanele nu interzic femeii necurate de a intra în Biserică, chiar de a săruta icoanele, numai să se nu se împărtăşească.(?) Fals.

Nu este adevărat, mai jos prezint câte canoane sunt care interzic de a intra femeia necurată în Biserică.
-Dacă vine la cununie, o mireasă sau o naşă, aflându-se în perioada de necurăţie, n-o cununi? Ce faci? Răspunsul îl dă canonul 6 si 7 a Sfântului Timotei: se amână.

Rândula Bisericii:

Interzice de a intra în Biserică, femeia necurată (la ciclu): canonul 2 al Sf. Dionisie Alexandrinul, canonul 28 al Sf Ioan Postitorul, canoanele 6 şi 7 a Sf.Timotei, canonul 44 da la Laodiceea, timp 7 zile [134].
În Cărţile de cult, Molitfelnic, spune: „Femeia ce va fi întru scurgerea sângelui ei, adică: după obicei având cele fireşti ale sale, să nu se împărtăşească de Paşti, până ce nu se va curăţi; nici să nu intre în biserică, până la 7 zile, nici cu bărbatul ei să nu se împreuneze, până ce nu se va curăţi…” [135].
Pravila Bisericească, spune: „Muierea care se află întru a ei, după obiceiul firii muiereşti, aceea nu se poate pricistui dumnezeieştilor Taine, până ce se va curăţi; nici nu intră in biserică până în şapte zile, nici se împreună cu bărbatul ei până ce se va curăţi. Iar de se va afla în Biserică şi va veni a slobozi firea şi se va pricepe şi va ieşi afară într-acel ceas, atunci nu se canoniseşte, iar de se va pricepe şi-i va fi ruşine de nu va ieşi afară, ci va lua anafora atunci se canoniseşte în 7 zile cu câte 10-20 metanii” [136].

-Femeia cu „scurgere de sânge” din pricina căreia i se porunceşte să stea acasă şi să nu meargă la biserică, nu se poate spune desprea ea, că este lipsită în această perioadă de Duhul Sfânt, odată ce îndeplinieşte o poruncă a lui Dumnezeu şi făcând ascultare de ea. Prin îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu, vine Duhul Sfânt, ne ocroteşte de atacurile vrăjşmaşe şi ne dă putere să ducem acultare până la sfîrşit şi prin călcarea poruncilor ne pleacă Duhul Sfânt, de abia atunci rămânem goi de Duhul Sfânt. Mai degrabă se află sub ocrotirea Duhului Sfânt, femeia care stă acasă şi rugându-se lui Dumnezeu, în perioda aceasta a ei, decât dacă s-ar duce la biserică, călcând porunca şi întinând Locaşul lui Dumnezeu, atunci ar părăsi-o Duhul Sfânt.

Canoanele 6 şi 7 a Sfântului Timotei, spun că dacă s-ar întâmpla în ziua când trebuie să se cunune vre-o mireasă să-i vină cele femeieşti, trebuie să se amâne Taina Cununiei, până ce mireasa se va curăţi, pentru că femeia necurată nu poate primi Sfintele Taine.

-Chiar dacă prevederea interdicţiei femeii necurate de a nu intra în Biserică are ca justificare dogmatică prevăzută de Vechiul Testament, este valabilă, normativă şi obligatorie pentru creştini, pentru că provine dintr-o carte canonică a Sfintei Scripturi, şi orice Sinod, şi Sfinţii Părinţi ai Noului Testament, la întocmirea canoanelor s-au bazat pe revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu a Vechiului Testament. Nici un canon nu contrazice adevărul revelat. Dacă se încearcă să se contrazică vreun adevăr revelat, atunci, avem de-a face cu o erezie.

-De a nu se confunda şi a se face confuzie între legile veşnice ale lui Dumnezeu (numindu-le greşit prescripţii iudaice şi obiceiuri iudaice) cu legile vremelnice specifice iudaismului şi care se opresc odată cu Noul Testament şi pe care Sfinţii Apostoli le stabilesc la Sinodul Apostolic [137] ţinut la Ierusalim în anul 50: tăierea împrejur (înlocuit cu Sf.Botez); Jertfele (înlocuite cu Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos); jertfelele idolilor; preoţia sau leviţii (înlocuită cu preoţia Harului); sărbătorile (înlocuite cu sărbătorile închinate lui Dumnezeu şi sfinţilor); azimile (folosirea pâinii nedospite) înlocuită cu artosul (pâine dospită sau pâinea Împărăţiei Cerurilor).

-Nesupunându-ne cuvintelor Sfintei Scripturi şi canoanelor bisericeşti, şi venind cu argumente false, preluate dintr-o carte eretică, cum este Constituţiile Apostolice, nu se face, decât, să se prelungească erezia arienilor şi în zilele noastre şi poate mai departe, iar acel eretic pe nume Arie să-şi înmulţească turma în iad şi chinurile.

3.-Participarea mamei la botezul propriului copil.

Argumente false:

Este o discriminare sau nu-i drept, să nu participe mama la cel mai important eveniment din viaţa copilului ei şi din viaţă ei ca mamă; se acuză Biserica de deficit în rânduiala botezului şi că a făcut nedreptate mamei, când a stabilit rânduiala botezului.

Săvârşirea botezului după 40 de zile, când mama, poate face molifta de lehuză şi poate intra în biserică, participând la botezul propriului copil; Fals.

Nu se mai ţine cont de ordinea timpilor şi a rânduielilor, care trebuiesc respectate: aghiazma în prima zi, molifta de 8 zile, rânduiala punerii numelui în a 8-a zi urmată de botez, molifta la 40 zile a lehuzei, închinarea pruncului odată cu molifta mamei.

În trecut n-au participat mamele la botezul propriilor copii,fiind lumea mai înapoiată şi credulă.(?)

Rânduiala Bisericii:

-Preoţii sunt îndemnaţi, să îndrume pe mame, să respecte timpii şi rânduiala tipiconală arătată în Molitfelnic şi să nu se facă slujitorii dorinţelor şi pretenţiilor celor mai puţin credincioşi ce-şi fac rânduială loruşi, ignorând ce spune cartea.

-Nici o mamă nu participă la botezul copilului său, pruncul este adus de naşii lui la Biserică:
“Iar de va fi prunc, să-l aducă cei ce vor să-i fie naşi şi să stea cu dânsul înaintea uşilor bisericii”[138].

-Botezul se face la 8 zile după naştere şi nu la 40 de zile sau mai târziu. Numai când pruncul este în pericol de moarte se face mai repede botezul:”Se cuvine a şti că, dacă pruncul născut este slăbit şi nu suge, ci trage să moară, nu trebuie să aştepte, cum rău zic unii, până la a opta zi, spre a-l boteza, ci în ceasul care s-a născut, spălându-l îndată să-l boteze, spre a nu muri nebotezat”[139].
În mod normal se face la 8 zile când nu are cum să participe mama.

Botezul se face în mod normal la 8 zile, pentru că la 8 zile a fost adus şi Iisus Hristos la templu pentru a I se face tăierea împrejur, care bine ştim era un botez sângeros:“Când s-au inplinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” [140].
“Botezul se face de obicei la 7 zile după naştere”[141], “Vechile pravile interziceau amânarea botezului după 40 de zile” [142].

4.-Icoanele nu trebuiesc sfinţite.[143]

Argumente false:

“nu e nevoie să se binecuvinteze icoana, pentru că însuși chipul celui reprezentat pe ea constituie de fapt “binecuvântarea” ei… se sfinţeşte prin isăşi chipul care-l reprezintă;

duhul lumesc (adică al “secolului”, de unde vine “secularizarea”) care a pustiit de credință sufletele a determinat nevoia omului de a “sfinți” ceea ce, în mod normal nu mai are nevoie de sfințire purtând deja pecetea sfințitoare a celui care e reprezentat pe ea;

cel reprezentat pe icoană este cel de la care vine binecuvântarea;

-obiceiul de a se lăsa icoana în altar 40 de zile, pentru a se “impregna” oarecum din sfințenia slujirii din altar…”

Dacă ar fi să ne luăm după astfel de argumente, a unei minţi bolnave, nu ar mai trebui sfinţită nici Biserica de către arhiereu, pentru că însuşi prezenţa lui Dumnezeu în ea o sfinţeşte; că însuşi icoanele existente în ea, care se sfinţesc şi ele prin ele însele, ar putea sfinţi biserica şi ne-am putea duce cu interpretările mai departe până să le dăm dreptate protestanţilor şi să ne prindem mintea în plasa ereziilor, pe care am urzit-o îmbolnăvind-o. Se întâmplă lucrul acesta pentru ca cel pentru care ne rugăm ca Dumnezeu să-l dăruiască: „…drept învăţând cuvântul adevărului Tău” [144],  în loc să amendeze astfel de păreri rătăcite, spune că “i-a admirat părerea Pr Ştefan la Paris” [145].

Rânduiala Bisericii:

-În cărţile de slujbe (Molitfelnic) este prevăzută Rânduiala sfinţirii icoanelor, nu este o inovaţie şi nici un obicei în popor, ci o rânduială bisericească pe care nu trebuie s-o punem la îndoială.

-Se face Rânduiala sfinţirii icoanelor, pentru că materia din care le confecţionăm trebuie să fie sfinţită mai înainte şi după, de a executa pictura. Aşa cum sfinţim înainte terenul pe care ridicăm o Biserică, tot aşa ar trebuie sfinţit suportul pe care dorim să pictăm chipul lui Dumnezeu. Nu putem face chipul lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor din orice materie. Se face această rânduială pentru a curăţi materia, pentru destinaţia ei, materia trebuie să fie bună, curată şi sfântă.

-Se face Rânduiala sfinţirii icoanelor, pentru ca ele să reprezinte chipul celui pictat pe ea, făcut de noi din propria imaginaţie sau reprodusă după un prototip. Este greşit să se spună că icoana este însuşi chipul, ci o încercare de a-l repoduce cât mai fidel, cât mai frumos şi mai curat chipul celui reprezentat pe icoană, prin care, privindu-l, să înalţe mintea noastră la cel reprezentat.

-Râduiala sfinţirii icoanelor, este o rugăciune către Bunul Dumnezeu, rugându-l, pe Însuşii Cel ce este reprezentat pe ele, pe Dumnezeu, să le sfinţească şi să le arate lucrătoare:”….cu sârguinţă ne rugăm: caută cu îndurare spre noi şi spre icoana aceasta şi, pentru întruparea şi arătarea Unuia-Născut Fiului Tău, în a cărui pomenire am zugrăvit-o, trimite asupra ei binecuvântarea Ta cea cerească şi harul Preasfântului Duh şi binecuvinteaz-o şi sfinţeşte-o şi dă-i ei putere tămăduitoare şi de toate meşteşugirile diavoleşti izgonitare…”[146].

Deci, nu noi sfinţim icoana cu de la sine putere, ci îL rugăm pe Dumnezeu s-o sfinţească şi să-i dea putere prin mijlocirea harului sfinţitor al preoţiei care ni s-a dat. Da, este necesară această rugăciune de sfinţire.

5.-Împărtăşirea de mai mult ori cu o singură spovedanie [147].

Argumentul fals

O spovedanie facută ţine mai mult timp, o săptămână şi chiar o lună. Te poţi împărtăşi în intervalul acesta, fără să te mai spovedeşti dacă nu ai făcut păcate mari.

Rânduiala Bisericii

-Biserica Ortodoxă se caracterizează prin mai multă trăire, multă credinţă, multă seriozitate în modul de a privi la voinţa lui Dumnezeu, este fidelă Sfintelor Scripturi şi ce învaţă Sfinţii Părinţi. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt cele două izvoare ale Revelaţiei Divine şi sunt de căpătâi în viaţa bisericescă a creştinului ortodox. Credincioşii în comuniunea cu Dumnezeu sunt conduşi de raţiunea conştiinţei şi a credinţei. Credinţa îl ajută pe om să se apropie de cunoşterea de Dumnezeu mai mult decât o poate face raţiunea. Credinciosul ştie că nu poate intra în comuniune cu Dumnezeu decât împăcaţi cu Dumnezeu. Împăcarea vine în urma unei stări de smerenie, de recunoaştere a păcatelor şi de îndreptare prin căinţă şi hotărârea de a nu-l supăra pe Dumnezeu. Această împăcare se realizează prin Taina Mărturisirii. Prin Taina Mărturisirii omul primeşte iertarea:“…Eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” [148] şi îl aşează pe om într-o stare de vrednicie, de comuniune şi cuminicare cu Dumnezeu sau de împărtăşire:
“Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” [149].

Dacă ne împărtăşim fără a ne mărturisi, nu am realizat starea de vrednicie sau după cum spune Sfântul Apostol Pavel, am intrat în starea de “osândă”? Ştiind că la mărturisire primeşti iertarea păcatelor mărturisite, păcatele făcute până în momentul mărtusirii şi nu a păcatelor viitoare.

De aceea, este foarte greşit să se creadă că, cu o mărturisire te poţi împărtăşi mai mult timp.
Înainte de a ne împărtăşi, trebuie să trecem pe la duhovnic, cu căinţă şi cu gândul îndreptării să ne mărturisim, rugându-l ca prin puterea pe care a primit-o, să ne împace cu Dumnezeu şi prin iertare şi dezlegare să ne arate vrednici de a ne împărtăşi.

Deci, de câte ori ne împărtăşim, mai înainte trebuie să ne spovedim.

6.-Împărtăşirea credincioşilor în fiecare duminică [150].

Argumente false:

Aşa se împărtăşeau creştinii în primele veacuri;

Este păcat să participi la Sfânta Liturghie fără să te împărtăşeşti. De ce vine creştinul la Sfânta Liturghie dacă nu se împărtăşeşte, ca un spectator?

Rânduiala Bisericii:

-Poate participa creştinul la Sfânta Liturghie fără să se împărtăşească, nu pentru că ar refuza Sfânta Împărtăşanie, sau ar fugi de ea, ci pentru faptul că se simte nevrednic de a primi, din cauza păcatelor care-l apasă, din cauză că nu a primit dezlegare de la duhovnic, sau nu le-a mărturisit pe toate, sau n-a făcut canonul dat de duhovnic, sau mai are de făcut. Şi ca să nu rămână credinciosul păgubit, Sfânta Biserică a rânduit “rânduiala Sfintei Anafore” care se dă în locul Sfintelor Taine. Anafora, se sfinţeşte în timpul când se cântă Axionul Maicii Domnului. Prin atingerea ei de Sfântul Trup şi Sânge (Sfântul Disc şi Sfântul Potir), rostindu-se de către preot rugăciunea:“Pentru rugăciunile Presfintei Maicii Tale, Doamne Iisuse Hristose, binecuvintează pâinea aceasta, ce se va da în locul Sfintelor Tale Taine,…” [151].

7.-Împărtăşirea credincioşilor chiar dacă au mâncat [152].

Argumente false:

Se pot împărtăşi cei ce au mâncat cu 2 ore în urmă, pentru că mâncarea se digeră în două ore.

Rânduiala Bisericii:

-E total greşit. Nu este vorba în cât timp se digeră mâncarea din stomac şi în raport de aceasta să ne împărtăşim, ci pentru că păzim o rânduială de a nu mânca nimic începând de la ora 24,oo, (respectiv “0”) pentru a ne putea împărtăşi sau să luăm Sfânta Anaforă participând la Sfânta Liturghie. De ce începând cu ora “0”? Pentru că atunci se termină ziua care a trecut şi începe o nouă zi.

Dacă preotul care liturghiseşte trebuie să aibă grijă ca începând cu această oră să nu înghită nimic, să aibă grijă dimineaţa când se spală pe dinţi, să nu înghită apă, iar pe credincioşi îi învăţăm să aibă numai două ore nemâncate şi putem să-i împărtăşim? E greşit!

Şi dacă ar fi să ne luăm după stomac, tot nu putem să-l împărtăşim pe credincios după două ore, pentru că nu se digeră, şi nici nu elimină mâncare în două ore. Un stomac leneş în care poate dura procesul de descompunere şi eliminare opt ore, altul şase ore, altul a mănâncat seara şi se simte greu la stomac dimineaţa, pentru că nu i-a mistuit stomacul.

Cu îngăduinţă, putem, după două ore să împărtăşim un copil mic, un sugar, căruia mama îi dă piept dar nu la un adult.

Ar fi corect ca preotul şi credincioşii, să stea toată noaptea spre duminică la o nuntă, să bea şi să mănânce, la ora 7 după ce a băut ultimul pahar, să vină de la nuntă şi să intre în slujbă? Ar avea mai mult de două ore timp până când ar trebui să se împărtăşească! E permis? Nicidecum!

8.-Împărtăşirea celor cu păcate grele fără să li se acorde timp de penitenţă.

Argumente false:

Trebuiesc primiţi la împărtăşanie tinerii care trăiesc în păcatul desfrânării şi în concubinaj, nu trebuie îndepărtaţi, pentru că însuşi faptul că au venit să se mărtusirească spun despre ei că se căiesc.

-Duhul Sfânt prezent în Sfânta Împărtăşanie îi va călăuzi să se lepede de păcat şi să-şi îndrepte viaţa.

Rânduiala Bisericii:

“Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi” [153].
“Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului”[154].

Potrivit acestor două texte din Sfânta Scriptură, mă întreb, cine ar îndrăzni să “împărtăşească tinerii care trăiesc în păcatul desfrânării şi concubinaj, ca să nu fie îndepărtaţi, pentru că însuşi faptul că a venit să se mărtusirească spun despre ei că se căiesc. Şi că Duhul Sfânt prezent în Sfânta Împărtăşanie îi va călăuzi să se lepede de păcat şi să-şi îndrepte viaţa.”

Care cleric ar fi atât de ireponsabil şi de slab la minte, să gândească aşa? Câtă rătăcire…! Batjocură de Sfânta Împărtăşanie. Socotesc Sfânta Împărtăşanie ca pe o mâncare oarecare. În loc să-i înveţe, să-i convingă, şi să-i îndrepte pe tineri, prin putere preoţie lucrătoare, şi să păzească Sfintele Taine ca să nu fie date “în gura celor ce nu merită”, aruncă sarcina îndreptării lor, de la ei pe Duhul Sfânt. Oare cum se numeşte păcatul acesta?

9.-Sfânta Anaforă, este o inovaţie şi nu trebuie să se împartă credincioşilor la sfârşitul Sfintei Liturghii.

Argumente false:

“binecuvântarea anaforei la Liturghie, după prefacere, uitându-se că termenul de „anafora” se cuvine doar prescurii „ridicate în sus” (gr.anaforein) la Proscomidie și din care s-a luat Sfântul Agneț, gest prin care ea s-a sfințit, ne mai având nevoie de a fi binecuvântată a doua oară, la finalul Liturghiei (iar celelalte prescuri mici fiind „afierosite” altarului prin scoaterea miridelor din ele, ne mai necesitând nici ele a fi binecuvânate încă o dată); așa s-a ajuns să se dea anafora pe post de „antidoron” (în locul darurilor) celor care nu se pot împărtăși sau nu sunt „pregătiți să se împărtășească”, când ea era de fapt hărăzită tocmai acelora care se împărtășeau din Agnețul care se luase din prescura „înălțată” la Proscomidie și care devenise prin aceasta „anafora” (aceasta se aplică și mai evident cu privire la Agnețele care se scot pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, păstrându-se partea de prescură rămasă după ce s-a scos fiecare Agneț, și tăindu-se pentru a deveni „anafora” care se dă credincioșilor care s-au împărtășit, în timpul Psalmului 33, la Liturghia la care se folosește Agnețul care s-a scos din aceasta)”[155].

O inovaţie oficializată de Biserică.

Rânduiala Bisericii:

-Odată ce există ”rânduiala bincuvântării anaforei” în cadrul Sfintei Liturghii, consemnată în cărţile vechi şi noi de slujbă (Liturghiere), având explicaţii şi justificări veridice date de Biserică şi un caracter de necesitate pentru credincioşi, nu poate fi socotită inovaţie. Mai degrabă poate fi socotită o lipsă din partea celor ce opinează contrariul şi o falsă justificare, din partea celor care-o exclud sau n-o au în practica liturgică. De exemplu, în Ardeal nu se dă anaforă credincioşilor la terminarea Sfintei Liturghii, se explică de ce, pentru că Biserica Ortodoxă din Ardeal de secole de-a rândul se află sub influenţa Bisericii Catolice şi a bisericilor protestante.

Din cauza acestor înfluenţe, nu se dau nici pomelnice la Sfântul Altar, pentru a fi pomeniţi credincioşii la cereri speciale; Nu se dă nici jertfă la Altar (lumânări, untdelemn, vin, prescură), nici Sfânta Anaforă.

-Preotul binecuvintează anafora în timp ce la strană se cântă Axionul Maicii Domnului. “Anafora reprezentând pe Maica Domnului, care, este un mic dar, ce participă la darurile cele bogate, înlocuind marele dar, pentru cei ce nu s-au împărtăşit, din mâna preotului primind harul dumnezeisc”[156].

Pentru Anaforă, se taie, de regulă, din prescura din care s-a scos Sfântul Agneţ. “Dacă sunt credincioşi mai mulţi şi nu ajunge numai o prescură, se poate tăia din prescura a doua, din care s-a scos părticică întru cinstea pomenirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu” [157].

Preotul luând vasul cu anaforă îl atinge de Sfântul Disc şi de Sfântul Potir binecuvântându-l, zicând: “Pentru rugăciunile Prea Sfintei Maicii Tale, Doamne Iisuse Hristoase, binecuvintează pâinea aceasta, ce se va da în locul Sfintelor Tale Taine, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin” [158].
Sfântul Nicolae Cabasila, spune: “Pâinea care se împarte ca anaforă a fost sfinţită dinainte, pentru că, a fost oferită lui Dumnezeu. Toţi creştinii o primesc cu evlavie în căuşul mâinii drepte şi sărută mâna preotului care, cu puţin înainte, a ţinut şi a junghiat Trupul luiHristos şi s-a sfinţit întreagă” [159].

10.- Liturghia catehumenilor şi mai cu seamă “ectenia celor chemaţi” nu mai trebuie să se rostească, că nu mai are obiectul importanţei ei, ci să se intre direct în Liturghia propriu-zisă.

Argumente false:

-Astăzi, nu mai sunt catehumeni;

-Se rostea în primele secole, când veneau de la păgânism ca să se boteze. Până la primirea botezului, stăteau o perioadă în pridvorul bisericii, învăţau adevărurile de credinţă creştină şi li se permitea să stea la Sfânta Liturghie, până la momentul rostirii: “Cei chemaţi ieşiţi”, când trebuiau să plece, nemaiputând să stea, pentru că nu erau botezaţi.

Rânduiala Bisericii:

-Atât timp cât Liturghia catehumenilor este cuprinsă în cărţile de slujbă şi face parte din rânduila Sfintei Liturghii trebuie rostită, în special „ectenia celor chemaţi” pentru că îşi are rostul şi importanţa ei. Nu este permis, ca fiecare după cum îl taie capul, să suprime ceva din Sfânta Liturghie.

-Mai sunt şi în ziua de azi catehumeni: păgâni de încreştinat; creştini care sunt chemaţi la îndreptare; credincioşii pe care păcatele i-au coborât în rândul păgânilor; credincioşii care s-au lepădat de Hristos şi de Biserică. Aceştia sunt cei chemaţi, pentru care se roagă Biserica.

11.-Rugăciunile de taină, pe care le rosteşte preotul în Altar, în cadrul Sfintei Liturghii, trebuie zise cu voce tare, în auzul credincioşilor.

Argumente false:

-Rugăciunile care au indicaţia în Liturghier, că se rostesc “în taină” de către preot, trebuiesc rostite cu voce tare în auzul credincioşilor, pentru că suntem împreună slujitori.(?)

-Este bine să audă şi credincioşul, ca să ia act de frumuseţea rugăciunilor şi de importanţa momentului.

Rânduiala Bisericii:

-În rânduiala Sfintei Liturghii, sunt rugăciuni de taină, se citesc în taină de către preot în timp ce la strană se cântă: antifoanele (Rugăciunea antifonului I, II, III); în timp ce se face Vohodul Mic (Rugăciunea intrării); când strana cântă troparele şi condacele (Rugăciunea cântării întreit-sfinte); în timp ce se citeşte Apostolul (Rugăciunea dinainte de Evanghelie); în timpul ecteniei întreite (Rugăciunea cererii stăruitoare); în timpul ecteniei pentru cei chemaţi (Rugăciunea pentru cei chemaţi) şi pentru credincioşi (Rugăciunea I şi a II-a pentru credincioşi); în timpul cântării heruvimice (Rugăciunea heruvimică); în timpul ecteniei cererilor (Rugăciunea punerii-înainte); în timpul cântării “Cu vrednicie şi cu dreptate…” (Rugăciunea Sfintei Jertfe); în timpul cântării: “Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot” (Rugăciune); în timp ce se cântă: ”Pe Tine Te lăudăm…”(Rugăciunile de invocare a Duhului Sfânt, numite epicleza); în timp ce se cântă: “Pe toţi şi pe toate” (Rugăciune); în timpul ecteniilor înainte de “Tatăl nostru” (Rugăciune); după împărtăşire (Rugăciunea de mulţumire) [160]. Toate au însemnată porunca să fie citite “în taină”.
Dacă ar fi citite cu glas tare de către preot, aşa cum rău sfătuiesc unii clerici, s-ar suprapune cu cântările de la strană, cu ecteniile rostite de diacon, nu s-ar mai înţelege nimic.

-Sunt momente de profundă taină, în cadrul Sfintei Liturghii, când se închid uşile şi se trage perdeaua (dvera), ca să nu se vadă şi să nu se audă nimic: după „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi!”; după intrarea în Altar cu Cinstitele Daruri, timp în care se cântă „Ca pe Împăratul tuturor …”; după ce preotul rosteşte din faţa uşilor împărăteşti „Sus să avem inimile…. să mulţumim Domnului” urmând „Rugăciunea Sfintei Jertfe”; după ce rosteşte preotul: „Şi să fie milele marelui Dumnezeu…”; şi după apolis [161].

-Chiar dacă am considera că “suntem împreună slujitori”, preotul-Altar şi credincioşi-strană, suntem diferiţi în slujire, cu harul şi cu locul înalt de unde slujim. Cele două părţi sunt separate printr-un iconostas (catapeteasmă). Altarul este locul cel mai înalt sau cel mai sfânt, sfânta-sfinţilor, loc de taină. Preotul slujeşte în Altar şi credincioşii dau răspunsurile din Biserică. Nu este bine spus că preotul şi credincioşii prezenţi în Biserică “sunt împreună slujitori”, este greşit din punct de vedere a stării de fapt şi a exprimării, cel mult putem spune despre credincioşi că sunt participanţi la Sfânta Litughie. Doar despre 2-3 şi mai mulţi preoţi care slujesc la acelaşi altar, putem să spunem că sunt împreună slujitori.

Există o comuniune între preot şi credincioşi în timpul slujirii, cu participare efectivă şi afectivă printr-un sentiment de pioşenie, de evlavie, la cântare şi la răspunsuri.
Credincioşii, nu privesc ca la un spectacol ceea ce face preotul în Altar, şi nici nu aude tot, ştiind că acolo se săvârşeşte tainic Jertfa Mântuitorului participând şi el cu credinţa, smerenia, cu răspunsul şi cu cântări de laudă rostite din biserică.

-Cei ce rostesc cu voce tare “rugăciunile de taină” lezează caracterul de “taină” a lui Dumnezeu “că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta” [162]. Dumnezeu nu se descoperă omenirii decât într-un sigur fel, în mod tainic. Toată existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, pentru om, este o mare şi nemârginită taină. Taine sunt zămislirea, întruparea, naşterea, jertfa, mântuirea, învierea, înălţarea, biserica, preoţia, slujirea, lucrarea Sfântului Duh în biserică, Sfintele Taine, sfintele slujbe, apocalipsa, a Doua Venire a Mântuitorului, învierea morţilor, judecata sufletelor, judecata universală, cerul nou şi pământul nou.

-În concluzie: nu este bine să se rostească rugăciunile de taină cu voce tare în auzul credincioşilor la Sfânta Litughie. Să respectăm tot ceea ce scrie în cărţile de slujbă şi ceea ce au rânduit Sfinţii Părinţi liturghisitori. Doar aşa vom auzi cuvintele Mântuitorului. “Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pusă credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” [163].

Numai făcând fiecare bine şi cu luare aminte lucrarea pentru care suntem puşi să-o săvârşim, vom fi “împreună slujitori”.

12.-În timpul cântării “Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o Fiinţă şi nedespărţită” de dinainte de “Crez”, preoţii să deschidă Uşile Împărăteşti şi să rostească către popor cuvintele: ”Hristos în mijlocul nostru”, iar poporul întrerupe cântarea, şi răspund cu toţi într-un glas “Este şi va fi”.

Argumente false:

Aşa se făcea în primele veacuri creştine, trebuie să revenim la forma primară.

Rânduiala Bisericii:

-În râduiala Sfintei Litrghii nu este prevăzut ca preotul să deschidă Uşile Împărăteşti şi să rostească către credincioşi, cuvintele: Hristos în mijlocul nostru, decât, numai acolo unde sunt mai mulţi preoţi, după ce sărută Cinstitele Daruri, apoi îndreptându-se unul către altul, rostesc: Hristos în mijlocul nostru! Se răspunde: Este şi va fi! sărutându-se pe umeri, săvârşind sărutarea păcii [164].

-Dacă se pretinde că în primele veacuri creştine se făcea sărutarea păcii între credincioşi, trebuie să ţinem cont că, Rânduiala Sfintei Liturghii, erau într-o formă primară, când textul şi mişcările nu era bine conturate, bine definite şi explicitate. Circulau între creştini zeci de liturghii. Fiecare zonă sau comunitate de creştini aveau liturghia potrivit tradiţiei locului. De abia în secolul IV, prin Sfinţii Părinţi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigore Dialogul, se ordonează textul Sfintei Liturghii într-o formă liturgică şi dogmatică unitară şi coerentă, text pe care-l avem şi astăzi.

-Dacă s-ar proceda după cum rău spun unii dornici de importanţă şi de senzaţii, ar trebui întreruptă cântarea: Pre Tine Te laudăm.. şi să se facă sărutarea păcii între credincioşi şi preţ de un sfert şi chiar jumătate de oră să fie în biserică o vânzoleală.


[131].- Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca “Canoanele Bisericii Ortodexe” Sibiu 2005.

[132].- Facerea 1,31.
[133].- Facerea 2,3.

[134].- Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca “Canoanele Bisericii Ortodexe” Sibiu 2005.
[135].- Evhologhiul Mare (Molitfelnicul Mare), Nomocanonul, tipărit la Bucureşti în anul 1896, retipărit cu binecuvântarea IPS
Calinic al Argeşului, de către M-rea Petru Vodă din judeţul Neamţ, pag. 143.
[136].- Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, ediţia a III-a, 1999, pag. 436, regula 1769.

[137].- Faptele Apostolilor 15, 1-29.

[138].- Molitfelnic, Bucureşti 2006, pag. 23.
[139].- Molitfelnic, Bucureşti 2006, pag. 17.
[140].- Luca 2,21.
[141].- Canonul 37 al Sfântului Ioan Postitorul.
[142].- Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgică Specială, 2005, pag. 292.

[143].- Este vorba de un nou curent promovat de un oarecare Pr. Ştefan de la Paris, propagat preoţilor ortodocşi români din
Italia, îndoind şi pe cei mari, care ar trebui să ţină cârma dreaptă a dreptei credinţe.

[144].- Liturghier, Bucureşti 2012, pag. 180.
[145].- Scrisoare către preoţi, Italia 2014.

[146].- Molitfelnic, Bucuresti 2006, pag. 645, alin. 2.
[147].- O influenţă nouă de factură catolică, “impusă” clerului ortodox din Italia, de către cei ce sunt puşi să ţină cârma dreptei credinţe. În bisericile catolice credincioşii se împărtăşesc la fiecare slujbă nu mai contează poate fi şi seara, pot să fie mâncaţi, fără să fie spovediţi timp de o săptămână, o lună. Un fel de formalism fără concursul conştiinţei.

[148].- Aghiazmatar, Bucureşti 1976, pag. 59.

[149].- I Corinteni 11,27 şi 29.
[150].- Scrisoare către preoţi, Italia 2014.

[151].- Liturghier, Bucureşti 1974, pag. 127.
[152].- Scrisoare către preoţi, Italia 2014.

[153].- Matei 7 ,6.
[154].- I Corinteni 11,27 şi 29.

[155].- Scrisoare către preoţi, Italia 2014.

[156].- Protopresbiter Stefanos Anagnostopoulos, “Explicarea Dumnezeiştii Liturghii”, 2005, pag. 483.

[157].- Liturghier, Bucureşti 1974, pag. 128.
[158].- Op. cit. pag. 127.
[159].- Nicolae Cabasila, „Explicarea Sfintei Liturghii”,cp.53,p.150, 489c

[160].- Liturghier, Bucureşti 2012.

[161].- Ibidem.

[162].- Liturghia Sf Ioan Gură de Aur, Liturghier, Buc. 2012, pag. 270.
[163].- Matei 25,21.

[164].- Rânduiala Sfintei Liturghii, Liturghier, Buc. 2012, pag. 169.

ADEVĂRUL DESPRE “CONSTITUŢIILE APOSTOLICE”


cxcxv

1.- Preliminarii

Astăzi, o parte neînsemantă de clerici tineri susţin şi promovează învăţături străine de Biserică Ortodoxă, învăţături cu care prin sec. IV-VI, se ducea o luptă, pentru a nu fi cuprinsă biserica lui Hristos, de erezii şi de invăţături greşite, semănate la tot pasul într-un mod violent.
Pr. Prof. Ică Ioan Junior face un studiu de specialitate, cercetând în scriptele şi analele vremurilor, tema ce face titlul a primului volum, intitulat: „Canonul Apostolic al primelor secole”. Volum grandios, tipărit la Sibiu în anul 2008, desfăşurat pe o suprafaţă imprimată de peste 1000 pagini, din minuţioasa lucrare, de amploare, intitulată generic şi neinspirat: „Canonul Ortodoxiei”. Părintele Profesor, prezintă lucrarea ca pe un studiu de specialitate şi nici într-un caz, ca pe un normativ canonic ortodox.

În acest volum „Canonul Apostolic al primelor secole”, autorul însumează şi textul scrierilor, mai puţin original, preluat ca formă de la latini şi cu comentarii de specialitate, colecţii canonice şi necanonice apărute în primele veacuri creştine, indiferent de legimitatea sau canonicitatea operabilităţii lor în spaţiul ortodox.

Printr-un studiu amplu, pe baza elementelor istorice, dogmatice şi canonice, autorul în lucrarea sa diferenţiază cu argumente istorice apariţia sau provenienţa acestor colecţii sau scrieri. Majoritatea, din cauza tulburărilor provocate de nenumărate erezii, erau compilate şi infestate de adepţii comunităţilor eretice ariene.

Printre colecţiile denunţate a fii eretice şi prezentate în volumul amintit, se numără şi colecţia de dispoziţii şi canoane, intitulată „Constituţiile Apostolice”, pusă pe seama Sfântului Clement Romanul, ca şi alte scrieri, denumite toate, inclusiv aceasta, scrieri pseudo-clementine.

2.- Cine este autorul scrierilor „Constituţiile Apostolice”?

Cartea “Constituţiile Apostolice” este o compilaţie făcută în atelierele de scriere a sectei ariene din Antiohia, în anul 380. Este o scriere „canonico-liturgico-pseudoepigraf” [282].

Autorul acestei scrieri „Constituţiile Apostolice”, a fost un arian sau semiarian [283] din Antiohia, ce a scris-o cu scopul de a o folosi ca mijloc de propagandă în serviciul unei comunităţi heterodoxe şi nici într-un caz nu poate fi atribuită Sfântului Clement Romanul.
Sfântul Clement Romanul a fost cel de al 3-lea episcop al Romei, între anii 91-100, fiind de origine iudeu şi prin formaţie intelectuală elenist, şi ucenic al Sfântului Apostol Petru. Singura lucrare recunoscută ca fiind a Sfântului Clement este „Scrisoarea (epistola) către Corinteni”, pe care o adresează credincioşilor din Corint, pentru a aplana conflictul dintre ei şi preoţi, scrisă între anii 96-98 [284]. În rest, sunt pseudo-scrieri sau scrieri pseudo-clementine: Didascalii, Tradiţii, Omilii, Recunoaşteri, Octateuhul, Constituţiile Apostolice, Testament al Domnului, adică nu sunt scrierile Sfântului Clement.

Arienii latini şi elini le-au compus, atribuindu-le autoritatea Sfântului Clement, Episcop al Romei, ca ucenic al Sfântului Apostol Petru (Întemeietorul comunităţii creştine din Roma), pentru a fi acceptate ca Lege.

3.- Cine era Arie, arianismul şi semi-arianismul

Nu trebuie să uităm cine a fost Arie (256-336) şi ce învăţa acesta. Era de origine libiană şi preot la biserica Sf Baucalis din Alexandria-Egipt. În anul 318 a început să răspândească o învăţătură eretică, fapt ce-l determină pe Sfântul Alexandru, episcop în Alexandria, să-i ceară să renunţe la învăţăturile sale, ceea ce Arie a refuzat. Faţă de atitudinea lui Arie, Sfântul Alexandru, se vede nevoit să convoace un sinod, cu participare a 100 de episcopi, care condamnă pe Arie şi învăţătura sa. Arie se îndârjeşte şi mai mult. Îşi face adepţi din ce în ce mai mulţi, printre care se numără o parte din episcopi şi preoţi. Găseşte suţinere printre colegii săi şi este susţinut în mod special de episcopul Eusebiu al Nicomidiei. Astfel se face în biserică confuzie şi tulburare.

Împăratul Constantin cel Mare pentru a restabili pacea şi liniştea în imperiu, convoacă Sinodul I Ecumenic, în localitatea Niceea, la anul 325, cu 318 episcopi (Sfinţi Părinţi) care-l condamnă pe Arie şi adepţii lui, precum şi învăţătura sa.

Arie a fost exilat de împărat împreună cu Eusebiu al Nicomidiei, în Ilyria. După trei ani, în anul 328, a fost rechemat din exil, cerându-i-se lepădare de erezie. Împăratul a stabilt ca reconcilierea lui Arie cu biserica, să se facă în mod public şi solemn în faţa Arhiepiscopului din Constantinopol, dar cu o seară înainte Arie moare (336), de o moarte foarte urâtă [285].

Ce învăţa Arie?

Învăţătura lui Arie era una raţionalistă. Pierzându-şi credinţa curată şi luminată, învăţătura pe care o propovăduia Arie, se baza numai pe potenţa raţiunii, care şi ea devenise întunecată şi prinsă în plasa rătăcirilor. Atacă dumnezeirea Fiului. Ne minunăm, în sens negativ şi ne cutremurăm de ceea ce a putut să spună.

Am să redau pe puncte din învăţătura sa, culeasă din scrisorile Sfinţilor Părinţi, nu pentru sminteală, ci pentru a şti şi a ne feri, de scrierile
arianismului şi semiarianismului, care mai circula şi astăzi într-o formă cosmetizată pe la catolici şi protestanţi, căutând pe cine să înşele şi pe cine să “înghită”:

-„Dumnezeu, voind să zidească natura creată şi văzând că această natură nu poate atinge mâna Tatălui celui pur, creează pe unul singurul şi-l numeşte Logos, Înţelepciune, pentru ca prin intermediul Său, să poată zidi”[286];
-“Fiul are un început, pe când Dumnezeu nu are început”;
-“Fiul provine din nimic, pentru că El nu e nici parte din Dumnezeu, nici ceva în subordine”;
-“Dumnezeu n-a fost tata, ci a fost o vreme când era numai Dumnezeu. Dumnezeu a ajuns tată ulterior”;
-“Fiul n-a existat dintotdeauna. El a ieşit prin voinţa Tatălui din cele neexistente”;
-“Fiul este o creatură ca toate creaturile”;
-“Fiul nu exista înainte de a fi fost născut” pe pământ din Fecioara Maria;
-“Fiul…nu este propriu fiinţei Tatălui”;
-“Hristos nu este Dumnezeu adevărat”;
-“Logosul nu este copilul propriu ieşit din natura Tatălui, ci o creatură prin har”;
-“Există un Logos şi o Înţelepciune proprie lui Dumnezeu din care a ieşit Logosul şi Înţelepciunea de care vorbesc oficialii Bisericii”;
-“Hristos nu este adevărata putere a lui Dumnezeu, ci una din cele numite puteri”;
-“Logosul este schimbător ca noi oamenii, prin natura liberului său arbitru e bun, cât timp vrea. Dumnezeu ştiind că El este bun, i-a dat cu anticipaţie slava pe care a avut-o ca om prin virtute.”
-“Fiul…este străin şi neasemănător la fiinţă cu Tatăl,
ca toate celelalte creaturi”
-“Tatăl este invizibil Fiului, care nu poate vedea pe Dumnezeu decât cu propriile sale dimensiuni, adică aşa cum cunoaştem şi noi, după puterea noastră”

Erezie Trinitară:
-“Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt prin natură împărţiţi, înstrăinaţi, izolaţi, deosebiţi şi în necomuniune unii cu alţii. Ei sunt infinit neasemănători unii cu alţii, atât sub raportul fiinţei, cât şi sub acela al slavei”.

E uşor de bănuit ce s-ar fi întâmplat dacă arianismul ar fi reuşit să dăltuiască creştinismul după chipul său. Ar fi ajuns o simplă sectă iudaică sau gnostică şi ar fi dispărut după un timp [287].

Arianismul a mai continuat să se răspândească şi să se lupte cu Ortodoxia şi după Sinodului I Ecumenic (325), prin susţinerea lui, de către împăraţii care i-au urmat lui Constantin Cel Mare, Constanţiu şi Valens, aducând exilări şi persecuţii în rândul episcopilor ortodocşi, provocându-se o confuzie de nedescris în viaţa şi activitatea Bisericii. Au mai avut loc sinoade pe tema arianismului: în anul 341 la Roma şi Antiohia, în anul 343 la Sardica, la Sirmium în anul 351 şi 357, la Arles în anul 353, la Milano în anul 355, la Seleucia în anul 359, la Alexandria în anul 362, până la Sinodul II Ecumneic în anul 381, ţinut la Constantinopol când victoria Ortodoxiei asupra arianismului a fost definitivă. Părinţii capadocieni: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Atanasie, Sf. Grigore de Nazianz şi Sf. Grigore de Nyssa, au scris “întinse tratate antiariene, adevărate monumente de gândire teologică” [288]. Care au zguduit din temelii arianismul.

4.- Ce s-a urmărit de către arieni, prin redactarea „Constituţiilor Apostolice”?

a.-Stabilirea unei noi ordine şi recunoaşteri canonice în Biserică a principalelor scaune episcopale.

În cap. 7 XLVI şi cap. 8 x.7, ordinea primelor scaune episcopale este amintită, astfel: Ierusalim, Cezareea Palestinei, Antiohia Siriei şi apoi Alexandria (contrar canoanelor 3 şi 7 de la Sinod. I Ec. Niceea, 325), Roma [289], iar scaunul de Constantinopol nu apare nicăieri [290]. Scaunul Romei, prin papii care se vor succeda la putere, vor căuta mereu prilej de a câştiga supremaţia Scaunului de Roma, de a conduce întreaga Biserică, pe baza dreptului de „întâi născut”. Prin canonul 3 al Sinodului II Ec. din anul 381, se stabileşte locul 2 după Roma, ambele ca patriarhii fiind primate: Episcopia Roma pentru Biserica de Apus, este prima, fiind înfiinţată de către Sfântul Apostol Petru, prima episcopie; Patriarhia Constantino-polului (Roma Nouă), fiind prima pentru Bisericile din partea de ceea ce până la urmă, în mod inevitabil va duce la Marea Schismă din 1054.

Biserica Catolică, încearcă să aducă ca argument că, Scaunul Romei a fost de la început conducătoarea întregii Biserici şi că toate scaunele episcopale au fost supuse ei.  „Scrisoarea către Corinteni” scrisă de Sfântul Clement Romanul, prin care intervine pentru aplanarea conflictului din Corint, catolicii o aduc argument, că ar demonstra autoritatea pe care o avea Episcopia Romei asupra acestei părţi.

b.- Separarea totală a creştinismului de iudaism.

Prin respingerea „prescripţiilor iudaice” şi a Vechiului Testament ca normă canonică, creştinismul ar putea să existe numai pe baza Noului Testament, susţinând că este o religie nou testamentară şi al unui alt testament: „Testamentul Domnului”, o scriere pseudo-clementină, scrisă de arieni şi atribuită Sfântului Clement Romanul. Se folosesc de autoritatea de ucenic al apostolilor al acestuia, de a fi inclusă în Sfânta Scriptură prin modificarea canonului 85 al Sfinţilor Apostoli, alături de „Constituţiile Apostolice” şi eliminând Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul din Noul Testament.

Prin aceasta, arienii latini, folosesc numai anumite părţi din Vechiul Testament, care să le convină, pe care le citează şi în rest, susţin neobligativitatea de a se respecta Vechiul Testament, lansând ideea că de fapt Mântuitorul ar fi desfiinţat Vechiul Testament, spunând:
„Această a doua Lege a fost împlinită şi abolită de Iisus-Trimisul-Apostolul Tatălui şi care a luat locul lui Moise” [291].
Ceea ce este foarte greşit, antidogmatic şi anticanonic. Ar însemna să respingem Revelaţia Supranaturală a lui Dumnezeu Tatăl şi s-o acceptăm numai pe a Fiului lui Dumnezeu. Ar mai însemna să se renunţe la tot cultul divin extern ce-şi are justificare în bună parte în textul biblic a Vechiului Testament (Biserică, preoţie, veşminte, lumânări, tămâie, obiecte de cult, rugăciuni şi texte biblice din ritualul liturgic, profeţiile vechi testamentare – mesianice, eshatologice, mariologice, de răscumpărare, apocaliptice ş.a.m.d).

Un alt argument eronat, pe care-l invocă de a nu se mai supune cineva canonicităţii Vechiului Testament, este Sinodul Apostolic de la Ierusalim, ţinut în anul 50, în cadrul căreia Sfinţii Apostoli ar fi hotărât ca „neobligatorie Legea Mozaică” şi în general Vechiul Testament, ceea ce nu este adevărat.

c.-Introducerea în canonicitatea cărţilor Sfintelor Scripturi, în locul Apocalipsei a cărţilor ariene.

Puse pe seama Sfântului Clement: „Constituţiile Apostolice”, „Epistolele Sfântului Clement Romanul” şi „Testamentul Domnului”, şi pe autoritatea canonului 85 al Sfinţilor Apostoli, pe care l-au modificat [292], se stabilişte introducerea acestora, printre cărţile canonice ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament [293]. Astfel, din cărţile canonice ale Sfinei Scripturi a arienilor, trebuiau să facă parte: Vechiul Testament (VT), de care nu mai trebuie să se mai ţină cont canonic, decât istoric, referindu-se mare parte la istoria poporului evreu; Noul Testament (NT); Testamentul Domnului (DT); Constituţiile Apostolice, şi Epistola către Corinteni a Sfântului Clement, cu aceste scrieri introduse în Sfânta Sriptură, arianismul ar fi avut putere de Lege.

d – Câteva dintre problemele dogmatice pe care le atacă arienii prin Constituţiile Apostolice:

d1.- text citat: “Că noi, care credem în Hristos, suntem sub har, dar nu sub sclavia legii introduse ulterior. Voi aţi fost dezlegaţi din legături şi aţi fost eliberaţi din sclavie: „Căci nu vă voi mai numi sclavi, ci prieteni..” [294].

-textul corect:De acum nu vă mai zic slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut cunoscute” [295].

-Mântuitorul nu-i numeşte „sclavi” celor aflaţi sub Lege, sau sub „povara” ei, aşa cum încearcă arianiştii să o interpreteze, ca să aibă argument la desfiinţarea Legii, ci foloseşte termenul de „slugă” ca cei ce sunt în slujba Legii sau în slujba lui Dumnezeu.

-Arienii şi cei ce împărtăşesc părerile lor, vor să sugereze că respectarea Legii şi a poruncilor lui Dumnezeu este o povară sub care omul este supus unei „sclavii” şi că Hristos a desfiinţat-o, eliberându-ne de acestă sclavie, dezlegându-ne de legăturile ei.

Tocmai, ascultarea de poruncile lui Dumnezeu ne face pe noi liberi, nu există o altă libertate sau adevărata libertate decât împlinind poruncilor Lui:
Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”[296];   “Dacă ai fi luat aminte la poruncile Mele, fericirea ta ar fi fost asemenea unui râu şi dreptatea ta ca valurile mării”[297].

d2.- text citat: „Dacă vrei să aduci jerfă, jertfeşte-Mi deşi n-am nevoie”(Psalmul 49,8) [298]

-textul corect: „Nu pentru jertfele tale te voi mustra, nu, arderile-de-tot sunt pururea înaintea Mea…”[299].

-Scriere greşită în textul citat de arieni, pentru că în Vechiul Testament, jertfele au fost poruncite de Dumnezeu să le săvârşească poporul evreu şi îşi aveau un scop bine definit, cel de îndreptare, curăţie, iertarea păcatelor, etc. Însă, jertfele erau sângeroase şi nesângeroase şi nu aduceau desăvârşire pentru că lipsea răscumpărarea. Mântuitorul acest lucrul îl împlineşte, Jertfa de Răscumpărare, prin care lumea se răscumpără şi se desăvârşeşte prin Har.

d3.-text citat: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea (Naturală) sau Profeţii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”[300], dar a desfiinţat cele introduse ulterior în ea, chiar dacă nu toate, cele mai apăsătore”[301].

-Când a făcut referire Mântuitorului că nu a venit să strice Legea, s-ar fi refereit de fapt la Legea Naturală şi nicidecum la Legea lui Moise?
-Ce numesc arienii Legea Naturală şi în ce constă ea? Legea firii lucrurilor? Care sunt legile ulterioare introduse pe care le-ar fi desfiinţat Mântuitorul? Nu toată Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu? Sau se socotesc că ar fi şi cuvântul oamenilor! Nu se referea Mântuitorul la toată Legea, când spune: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea..”? Şi Decalogul este legea dată de Dumnezeu ulterior şi pe acesta l-a desfiinţat Mântuitorul? Ca şi cum Mântuitorul a venit să-şi desfiinţeze propriile Legi, propriile porunci?

Dumnezeu a dat omului poruncile pe care le-a vrut şi când a vrut, iar de desfiinţat n-a desfiinţat nici una, pentru că pe toate le-a făcut bune pentru om. Este o lipsă de pietate şi un plus de răzvrătire din partea acelora care fac o sortare şi o ajustare în Legea lui Dumnezeu. Nici măcar nu le-a înlocuit pe unele, ci le-a făcut mai bune, desăvârşindu-le, pentru omul răscumpărat şi aflat în har. Se atacă în mod grosolan unul din atributele lui Dumnezeu, Neschimbabilitatea. Căt despre schimbarea a ceea ce zice Scriptura, zice:
“Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate”[302] .
Atunci, cum spun că ”a desfiinţat cele introduse ulterior în ea (în Lege), chiar dacă nu toate, cele mai apăsătoare”. Şi dacă am spune că nu le-a desfiinţat ci „le-a făcut să înceteze”[303], chiar dacă unele dintre ele au încetat, este opera oamenilor şi nu a lui Dumnezeu.

d4.-text citat: -„Iar dacă păzesc obiceiurile iudaice privitoare la scurgeri de sămânţă, scurgeri în vis, relaţii sexuale, potrivit Legii (Levitic 12;15;22)… se feresc să se roage, să se împărtăşească din Euharistie sau să se atingă de Carte….evident că sunt goi de Duhul Sfânt…, Căci dacă socoteşti, femeie, că atunci când eşti în 7 zile ale scurgerii tale (Levitic 15,12) eşti goală de Duhul şi atunci dacă mori pe neaşteptate goală de Duhul, vei pleca la Dumnezeu fără îndrăznirea nădejdii”[304].

Unele porunci ale lui Dumnezeu sunt denumite de ereticii arieni “obiceiuri iudaice” sau “prescripţii iudaice”, delimitându-le din Lege că, s-ar referi strict la iudaism şi care ar separa iudaismul de creştinism.

Dacă ar fi obiceiuri pornite din tradiţia poporului evreu, aş zice, pe bună dreptate, că ar trebui să ne separăm de ele, dar nu sunt, ele fiind preluate la porunca lui Dumnezeu, care a pus poporul evreu sub ascultare de a fi respectate. Ascultarea de Dumnezeu.

Odată ce Dumnezeu a poruncit să I se facă casă, prima biserică, un cort sfânt pentru că erau în deşert, apoi templu sfânt, le-a dat porunci şi cum să-l construiască, cum să-l împartă, cum să-l împodobească, cum să slujească, cine să slujească – preoţii (Leviţii), ce veşminte să poarte la slujire, precum şi reguli de a se păstra sfânt şi curat, pentru care poruncind femeilor necurate şi bărbaţilor necuraţi să nu intre şi să pângărească Locaşul Domnului.

Acestea nu sunt “obiceiuri” strict ale iudeilor, ci sunt “reguli” poruncite de Dumnezeu care sunt valabile atunci ca şi acuma. Necurăţia femeii şi a bărbatului fac parte din Legea Naturală a omului, pentru că aşa l-a creat Dumnezeu pe om, de a se supune Legii dată de Dumnezeu, punându-l pe om în raport de ascultare cu Dumnezeu.

d5.- text citat:se feresc să se roage, să se împărtăşească din Euharistie, sau să se atingă de Carte”[305].

Vreau să întreb: Cine-i interzice femeii în perioada de necurăţie, în cele 7 zile, să nu se roage? Nimeni. Chiar este recomandat femeii să stea acasă şi să se roage lui Dumnezeu. Singura posibilitate pentru femeia necurată de a ţine legătura cu Dumnezeu este rugăciunea. Se poate îmbrăca în rugăciune. Prin rugăciune primeşte tot binele de la Dumnezeu, poate fi în comuniune cu El şi cu toţi sfinţii; poate fi păzită de orice primejdie; poate fi păzită de atacurile şi de toată puterea vrăjmaşului. Femeia aflată în această perioadă poate să facă metanii şi să postească. Toate acestea îi sunt permise, o ajută să stea în permanentă legătura cu Dumnezeu şi sub ocrotirea Duhului Sfânt. Această perioadă pentru femeia necurată este o perioada de 7 zile de răbdare, smerenie şi ascultare faţă de Dumnezeu.

Din supunere şi respect faţă de lucru cel sfânt, nu poate intra în Biserică, nu se poate împărtăşi, nu se poate atinge de nimic sfânt, nu poate participa şi primi Sfintele Taine. Dacă nu poate participa şi primi Sfintele Taine, atunci, poate intra în Sfânta Biserică şi participa la Sfânta Liturghie? Poate? Sunt mai mari Sfintele Taine decât Sfânta Liturghie? Dacă îngerii privesc la Sfânta Liturghie şi se cutremură, omul necurat din cauza păcatelor şi a necurăţiei, în stare necurată, îi este permis? Nu trebuie să se cutremure, să fugă sau să moară? Câtă orbire şi înşelare!

d6.- text citat:eşti goală de Duhul“ [306].

Iarăşi întreb: pe baza cărui text al Sfântei Scripturi, se afirmă că femeia în perioada necurăţiei ar fi “goală” de Duhul Sfânt? Unde scrie ce se întâmplă cu ea în această perioadă? Cine şi ce o goleşte? O goleşte necurăţia, neascultarea sau lipsa de la locul sfânt, lipsa din Biserică? De parcă am fi la moară! Aberant de spus.

Mai bine spus, ereticii folosesc vorbe goale, care n-au susţinere, de a o speria pe femeie şi a o determina să calce ceea ce Dumnezeu i-a poruncit să nu facă. I-am auzit pe mulţi preoţi spunând lucrul acesta. Iarăşi întreb: cum poate fi părăsită de Duhul Sfânt sau departe de Dumnezeu, o femeie care ascultă şi împlineşte porunca lui Dumnezeu şi se supune unei reguli pe care El a poruncit-o? Dumnezeu se îndepărtează de omul care-I împlineşte poruncile? Pe cel ce împlineşte poruncile, Dumnezeu îl părăseşte şi nu-l iubeşte? De ce ÎL auzim, zicând: “De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”[307].

Mai degrabă se mântuieşte o femeie, în timp ce împlineşte o poruncă, chiar dacă între timp vine moartea, pentru că o găseşte în ascultare de Dumnezeu.

5.-Constituţiile Apostolice, o scriere necanonică, eretică şi controversată.

Teza „Constituţiile Apostolice” nu se susţine şi este denunţată. Întrucât între anii 363-381 (în 380 a fost scrisă), Antiohia Siriei a fost reşedinţa împăraţilor arieni şi capitala arianismului oficial.

În anul 380, în Antiohia pe scaunul patriarhal se afla arianul Dorotei (376-381). Pe lângă scaunul oficial se mai aflau încă 3 scaune cu episcopi rivali: Paulin, recunoscut de Episcopia din Roma; Meletie ce a fost exilat în 360-379; Vital, un apolinarist 372 [308].

Arianismul imperial a monopolizat scena oficială, comunităţile se confruntau cu dificultăţi sugerate de impunerea forţată a unei delimitări de iudaism şi de iudeo-creştinism [309].

Teza „Constituţiile Apostolice” este denunţată ca eretică de Sinodul Trulan din anul 692 prin canonul 2 care spune:
„…Dar de vreme ce în aceste canoane ni se porunceşte nouă să primim orânduirile aceloraşi sfinţi apostoli date prin Clement, cărora încă din vechime li s-au mai adăugat prin oricare rătăciţi unele lucruri mincinoase şi străine dreptei credinţe, spre paguba Bisericii şi care ne-au întunecat frumuseţea cuviincioasă a dumnezeieştilor învăţături (dogme), – am făcut lepădarea cea de cuviinţă a unor astfel de orânduieli, spre zidire şi ferirea de primejdii a preacreştineştii turme, nici într-un chip judecând a pune în rând cu învăţătura curată şi desăvârşită a apostolilor născocirile mincinoasei vorbiri eretice...”[310].

În comentariu canonului, autorul subliniază:
Canonul de care ne ocupăm declară apocrife aşa zisele Orânduiri Apostolice sau Constituţiile Apostolice – atribuite uneori lui Clement Romanul sau puse numai sub numele acestuia, ca unul care le-ar fi trimis de la Sfinţii Apostoli, arătând că în unele dintre ele, ereticii ar fi strecurat greşeli care ar întuneca lumina învăţăturii adevărate” [311].

Ca urmare, „Constituţiile Apostolice” niciodată nu s-au numărat printre cărţile canonice şi ca document normativ cu, care Biserica Ortodoxă să fi operat în vreo perioadă de-a lungul istoriei sale.

De asemenea, Constituţiile Apostolice a fost denunţată ca scriere eretică şi necanonică de codicele 113 al Bibliotecii Patriarhului Fotie (+891). Lui i se alătură teologii catolici Usherr în 1644, Cotelier în 1672 şi C.H.Turner în 1914-1920.

6.- Cine şi de ce a reluat în discuţie teza „Constituţiile Apostolice”, în perioada contemporană?

Răspunsul îl aflăm din volumul 1 al cărţii „Canonul Ortodoxiei”.
Redeschiderea discuţiilor, după secole de tăcere, o provoacă tot Biserica Catolică, prin „liturghisiştii romano-catolici” în căutarea unui precedent pentru reformele liturgice făcute prin Conciliul II Vatican (1962-1965), un loc privilegiat îl ocupă „Constituţiile Apostolice”[312]. Se vede că Biserica Catolică în loc să revină şi să elimine din ereziile care o plasează între bisericile schismatice şi eretice şi la distanţă de Biserica Ortodoxă, tot mai mult se afundă făcând reforme liturgice, canonice şi dogmatice, după scrieri ereticeşti ale arianismului.

Conciliul II Vatican a durat 3 ani, cu îndelungi dezbateri pe următoarele teme: Despre Liturghie; Despre izvoarele Revelaţiei; Despre Biserică; Despre Ecumenism; Despre Bisericile Orientale Catolice; Constituţia dogmatică a Bisericii; Primatul papal şi infaibilitatea papei; Ridicarea excomunicării cu Patriarhia de Constantinopol [313].

Astfel, Prof. Marcel Metzger (preot catolic), coleg la Facultatea de Teologie Catolică din Strasburg, cu un alt teolog catolic susţinător al reformelor în Biserica Catolică pe nume Alexandre Faivre, tipăreşte „Constituţiile Apostolice” într-o ediţie de lux cu o „comentată magistrală” între anii 1985-1987, după ce a scos mai înainte la Paris încă o ediţie în 1985 [314].  Ca ediţii anterioare, prima a fost tipărită de Biserica Catolică în anul 1563, fiind cea mai veche.

În epoca modernă teologul catolic Franz X. Funk a scos o ediţie revizuită a „Constituţiilor Apostolice”, tipărită în 2 volume, în anul 1905 la Paderboru, încercând s-o scoată de sub stigmatul de „eretică”, a corectat ereziile ariene. Faţă de care un alt teolog, C.H.Turner îl critică vehement în mai multe rânduri (1913, 1914 şi 1920) că „a acoperit heterodoxia compilatorilor arieni din Constituţiile Apostolice” [315] .

Reprezentanţii Bisericii Catolice consideră că dacă cosmetizează această scriere, ce a fost anatematizată la Sinodul Trulan prin canonul 2, ca fiind “eretică şi pierzătoare de suflete”, poate aduce ceva bun Bisericii. De fapt, prin editarea în mai multe rânduri, Biserica Catolică dovedeşte că, de fapt nu s-a dezis niciodată de această scriere şi că la întocmirea ei, se află şi amestecul Bisericilor Orientale Catolice şi chiar a Bisericii Romei prin Episcopul Paulin rivalul susţinut de Roma pentru scaunul Antiohiei.

7.-Argumente în susţinerea „Constituţiilor Apostolice”.

Cei care susţin şi promovează teza „Constituţiile Apostolice” folosesc aceleaşi argumente pe care le foloseau şi vechii arieni şi anume: dând exemple de opere ale Sfinţilor Părinţi în textul cărora, se face amintire că aceste scrieri ar fi autentice şi demne de urmat. Începând din sec. III şi până în sec.VII, au fost modificate de arieni toate scrierile Sfinţilor Părinţi, introducând pasaje care, să arunce o lumină favorabilă.


[282].- Diac. Prof. Ică I. Junior, Canonul Ortodoxiei, Sibiu 2008,
pag.233.
[283].- Op. cit, pag. 255.

[284].- Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu „Istoria Bisericească
Universală”, Bucureşti 2004, pag. 89.

[285].- Patrologie, vol. 3, Bucureşti, 1988, pag. 78.

[286].- Patrologie, vol. 3, Bucureşti, 1988, pag. 79-80.

[287].- Patrologie, vol. 3, Bucureşti, 1988, pag. 80.

[288].- Patrologie, vol. 3, Bucureşti, 1988, pag. 82.
[289].- Op. cit. pag. 254 si 732.
[290].- Istoria Bisericii Universale, Bucureşti, 2004, pag. 567-573.
Prin canonul 3 al Sinodului II Ec. din anul 381, se stabileşte locul 2 după Roma, ambele ca patriarhii fiind primate: Episcopia Roma pentru Biserica de Apus, este prima, fiind înfiinţată de către Sfântul Apostol Petru, prima episcopie; Patriarhia Constantinopolului (Roma Nouă), fiind prima pentru Bisericile din partea de Răsărit. Fiind ambele scaune primate nu sunt subordonate uneia alteia. Ambiţia care a provocat schisma între cele două scaune a fost cea a Romei de a fie singura autoritară asupra întregii biserici (cea de Apus şi cea de Răsărit).
Ordinea canonică a primelor 4 scaune patriarhale din Biserica Ortodoxă de Răsărit, este: Patriarhia Ecumenică de Constantinopol; Patriarhia Alexandriei; Patriarhia Antiohiei; Patriarhia Ierusalimului.

[291].- Op. cit. pag. 254.

[292].- Arienii latino-elenişti, susţineau că Mântuitorul după
Învierea Sa şi înainte de a se Înălţa la Cer, ar fi stat de vorbă cu Sfinţii Apostoli şi le-ar fi dat un „Testament al Său”, testament ce se află cu textul integral în volumul 1 al cărţii „Canonul Ortodoxiei” la pag. 785. Acest testament este alcătuit din alte scrieri printre care „Tradiţii Apostolice”, „Canoanele Sfinţilor Apostoli” şi „Constituţiile Apostolice”. Este o traducere în versiune latină după textul siriac de către Ignatie Efrem II Rahmani în 1899 sub titlul de „Testamentum Domini nostri Jesu Cristi”. Este o scriere compusă din 8 cărţi şi atribuită Sfântului Clement Romanul, ucenicul Sfântului Apostol Petru.
[293].- D. Prof. Ică I. Junior, Canonul Ortodoxiei, Sibiu, 2008, pag. 784.

[294].- Diac. Ioan I. Ică Jr.”Canonul Apostolic al primelor secole”, 2008,
cap. IV „Constituţiile Sfinţilor Apostoli”, XXI, pag. 704.
[295].- Biblia, Buc. 2001, ediţia Bartolomeu Anania, Ioan 15,15.
[296].- Ioan 8,31-32.

[297].- Isaia 48,18.
[298].- Dic. Ioan I. Ică Jr, op. cit., XX, pag. 702.
[299].- Biblia, Buc. 2001, ediţia Bartolomeu Anania, Ps.49,8.
[300].- Matei 5,17.
[301].- Dic. Ioan I. Ică Jr, op. cit., XXII, pag. 702-704.

[302].- Biblia, Buc. 2001, ediţia Bartolomeu Anania, Matei 5,18.
[303].- Dic. Ioan I. Ică Jr, op. cit., XXII, pag. 704.

[304].- Diac. Ioan I. Ică Jr, op. cit., XXVII, pag. 707.

[305].- Ibidem.

[306].- Ibidem.
[307].- Ioan 14,15.

[308].- op. cit. pag. 254.
[309].- op. cit. pag. 255.

[310].- Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca „Canoanele Bisericii Ortodoxe,
note şi comentarii”, Sibiu 2005, pag. 110.
[311].- Idem, pag.111.

[312].-Diac. Prof. Ică I. Junior,Canonul Ortodoxiei, Sibiu 2008, pag.25
[313].-Istoria Bisericii Universale, Bucureşti 2004, pag. 560-563.
[314].-Diac. Prof. Ică I. Junior, op. cit. pag. 253.

[315].- Idem, pag. 287.

Prozelistim pseudo-ortodox, contra… ortodoxiei


Ieromonah Petru Pruteanu
Ieromonah Petru Pruteanu

La început am crezut că este un plan a lui Dumnezeu de a pleca preoţii cu credincioşii peste hotare la muncă şi să întemeieze parohii acolo, cu scopul divin de aş păstra credincioşii identitatea, autenticitatea, credinţă neştirbită, tradiţiile şi de a arăta Occidentului frumuseţea ortodoxiei. De a-i face pe occidentali să-şi dea seama ce au pierdut şi cât de mult s-au îndepărtat de la adevăratele valori creştine, prin schisma de la 1054. Dar, descopăr cu stupoare, că de fapt a fost o metodă facilă şi diabolică de a îndoctrina şi a forma o nouă pătură de credincioşi şi slujitori tineri şi moderni, care se înarmează cu argumentele ereticilor şi schismaticilor de catolici şi protestanţi. Acuma îmi explic de ce catolicii n-au făcut nici o opoziţie la invadarea ortodocşilor în ţara lor şi în comunităţile lor, nici o împotrivire, nu s-a iscat nici un conflict, aşa cum se întâmplă în mod frecvent până acuma şi de ce li se oferă ortodocşilor bisericile în care slujesc catolicii? Toată pledoaria pe net, aşa zisei „maici VL” [274] şi aşa zisului „ieromonah PP” [275] şi mulţi alţii, care amestecă prin comparaţie „tradiţia” unor biserici ortodoxe ruse şi sârbe din diaspora, care sunt deja desprinse de mult de învăţătura autentic ortodoxă şi rătăcite sub influenţa catolicilor şi protestanţilor, amestecat cu un surogat de explicaţie păgână, nu este decât un neruşinat atac la Voinţa şi Cuvântul lui Dumnezeu şi la curăţia credinţei noastre moştenite şi transmise filocalic. La o analiză la rece a articolelor celor doi, descoperim că se auto-exclud din sfera ortodoxă în cea eretică cu argumentaţie antidogmatică, antiliturgică şi anticanonică de tip catolic, protestant şi arian.

Pericolul ce ne pândeşte este prozelitismul pe care-l fac în spaţiul virtual, de a câştiga noi adepţi şi cât mai mulţi din rândul clerului din ţară. Preoţii care nu au o pregătire temeinică în dogmatică şi drept bisericesc, şi nu se află într-o zonă cu tradiţii autentic ortodoxe [276], îşi vor impropria convingerile inoculate de aceste articole şi nu numai că vor fi mai permisivi şi libertini ci vor predica o, „altă învăţătură”:
“Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene…ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr….depărtează-te de unii ca aceştia” [277].

Presupun că globalizarea pe care o promovează unele curente şi cercuri interesante, urmăresc scindarea bisericii ortodoxe din România în tradiţionalişti şi modernişti, şi de fapt aceasta este dezbinarea din interior şi distrugerea „peticului de ortodoxie” despre care diavolul striga, furios pe ortodocşi, în auzul tuturor, la racla Părintelui Ilarion Argatu: „Am să distrug peticul acesta de ortodoxie, că numai el mă împiedică ca lumea să fie toată a mea”[278].

Teologia a devenit o jucărie pentru unii care stau în occident, unii la studii, alţii parohi la parohii, care îşi însuşesc convingeri şi învăţături străine de credinţa lor şi ne prezintă nouă pseudo-argumente de parcă pe parcursul a 2000 de ani, nu s-au găsit nici un ierarh înţelept, nici un preot vrednic şi învăţat, nici un duhovnic iscusit şi înţelept, decât aceştia să vadă ceea ce văd în ortodoxia aceasta „învechită”.

Se tot miră şi se întreabă, ce văd ortodocşii de ţin atâta timp adevărul neschimbat. Sunt orbi şi surzi. Dau vina pe duhovnici că-i ţin pe ortodocşi în obscurantism, descalificându-i pe marii duhovnici în termeni jignitori. Vină au şi cărţile de cult care ar trebui modificate după a lor socotinţă. Vina o mai poartă canonicitatea cu care operează ortodoxia, canoanele sunt vechi şi nu mai corespund cu timpul, de care n-ar mai trebui să ţină cont. Sfinţii Părinţi în opinia lor majoritata au fost nişte „bătrâni inculţi” pentru că nu erau şcoli pe vremea lor. Ascultarea de Sfânta Biserică (Sf. Sinod) o pun la îndoială că ar mai fi „sfânt”. Fel de fel de aberaţii cu care tulbură liniştea în biserici, semănând confuzie că poate va avea vreun impact.

Tocmai această realitate de care se mira, poate descoperi o altă realitate, că Biserica Ortodoxă deţine Adevărul pe care l-a păstrat nealterat, iar Adevărul-adevărat, nu se schimbă niciodată. Mă întreb în ce să se schimbe? În minciună? Dacă schimbăm adevărul îl schimbăm pe Dumnezeu, El este Calea, Adevărul şi Viaţa [279].

**

De o săptămână şi ceva duc o luptă cu nişte duhuri ale necinstirii Locaşului lui Dumnezeu (Biserica) şi ale lucrurilor sfinte, venite dinspre unele persoane care ar fi trebuit să fie în slujba lui Dumnezeu, învăţând poporul aşa cum îndeamnă Proorocul Iezechil:  “Preoţii, trebuie să înveţe pe poporul Meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt şi să lămurească ce este curat şi ce este necurat” [280].  Mă refer nu numai la preoţi, cu toate că sunt destui, chiar unii care reformează ortodoxia, o înnoiesc, o modernizează după omul modern şi contemporan, dar, a mai apărut o pătură, care mi se pare foarte periculoasă în a denatura adevărurile de credinţă şi duhovnicia “laici cu teologie”, care se pun în locul păstorului. Fără a fi preoţi, fără a fi duhovnici, fără a li se încredinţa de către episcop vreo turmă sau misiunea de a învăţa pe cineva, dau sfaturi contradic-torii pe internet, prin reviste, ziare,la scaunul de spovedanie, la amvon şi pe unde apucă, anulând din conştiinţa credinciosului, mai cu seamă, din conştiinţa femeii buna cuviinţă şi respectul faţă de lucrurile cele sfinte. Anulând din conştiinţa femeii starea în care a pus-o Dumnezeu după căderea din Eden, de a fi supusă, smerită şi ascultătoare.

Pentru supunere, smerenie şi ascultare, Dumnezeu i-a dat Evei dureri de naştere şi necuraţie în trup. Vedem că în Eden a trebuit să facă o ascultare, iar după cădere i-a dat Dumnezeu mai multe ascultări care să le transmită la toate urmaşele. Dumnezeu a înmulţit ascultările ei, fiind direct proporţional cu starea morală în care se află.

Aceşti pseudo-teologi vin cu argumente puerile şi uşoare, contrazicând Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.


[274].- Maica Vassa Larina din Rusia, doctor în telogie protestantă şi profesor la Facultatea de Teologie Protestantă din Viena.
[275].- Ierom. Petru Pruteanu, din Corlăţeni, raionul Bălţi, Republica Moldova. Actualmente, trăieşte în Cascais Diocese of Korsun. Administratorul site http://www.teologie.net
De fapt susnumiţii, fiind monahi, nici nu au ce căuta în lume ca să o smintească, nici să se preocupe în mod deosebit de internet insistând pentru susţinerea „feminismului”, au renunţat la lume de bună voie prin depunerea monahal.
[276].- Cum este Ardealul unde ponderea protestantismului şi a catolicismului este mare, a fost sub dominaţia seculară şi influenţa acestora.
[277].- I Timotei 6,3-5.
[278].- Pr. Argatu V. Ioan, ”Despre Arhimandritul Ilarion Argatu: mărturii, fapte şi minuni” 2011, Edit. Mila Creştină.
[279].- Ioan 14,6.
[280].- Iezechiel 44, 23.

Termenii: ECUMENIC si ECUMENISM (lamurire)


10371953_762853107078291_760493647010572610_n

Termenul de “Ecumenic” vine din grecescul “οικουμενις” prin traducere înseamnă – universal – [316] sau – Investit cu autoritate exstinsă asupra întregii Biserici care are caracter universal – [317] sau – a toată lumea; Sobor Ecumenic, la care au asistat episcopi din toată lumea [318]. Alţi autori consideră că este un termen preluat din limba franceză – “oecumenique”.

Termenul de “Ecumenic” a fost folosit începând din primele secole creştine de Biserica Ortodoxă, numind cele 7 Soboare sau Sinoade ale Sfinţilor Părinţi cu adaosul de ecumenic, pentru a exprima caracterul universal al Sinoadelor “a toată lumea”. Mai precis, în anul 586 s-a configurat titlul “ecumenic” în timpul păstoririi Patriarhului Ioan (582-595). Până atunci nu era cunoscut termenul de ecumenic [319].

La cele 7 Sinoade Ecumenice, au participat întâistătătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe existente în lume. De exemplu: La Sinod I Ecumenic (Niceea 325) au participat 318 Sfinţi Părinţi din toată lumea (mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi şi sfinţii stareţi şi monahi); la Sinodul II Ecumenic (Constantinopol 381) au participat un număr de 150 de părinţi episcopi din toată lumea; la Sinodul III Ecumenic (Efes, 431) au participat un număr de 190 Sfinţi Părinţi; la Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451), au participat un număr de 450 de ierarhi; la Sinodul V Ecumenic (Constantinopol, 553), au participat 165 de episcopi; la Sinodul VI Ecumenic (Constantinopol, 681), au participat 174 episcopi; (Sinodul II Trulan sau V-VI Ecumenic, 692, au participat 240 episcopi); la Sinodul VII Ecumenic (Niceea, 787), au participat 336 episcopi.

Termenul de “Ecumenic” a fost folosit în Biserica Ortodoxă cu 500 de ani înainte de Marea Schismă de la 1054. Până la această dată, Biserica Catolică, care purta denumirea de Biserica de Apus, era împreună cu Biserica de Răsărit (Ortodoxă) cu nimic deosebindu-se. Singura problemă a Bisericii de Apus (Catolică) era să deţină supremaţia la conducerea întregii Biserici, ceea ce a dus până la urmă la ruptura (schismă) între cele două Biserici, provocată voit, în exclusivitate de Biserica de Apus prin “Bula de Excomunicare” împotriva Bisericii de Răsărit, emisă de Papa Leon IX, pe care a trimis-o prin delegaţia sa formată din: Cardinalul Humbert, cancelarul Frederic şi Arhiepiscopul Petru de Amalfi.
În anul 1054 Patriarhul Ecumenic (patriarhul tuturor bisericilor ortodoxe) era Mihail Cerularie.

La data de 16 iulie 1054, cardinalul Humbert aruncă pe Sfânta Masă din Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, în timpul Sfintei Liturghii, bula de excomunicare a Bisericii de Răsărit cu anatemă. Şi, astfel reuşeşte diavolul să rupă Biserica în două.
Odată ce a început să stăpânească Biserica de Apus (Catolică) duhul schismei, i-a dat şi duhul ereziei, îndepărtând-o tot mai mult de a mai fi adevărata Biserică. Din acest moment, Biserica Catolică intră în decădere, din ce în ce mai mult şi aşa apar în sânul ei noi schisme.

Se ridică personalităţi care vor să facă reforme în Biserica Catolică, prereformatori şi reformatori, şi care reuşesc să rupă Biserica Catolică în mai multe formaţiuni sau confesiuni protestante: John Wycliffe (+1384), Jan Hus (+1415), Girolamo Savonarola (+1498), Martin Luther (+1546), Ulrich Zwingli (+1531), Jean Calvin (+1564) şi Reforma Anglicană (1553-1558).

*

Începând din anul 1920, ia fiinţă Mişcarea Ecumenică sau ECUMENISMUL, în care se încearcă o unire între Biserica Catolică şi Bisericile Reformate sau Protestante ce s-au desprins din ea. Astfel, iau fiinţă câteva organisme care să aibă ca sarcină această unire: Consiliul Ecumenic al Bisericilor (1948); Conferinţa Bisericilor Europene (1959).

La început, Biserica Ortodoxă şi celelate biserici nu au făcut parte din aceste organisme, privind doar unirea Bisericilor Protestante cu cea Catolică. Biserica Ortodoxă a fost primită mai târziu doar ca observatoare, fără să se amestece în demersuri. Mai târziu a fost cooptată şi ea. Nu are ce căuta Biserica Ortodoxă în această Mişcare Ecumenică sau Ecumenism.

Termenul de ECUMENISM exprimă “tendinţa de unire a tuturor bisericilor creştine într-una singură”. Termenul folosit până la 1054 pentru a reprezenta o Biserică Adevărată, iată că s-a pervertit şi se foloseşte nejustificat la mişcarea de unire între confesiunile protestante cu cea catolică.

Biserica Ortodoxă nu are ce căuta atâta timp cât Bisericile Protestante şi cea Catolică sunt sub schisme şi erezii şi nu renunţă la ele. De aceea şi termenul de “ecumenism” se identifică cu cel de “erezie”. Atâta timp cât nu se renunţă la ereziile pe care le propovăduiesc, fiecare dintre bisericile protestante în frunte cu cea Catolică, nu se poate realiza o unire adevărată şi viabilă, nici între ele şi nici cu Biserica Ortodoxă.


[316].- Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, de Ene Branişte, 2001, pg.147.
[317].- Dicţionar religios, de Pr. Ioan M Stoian, 1994, pg. 114.
[318].- Dicţionarul Enciclopedic, 1948, pag. 450.
[319].- Orologiu,Bucueşti 1896, retipărit de Alexandria în 2003, cu denumirea “Ceaslovul cel Mare,” pag. 544.