Regula necurăţiei la om


in biserica

Am promis şi mă ţin de cuvânt, că voi scrie pe rând, toate argumentele care susţin rânduiala pusă de Dumnezeu în om şi în Biserică, temeliuită de Sfinţii Părinţi prin Dreptul Canonic, că:
-NU au voie, atât femeile cât şi bărbaţii în timpul necurăţiei trupeşti, să intre în Sfânta Biserică, fiind sfinţită şi târnosită de episcop.
-NU au voie, atât femeile cât şi bărbaţii în timpul necurăţiei trupeşti, să intre în Pridvorul Bisericii, ce a fost sfinţit odată cu biserica de către episcop şi face corp comun cu ea, exceptând: catehumenii, femeile după 40 zile de lehuzie, ce s-au curăţat. Dar nu şi femeia în timpul necurăţiei ei trupeşti şi nici bărbatul întinat;
-NU au voie, atât femeile cât şi bărbaţii în timpul necurăţiei trupeşti, să calce în Curtea Bisericii, ce a fost sfinţită de episcop înainte de zidirea acelei biserici. Toate Bisericile sunt construite pe pământ sfinţit;
-NU au voie, atât femeile cât şi bărbaţii în timpul necurăţiei trupeşti, să se atingă de Lucrurile Sfinte, din Biserică, de acasă şi de ori unde s-ar afla, de: icoane, candele, veşminte preoţeşti, sfinte vase, Sfântul Mir, Sfânta Evanghelie, Sfintele Cununii, Sfânta Cruce, cristelniţa botezului, etc.;
-NU au voie, atât femeile cât şi bărbaţii în timpul necurăţiei trupeşti, să bea sau să mănânce nimic din ceea ce este sfinţit: Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Anaforă, Aghiazmă mare sau mică, prescură, arthos, untdelemn sfinţit etc.

Redau mai jos câteva texte din Sfânta Scriptură ce vorbesc în mod direct despre femeia în timpul scurgerii de sânge lunare, că este necurată. Natura ei devine în stare de necurăţie, pentru 7 zile din lună (să nu se confunde nevoia de igienă corporală cu natura întinată a omului), iar prin atingere de lucruri sau de oameni, toate cele atinse devin necurate.

ARGUMENTUL BIBLIC
– sau ce spune Biblia despre necurăţia omului?

 

1.- FEMEIA NECURATĂ:

• -“De va avea femeia curgere de sânge, care curge din trupul său, trebuie să stea şapte zile pentru curăţirea sa. Tot cel ce se va atinge de ea, necurat va fi până seara.
Tot lucrul pe care se va culca ea în timpul necurăţiei va fi necurat şi tot lucrul pe care va şedea va fi necurat./…/
De va dormi ea cu bărbatul, necurăţia ei va fi şi pe el şi necurat va fi el şapte zile, iar tot patul, în care va dormi, necurat va fi” [176].

• –„Grăieşte fiilor lui Israel şi le zi: Dacă femeia va zămisli şi va naşte prunc de parte bărbătească, necurată va fi şapte zile, cum e necurată şi în zilele regulei ei”[177].

• -“Iar de va naşte fată, necurată va fi două săptămâni, ca şi în timpul regulei ei; apoi să mai stea şaizeci şi şase de zile pentru a se curăţi de sângele său” [178].

• -“Dacă femeii îi va curge sânge mai multe zile şi nu în timpul regulii ei, sau dacă ea are curgere mai mult decât timpul regulii ei obişnuite, atunci în tot timpul curgerii necurăţiei ei va fi necurată, ca şi în timpul regulii ei”[179].

2.- BĂRBATUL NECURAT:

-Bărbatul ce are scurgere de sămânţă este necurat atât el cât şi patul lui şi toate lucrurile pe care le-a atins.

• -„Grăiţi fiilor lui Israel şi le spuneţi: Dacă un bărbat va avea curgere din trupul său, pentru curgerea lui este necurat” [180];

• -“Şi legea necurăţiei lui este aceasta: Ori de se face curgere din trupul lui, ori de este împiedicată curgerea în trupul lui, el este necurat”[181];

• -“Tot patul, pe care doarme cel ce are curgere, este necurat; tot lucrul, pe care va şedea cel ce are curgere, este necurat”[182];

• –“Dacă un om va avea din întâmplare curgerea seminţei, acela să-şi spele cu apă tot trupul său şi va fi necurat până seara” [183];
•- “Dacă bărbatul se va culca cu femeia şi va avea el curgerea seminţei, să se spele amândoi cu apă şi necuraţi să fie până seara” [184];

•- “Aceasta este rânduiala pentru cel ce are curgere şi pentru cel ce i se va întâmpla pierderea seminţei, care-l face necurat” [185];

3.- BISERICA ŞI LUCRURILE SFINTE:

-Cel necurat să nu intre în BISERICĂ, pentru că spurcă locaşul cel sfânt:

• –“Iar dacă vreun om va fi necurat şi nu se va curăţi, omul acela se va stârpi din obşte, căci a spurcat Locaşul Domnului…Acesta să fie aşezământ veşnic pentru dânşii” [186];

• –“Aşa să feriţi pe fiii lui Israel de necurăţia lor, ca să nu moară ei în necurăţia lor, spurcându-Mi Locaşul Meu cel din mijlocul vostru” [187];

•- “A aşezat de asemenea portari la porţile templului Domnului (Biserică), ca să nu poată intra cel ce este necurat prin vreo faptă” [188];

• -“Şi au intrat preoţii înăuntrul templului Domnului (Biserică) pentru curăţire şi au scos afară în curtea templului tot ce au găsit necurat în locaşul sfânt al Domnului”[189].

-Cel necurat să nu se atingă sau să nu mănânce din cele sfinte.

-“Omul… care… va avea curgere de sânge să nu mănânce din cele sfinte, până nu se va curăţi; şi cine se va atinge de ceva necurat de la mort, sau cine va suferi de curgerea seminţei”[190].

-Biserica trebuie curăţită de necurăţia ce se adună în ea.

• –“Şi au curăţit sfintele şi au dus pietrele necurăţiei la loc necurat”[191].

4.- PENTRU PREOŢI ŞI MIRENI:

-Pentru cei ce nu fac deosebire între curat şi necurat şi pângăresc lucrurile sfinte, şi care este datoria preoţilor?

• –“Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni!” [192];

• –“Preoţii calcă legea Mea şi pângăresc lucrurile sfinte ale Mele; nu osebesc ce este sfânt de ce nu este sfânt şi nu fac deosebire între curat şi necurat…., şi Eu sunt înjosit de către aceştia” [193];

• -“Ei , preoţii, trebuie să înveţe pe poporul Meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt şi să le lămurească ce este curat şi ce este necurat” [194].

5.- CÂND POATE DEVENI OMUL NECURAT?

-Cel ce se atinge de necuraţie omenească şi de tot lucrul necurat va fi necurat:

• –“Dacă vreun om, care s-a atins de ceva necurat, de necurăţenie omenească, sau de dobitoc necurat, sau de vreo târâtoare necurată, va mânca din carnea jertfei de izbăvire, adusă Domnului, omul acela se va stârpi din poporul său„[195];

• -“Tot lucrul de care se va atinge cel necurat va fi necurat; şi tot ce se va atinge de acel lucru va fi necurat până seara”[196];

• –De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi”[197].

-Cel ce se atinge de trupul de animale necurate va fi necurat toată ziua.

• -“Să deosebiţi dobitocul curat de cel necurat şi pasărea curată de cea necurată; să nu vă întinaţi sufletele voastre cu dobitoc sau cu pasăre, nici cu toate cele ce se târăsc pe pământ, pe care Eu le-am deosebit ca necurate”[198].

-Cel ce mănâncă din animale domestice moarte (mortăciuni) necurat este toată ziua.

• -“Iar de va muri vreun dobitoc din cele ce se mănâncă şi se va atinge cineva de stârvul lui, acela necurat va fi până seara”[199];

• –“Şi tot cel ce va mânca mortăciune sau sfâşiat de fiară, acela, fie băştinaş sau străin, să-şi spele hainele, să se spele cu apă şi necurat va fi până seara, iar apoi va fi curat”[200].

 

ARGUMENTUL CANONIC [201]

 

1.- Canonul 2 al Sfântului Dionisie Alexandrinul (+264):

“În privinţa femeilor care au necurăţie lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele în această stare, să intre în Casa lui Domnezeu (în Sf.Biserică), socotesc că şi a întreba este de prisos (adică este bine ştiut lucrul acesta şi nu ar avea rost să mai întrebe cineva); deoarece cred că nici ele, fiind credincioase şi cucernice, n-ar îndrăzni să intre, aflându-se aşa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de trupul şi sângele lui Hristos; căci nici aceea ce avea scurgerea sângelui de 12 ani nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga (adică, poate să se roage), oricum ar fi cineva, şi a-şi aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, şi a se ruga spre a dobândi ajutor (acasă şi nu în Biserică); iar cel ce nu este cu totul curat, şi cu sufletul şi cu trupul, se va opri de a se apropia de cele sfinte şi de Sfintele Sfinţilor”.

Canonul interzice în mod direct femeilor aflate în perioada lunară de necuraţie, de a intra în Biserică, subliniind că fiecare femeie trebuie să ştie de acest lucru din natura şi firea lucrurilor, iar conştiinţa să-i interzică de a se atinge de lucrurile cele sfinte sau de Biserică, care este Casa lui Dumnezeu şi este sfinţită nici măcar de preot, ci, de arhiereu.

Nici o femeie credincioasă, cucernică, cu râvnă şi evlavie faţă de Sfânta Biserică şi de lucrurile sfinte, nu ar îndrăzni din conştiinţă să se atingă de acestea. Doar cei necredincioşi, nepioşi, necunoscători în cele sfinte şi duhovniceşti, dar care dau sfaturi şi fără de nici un respect faţă de Sfânta Biserică şi de lucrurile cele sfinte şi cei care nu-şi pun osteneala sau nu ştiu cum să facă de a îndrepta şi a mântui pe cineva, ar îndrăzni să nesocotească acest canon, şi a contrazice până şi pe sfinţi şi pe Dumnezeu prin cuvântul Sfintelor Scripturi, după a lor “înţelepciune” având conştiinţa laxă, după care nu trebuie să se ia nimeni.

Observăm că şi Sfântul Dionisie al Alexandriei, consideră a fi necurate femeile ce se află în perioada de necurăţire lunară (menstruaţie), şi el este sfânt părinte din Noul Testament.

2.- Canonul 28 al Sfântului Ioan Postitorul (Ajunătorul):

“Canonul al 2-lea al Sfântului Dionisie, dar şi al 7-lea a lui Timotei, porunceşte ca femeile care sunt în curăţirea lunară să nu se atingă de nimic dintre cele sfinte până la a şaptea zi. Şi legea cea veche porunceşte aceasta. Dar nici nu îngăduie să se împreune cu bărbaţii; căci din aceasta se întâmplă ca cei ce se zămislesc să se facă slabi şi fără putere. De aceea şi Dumnezeiescul Moise a ucis pe tatăl leprosului, fiindcă din cauza neînfrânării n-a aşteptat curăţirea femeii. Iar ceea ce nu va ţine seama de aceasta în timpul necurăţeniei sale şi va atinge dumnezeieştile taine, 40 de zile porunceşte să fie neîmpărtăşită.”

Canonul interzice femeii care se află în necurăţie lunară să nu se atingă de nimic sfânt, stabilind şi timpul de înfrânare, 7 zile. În acest interval de timp femeia trebuie să aibă conştiinţa trează că nu se poate atinge de nici un lucru sfânt. Lucrurile sfinte sunt cele sfinţite şi închinate slujirii şi laudei lui Dumnezeu: sf. biserică, sf. icoane, sf. cruce, sf.evanghelie, sf. veşminte, sf. împărtăşanie, sf. anaforă, aghiazmă, sf. Taine, etc. de care omul se foloseşte pentru a ajunge şi el la starea de sfinţenie. Unii se fac că nu ştiu care sunt lucrurile cele sfinte pe care trebuie să le respecte.

3- Canonul 6 al Sf Timotei:

“Întrebare: Dacă o femeie catehumenă şi-a dat numele său ca să se boteze, iar în ziua botezării sale i s-au întâmplat cele după obiceiul femeiesc, se cuvine ei a se boteza în acea zi? Ori să amâne? Şi cât să amâne?
Răspuns: Se cuvine să amâne până ce se va curăţi”

Acest canon este similar şi pentru interzicerea primirii celorlalte Sfinte Taine cum ar fi: Mirungerea, Sfânta Împărtăşanie, Spovedania, Sfantul Maslu, şi Cununia. Sfintele Taine fiind acte văzute prin care se transmite Harul cel nevăzut al lui Dumnezeu, femeia în stare de necurăţie nu poate primi acest Har. Având în vedere că Duhul cel Sfânt nu se coboară peste nimic necurat, femeia în această stare ar rămâne vădită de intenţia de a batjocori sfinţenia Harului prin prezenţa necurăţiei ei dacă nu se păzeşte, iar ca act văzut, femeia nu poate primi Sfintele Taine şi nici să se atingă de lucrurile sfinte, cum ar fi: Biserica, Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului, Sfintele Icoane, Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, Sfintele Veşminte, Sfintele Cununii, aghiazma şi untdelemnul sfinţit. Atât acest canon cât şi canonul 2 al Sfântului Dionisie, cât şi Canonul 28 al Sfântului Ioan Postitorul, cât şi Sfânta Scriptură poruncesc ca femeia să nu se atingă de nimic sfânt în perioada lunară de necurăţire.

4- Canonul 7 al Sfântului Timotei:

“Întrebare: Dacă o femeie va şti că are cele obişnuite femeilor (necurăţie lunară, menstruaţie), se cuvine a se apropia de Taine în ziua aceea ori nu?
Răspuns: Nu se cuvine până ce nu se va curăţi”.

Atât în canonul 6 cât şi în canonul 7 ale Sfântului Timotei, femeia la ciclul lunar este socotită a fi necurată sau în stare de necurăţie lunară, fapt pentru care prin aceste canoane i se porunceşte femeii că nu se cuvine să se atingă de nimic sfânt. Sfântul Timotei este un sfânt părinte al Noului Testament, respectă porunca lui Dumnezeu dată în Vechiul Testament. Nu spune nicăieri că, necurăţia femeii ar fi o prescripţie iudaică sau regulă vechitestamentară şi nu trebuie respectată de cei de azi. La fel face şi Sfântul Ioan Postitorul, la fel Sfântul Dionisie şi Sfinţii Părinţi de la Sinodul de la Laodiceea şi toţi Sfinţii Părinţi consideră că Vechiul Testament ca fiind parte a Sfintei Scripturi care are aceeaşi valoare ca Noul Testament. Este greşit să spunem ca arienii, că Vechiul Testament aparţine în exclusivitate iudaismului şi trebuie să ne separăm total de el şi să nu mai ţinem cont de el, aflându-ne strict sub Legea Harului. Sunt a aceluiaşi Dumnezeu, atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament, pe care le respectăm deopotrivă şi nu împotrivă.

5- Canonul 44 al Sfântului Sinod din Laodiceea (+343):

“Nu se cuvine ca femeile să intre în Altar…se interzice aceasta femeilor, care, independent de voinţa lor, au lunar scurgere de sânge”.

ARGUMENTUL CULT
sau din cărţile de cult ( slujba)

 

1.- Molitfelnicul Cel Bogat (Evhologhiul)

În moltfelnicele şi aghiazmatarele ce conţin slujba Sfintelor Taine, a ierurgiilor şi a rugăciunilor la diferite trebuinţe din viaţa omului şi a bisericii, (nu în toate ediţiile), se prevede această regulă a „femeii necurate”, că nu are voie să intre în Biserică, nu are voie să se atingă de icoane şi de lucrurile cele sfinte, nu are voie să se împărtăşească. Ceea ce ne dă de înţeles, că această stare a femeii de necurăţie în timpul ciclului lunar nu este o simplă prescripţie iudaică, cum tendenţios o aduc unii contra-argument, referindu-se la Vechiul Testament, ci este o poruncă dată de Dumnezeu omului, valabilă şi în Noul Testament. Este o poruncă şi o rânduială transmisă omului cu caracter permanent sau veşnic. Acest lucru trebuie să înţeleagă susţinătorii ideii de tip arian, că este o poruncă dumnezeiască şi ca atare o lege veşnică şi nu o prevedere rituală iudaică, a Vechiului Testament, de care nu trebuie să mai ţinem seama, deoarece suntem discipolii Noului Testament. Este o gravă eroare sau rătăcire, să se promoveze noutestamentarea respingându-se vechitestamentarea, ca şi cum Dumnezeu a înlocuit Vechiul Testament cu Noul Testament. Ca şi cum am avea doi dumnezei, fiecare cu testamentul şi legea lui. Mântuitorul n-a făcut lucrul acesta, nici Sfinţii Apostoli şi nici Sfinţii Părinţi. Trebuie să se înţeleagă că Legile şi poruncile date de Dumnezeu în mod direct patriarhilor, proorocilor culminând cu Moise, o parte le-a desâvârşit Mântuitorul prin Legea Harului şi o parte au rămas neschimbate şi veşnice. Atât cele desăvârşite cât şi cele ce au rămas neschimbate, le respectăm cu sfinţenie şi nu ne abatem. Sfinţii Părinţi au respectat Voinţa lui Dumnezeu, dând canoanele şi scriind în cărţile de slujbă, ţinând cont de aceste legi, indiferent de testament şi timp. Dacă vii cu contra-argument pentru cele din V.T., nu faci altceva decât să-L contrazici pe Dumnezeu, lovind în atributul de neschimbabilitate şi atemporaneitate. Adică, Dumnezeu nu se schimbă niciodată în Voile şi poruncile Sale şi pentru El cursul istoriei omeneşti este un mereu prezent. Pentru Dumnezeu cuvintele Sale nu s-au învechit, ci ne aşteaptă să le împlinim şi să le respectăm.

Redau mai jos, extras în format foto-copie din una din carţile de cult, cărţile de slujbă,” Molitfelnicul Mare” sau Evhologhiul Mare, tipărit la anul 1896 şi retipărit în zilele noastre cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Calinic Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, la editura Pelerinul Român. M-a impresionat un paragraf citind „cuvântul înainte”, redau textual: „Şi pentru că adevărul credinţei nu va suferi nicicând învechire sau trecere, după spusele Scripturii: „dacă este cineva întru Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II Cor.5,17), se cuvenea aşadar să căutăm, să folosim, să retipărim, şi să păstrăm neschimbată moştenirea cea duhovnicească a Sfinţilor Părinţi, înaintaşii noştri întru Hristos”. „Femeia ce va fi intru scurgerea sângelui ei, adică: după obicei având cele fireşti ale sale, să nu se împărtăşească de Paşti, până ce nu se va curăţi; nici să nu intre în biserică, până la 7 zile, nici cu bărbatul ei să nu se împreuneze, până ce nu se va curăţi…”

Untitled

Foto-copia, pagina 143, din Nomocanonul cuprins în Evhologhiul Mare (Molitfelnicul Mare, tipărit la Bucureşti în anul 1896, (retipărit cu binecuvântarea IPS Calinic al Argeşului), de către M-rea Petru Vodă din judeţul Neamţ).

2.- Pravila Bisericescă

După cum se poate citi şi din foto-copie, scrie clar cu litere şi cuvinte că femeia care se află la necurăţia ei obişnuită:
1.- Nu are voie să se împărtăşească până ce nu se va curăţi;
2.- Nu va intra în Biserică până în 7 zile;
3.- Nu se va împreuna cu bărbatul său până nu se va curăţi;
4.- Dacă se află în Biserică şi simte că i-a venit necurăţia, pe loc fără întârziere să iasă afară;
5.- Dacă se află în Biserică şi-i vine necurăţia şi de ruşine nu va ieşi afară, ci va îndrăzni să rămână şi să ia anaforă, se canoniseşte cu 7 zile, cu câte 10-20 metanii zilnic.

Untitled2 Untitled3

Argumente de ordin dogmatic, de ordin canonic, de ordin liturgic, unde se spune clar despre necurăţia bărbatului şi a femeii. Ca să anulezi toate acestea pe baza unor interpretări mai mult sentimentale şi pe nimic concret, consinder ca este o ofensă adusă lui Dumnezeu. Vreau un singur text din biblie, din canoane sau din cărţile de slujbă unde să se spună ad-literam că „Iisus a desfinţat această poruncă şi a repus-o pe femeie în egalitate cu bărbatul” . Interpretări de tip pro-arian culese dintr-o carte aprocrifă numită „Constituţiile Apostolice”, o carte eretică ce a fost condamnata de Sfinţii Părinţi la Sinodul Trulan 690, prin canonul II.


[176].- Levitic 15,19-20,24.
[177].- Levitic 12,2.
[178].- Levitic 12,5.
[179].- Levitic 15,25.
[180].- Levitic 15,2.
[181].- Levitic 15,3.
[182].- Levitic 15,4.
[183].- Levitic 15,16.
[184].- Levitic 15,18.
[185].- Levitic 15,32.
[186].- Numeri 19,20-21.
[187].- Levitic 15,31.
[188].- 2 Paralipomena 23,19.
[189].- 2 Paralipomena 29,16.
[190].- Levitic 22,4.
[191].- 1Macabei 4,43.
[192].- Iov 14,4.
[193].- Iezechiel 22,26.
[194].- Iezechiel 44,23.
[195].- Levitic 7,21.
[196].- Numeri 19,22.
[197].- II Corinteni 6,17.
[198].- Levitic 20,25.
[199].- Levitic 11,39.
[200].- Levitic 17,15.
[201].- Canoanele Bisericii Ortodoxe –note şi cometarii, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Sibiu, 2005, pag. 250, 442, 488.

Molifta miresei… necurate ?


cununie_2

-„Eu ştiam că se poate face o moliftă, în cazul că mireasa se află în aceasta perioadă de necurăţie, este greşit acest lucru?”

-Este foarte greşit. Mai greşit decât atât nu se poate. Fără să exagerez. Am auzit şi eu de această practică pe care o fac unii preoţi, în special cei tineri. Eram foarte curios să aflu ce fel de moliftă poate fi aceasta şi de unde au luat-o. Ca să aflu, că au adaptat molifta de la femeia lehuză. Mai greşit nici că se poate.

Cum ai putea să citeşti rugăciunea de la molifta lehuzei, când starea femeii la ciclu nu se aseamănă cu starea femeii lehuze? Cum ai putea să citeşti această rugăciune, când pentru lehuză, se citeşte rugăciunea după ce a ieşit din necuraţia ei, adică după 40 de zile împlinite şi ea este deja curată când i se face molifta, pe când femeia la ciclu este chiar în timpul necuraţiei ei?

Cum citeşti această rugăciune, care nu poate s-o vindece pe femeie de necurăţie? Lehuza după moliftă devine curată fapt pentru care i se permite să intre în biserică, pe când mireasa după moliftă intră în biserică tot necurată. Întreb pe acel preot şi pe credincioasa în cauză, dacă a citit acea rugăciune, mireasa a devenit curată, s-a rezolvat cu necuraţia din trupul ei? S-a curăţit cumva în urma citirii făcute de preot, ca să poată intra în Biserică sau a rămas tot necurată? Dacă rugăciunea ar avea efect imediat vindecător, iar mireasa ar deveni curată, atunci rugăciunea ce s-a citit este de folos, dacă nu degeaba s-a citit că tot necurată a rămas. Mireasa a intrat tot necurată în Biserică şi a primit Taina Cununiei pe necurăţie trupească, întinând Biserica, Evanghelia, Crucea, Cununiile, pe preot, pe naşi, pe toţi de care s-a atins şi întinându-şi propria cununie. Mă întreb, nu este aceasta o mare înşelătorie? L-am păcălit pe Dumnezeu sau ne-am păcălit pe noi? Nu este acesta un mare păcat?

Dacă ar fi fost o astfel de rugăciune folositoare în cultul ortodox, de mult timp era pusă în rânduielile bisericeşti şi ar fi fost folosită de toţi preoţii în astfel de situaţii. Dar, ea nu există.

Un singur efect poate avea o astfel de practică: de a adormi conştiinţa păcatului, prin care întinăm Locaşul cel Sfânt, înjosindu-L pe Dumnezeu şi întinându-ne viaţa noastră, pe care ar fi trebuit s-o începem în curăţie trupeasca şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Apoi, Canoanele 6 şi 7 al Sfântului Timotei, poruncesc că femeile necurate nu pot primi Sfintele Taine, printre care şi Taina Sfintei Cununii, dând singura soluţie, de a se amâna cununia.

Dacă, o astfel de moliftă nu există în cultul ortodox, preotul care face aceasta nu-şi bate joc de: Dumnezeu, biserică, preoţie, taine şi credincioşi?
Este o înşelătorie; este o inovaţie care contravine canoanelor şi Sfintelor Scripturi, un mare păcat, pentru care Sfântul Apostol Pavel spune că „nimic necurat, nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu” [63].
_____________
[63].- Efeseni 5,5.

Este bine să facem nunta sâmbăta?


casatorie_0

Înainte, pe vremuri, nu se pomenea să se facă cununiile sămbătă seara, pentru că se considera că numai anumiţi eretici fac nunţile sămbătă seara şi nu trebuia să ne asemănăm lor. Ba, exista şi o rânduială a adevăratului creştin care punea un mare accent şi o deosebită importaţă pe Taina Sfintei Cununii ca Taină. Tinerii se spovedeau înainte. Duminică dimineaţa veneau la Biserică. Stăteau în mijlocul bisericii îmbrăcaţi în mire şi mireasă, participau la Sfânta Liturghie. Erau pomeniţi la Sfânta Liturghie cu cereri speciale. Erau împărtăşiţi. După apolisul Sfintei Liturghii (incheierea) se da bincuvântare de începere a Tainei Sfintei Cununii. Toată lumea prezentă era martoră la cununia tinerilor. După terminarea Sfintei Cununii, tinerii mergeau la locul unde se desfăşura nunta însoţiţi de alai. Cât de frumos, cât de împlinită şi binecuvântată era cununia aceea şi viaţa acelor tineri. Apoi, până seara, tinerii nu mâncau nimic. Cât de plăcuţi erau lui Dumnezeu astfel de tineri! Cât de mult ajută Dumnezeu casnicia lor! Mare şi adevărat lucru este ca în ziua aceea, când începi o nouă viaţă, un nou drum, o nouă etapă a vieţii, să ai parte de Sfânta Liturghie, de Sfânta Împărtăşanie, de primirea Sfântului Duh prin Taina Cununiei şi de binecuvântarea vieţii. Se dă importanţă sfinţeniei. Dumnezeu era mai întâi în atenţia noastră şi pus în mijlocul tuturor problemelor noastre. Se căuta mai întâi împlinirea voii lui Dumnezeu, ca şi El să împlinească căsnicia noastră, s-o umple de daruri şi de binecuvântări, s-o întărească, s-o apere de vrajmaşi ştiuţi şi neştiuţi, să ne dea un înger pazitor puternic, ca la sfârşitul vieţii noastre să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate şi să putem să ne mântuim.

Făcând nunta sâmbăta seara, spun că este păcat de neieratat. Orice motiv am avea, să facem cununia sâmbătă seara, nu ne îndreptăţeşte să-L jignim sau să-l ignorăm pe Dumnezeu. Ar trebui să ne fie frică să facem lucrul acesta. Unii o fac din ignoranţă, alţii din prea puţina credinţă pe care o au şi unii şi alţii îl aşeză pe Dumnezeu pe ultimul loc. De ce este păcat?

1.-Pentru că se calcă una din cele zece porunci, porunca a IV a care spune: “Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte pe ea”[60].
Ai deschis prilej de a se călca această poruncă, împrună cu tine mai multă lume, pe toţi care i-ai invitat la nuntă, pe toţi i-ai implicat de a călca porunca.
Începând cu ora 24,00 s-a intrat în ziua duminicii. Creştineşte şi cu frica lui Dumnezeu, ar trebui la această oră să nu mai mâncăm să nu mai bem, să nu mai dansăm, să mergem fiecare la casele noastre şi să ne odihnim ca dimineaţa, odihniţi fiind, să mergem la Sfânta Biserică şi să participăm la Sfânta Liturghie. Ori, acest lucru mai greu îl poţi realiza. Între orele 1 şi 2 este în toiul jocului, a servitului la merse, a apetitului la băutură. Acest lucru este un mare păcat pentru că va trebui să răspunzi pentru toţi.

2.- Toată noaptea ai mâncat, ai băut, un pic mai mult, ai jucat şi eşti obosit. Nu poţi veni odihnit de la nuntă, chiar dacă n-ai fi făcut nimic. Pentru faptul că toată noaptea n-ai dormit, te simţi obosit şi te îndreptăţeşti să dormi în timpul Sfintei Liturghii. Ceea ce nu se face. Cartea spune să ia foc şi să ardă patul cu tine dacă vei dormi în timpul Sfintei Liturghii (cât timp preoţii sunt în biserică). Cât răspuns ai de dat pentru toţi nuntaşii, nici nu-ţi imaginezi. Pe câţi i-ai făcut să nu meargă la Sfânta Liturghie ci, să meargă la nunta ta? Te-ai pus pe tine înaintea lui Dumnezeu, iar pe Dumnezeu L-ai dat în spatele tău. Nuntaşii la fel au făcut, te-au pus pe tine pe locul cel din faţă, dându-ţi cinstire, iar pe Dumnezeu nu L-au băgat în seamă.

3.-Pe lângă toate acestea se mai fac şi următoarele păcate: beţia pe primul loc, vorbirea de rău, clevetirea, judecata apropelui, curvia, cearta, mânia, bătaia şi uciderea. Toate păcatele câte se fac de toate eşti răspunzător înantea lui Dumnezeu pentru că ai înlesnit prilejul de păcătuire. Atunci, gândeşte-te bine creştine, cât de supărat este Dumnezeu pe tine. Gândeşte-te, că ai început casnicia supărând pe Dumnezeu. Nu da vina pe preoţi că îngăduie lucrul acesta, că dumneata eşti vinovatul. De ce ai venit în zi de sâmbătă să primeşti cununia? Preotul răspunde de cununie, iar dumneata răspunzi de nuntă.

Cine a ascultat dispoziţia bisericii şi porunca episcopului, de a nu se face cununia sâmbăta? Nimeni, sau prea puţini. Ai venit cu motive lumeşti (localul, muzica) înaintea celor bisericeşti şi dumnezeieşti.

_______________
[60].- Ieşire 31,15.

Deasa împărtăşanie şi nevrednicia.


167857_170389642998822_6350389_n

Dacă sunt diferenţe de păreri de la duhovnic la duhovnic, acest fapt nu este rău, dacă nu depăşeşte în mod peioirativ atribuţiile, nu alterează adevărul revelat şi mântuirea credinciosului. Că mai sunt unii duhovnici care nu lucrează cât ar trebui sau nu zidesc tot timpul pe credincioşi, iar alţii prea mult exagerează, este foarte adevărat. Însă, tot ce zideşte face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Se deosebesc duhovnicii, pentru că nu la toţi le dă Dumnezeu acelaşi dar lucrător al Harului şi pentru că nu toţi se silesc de a lucra cu Harul pe care l-au primit la Taina Hirotoniei, de aceea Mântuitorul ne spune: „Râvniţi la darurile cele mai desavărşite”[39], pentru că darurile sunt de multe feluri. Acest lucru nu trebuie să stârnească invidia cuiva pentru harul lucrător al altuia.

Credincioşii trebuie să caute în fiecare preot, aşa diferit cum este el, lucrarea harului pe care-l are şi să se folosească de el, sufleteşte. La un preot vei găsi darul de a sfătui cum este bine, la alt preot darul rugăciunii împlinite, la alt preot darul vorbirii frumoase şi convingătoare ce-ţi urcă mintea în cer, la alt preot darul cântării frumoase ce-ţi înalţă sufletul printre îngeri, la alt preot darul izgonirii duhului necurat ce-l chinuie pe om, la alt preot darul vindecării de boli şi împlinirea dorinţelor. Mii de daruri diferite şi dacă stai şi le analizezi constaţi că ai nevoie de lucrarea acestor daruri. Dacă părintele duhovnic, vă dă voie să vă împărtăşiţi, ca în primele veacuri creştine, foarte des, înseamnă că are darul de a vă menţine în stare de vrednicie de a vă împărtăşi şi nu din consideraţii principiale, nici măcar în virtutea cum a fost odată, pentru că lumea de azi, faţă de lumea cum a fost odată nu mai seamănă, curată, nepătată şi neîntinată, păcatele s-au înmulţit şi în raport de ele s-a mărit şi timpul de penitenţă.

Unii încearcă să îndrume la o deasă împărtăşanie fără de socoteală, fără spovedanie, venind cu argumentul aplicabil preotului cum poate acesta ca la fiecare Liturghie să se împărtăşească? Este total greşit şi în cazul mirenilor să argumentăm în felul acesta, pentru că preotul este şi el om, dar faţă de omul de rând are ceva ce acesta nu are, Harul Preoţiei. Preotul este săvârşitorul Sfintei Liturghii iar omul creştin este primitorul. Nu-i poţi pune unul în locul celuilalt, nici preotul în rândul mirenilor şi nici mireanul în rândul preoţilor. Preotul înainte de săvârşirea Sfintei Liturghii se pregăteşte cu, curăţie trupească şi sufletească. Dacă nu face această pregătire şi vine întinat, nici el n-are voie să liturghisească şi nici să se împărtăşească. Preotul înainte de Sfânta Liturghie face canonul de liturghisitor, ceea ce credinciosul nu. Preotul se spovedeşte şi el la duhovnic, ca preot şi om.
Spun toate acestea aşa ca cel ce face o analiză a lucrurilor în lumina învăţăturii bisericii noastre pentru credincioşi să cunoască aceste lucruri, să nu se smintească, văzând diferenţe la preoţi, ca cei ce n-au o înţelegere sau o cunoaştere a lucrurilor de acest fel.

Sfântul Ioan Gură de Aur, nu îndeamnă la o împărtăşire deasă, dar nici rară. Este de părere că, nu ar trebui lăudat nici cel care se împărtăşeşte odată pe an şi nici cel care se împărtăşeşte la 40 de zile, sau mai des, ci pune mare accent pe vrednicia cu care se împărtăşeşte cineva:
„Nici pe cei ce se împărtăşesc o dată, şi nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei ce de puţine ori, ci îi laud pe cei cu conştiinţa curată se împărtăşesc şi a căror viaţă nu se poate reproşa… De ce? Fiindcă aceştia primesc asupra lor judecată, osândă, cât şi pedepsirea şi pedeapsă… Crezi că-ţi ajung 40 de zile spre a te curăţi de păcatele făcute timp îndelungat şi după o săptămână iarăşi te întorci la cele mai dinainte….? Pentru aceea diaconul rosteşte „sfintele sfinţilor”, adică cel ce nu este sfânt să nu se apropie. Nu zice numai: Cel ce este curat de păcate, ci cel ce este sfânt” [40].

Iar Sfântul Atanasie, dă un răspuns canonic Patriarhului Antiohiei (561), de felul cum ar fi mai bine să ne împărtăşim, mai des sau mai rar, spunând:
”Este lămurit că mai înainte trebuie să ne curăţim şi să ne eliberăm de toată fapta vrăjmaşă şi astfel să ne apropiem de dumnezeiasca slujbă tainică, ca nu cumva să fie spre peirea sufletului şi a trupului…” [41].

Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie spune :
„Sfânta Împătăşanie, fiind strâns legată de Spovedanie, se poate da, cu dezlegarea duhovnicului, în cele patru posturi, sau cel mai des odată pe lună pentru cei mai evlavioşi şi cel mai rar la Sfintele Paşti. Însă numai după săvârşirea canonului dat.” [42]

Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă iarăşi credincioşilor că se pot împărtăşi cel mai des de douăsprezece ori pe an, la cele douăsprezece praznice Împărăteşti, cu dezegarea duhovnicului lor „însă cu frică şi cu cutremur, ca să nu luăm osândă în loc de hrană şi moarte în loc de viaţă” [43].

IPS Mitropolit Serafim Joantă [44], unul dintre cei mai duhovniceşti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, dacă citim cu atenţie interviul dat pe tema „deasa împărtăşanie” şi analizăm tot ce spune, vom descoperi nu numai iconomie ci şi acrivie. La prima vedere, pare că este de acord cu desa împărtăşanie, dar foarte subtil subliniază, că nu o poate face omul fără a se găndi la păcatele care îl opresc. Pentru o asemenea comuniune trebuie o viaţă de sfinţenie. Îmbracă frumos şi armonios lucrurile cum au fost, mă refer la începuturi, cum ar trebui să fie şi cum sunt în zilele noastre. Totul depinde de starea morală a fiecărui credincios şi de vrednicia cu care se prezintă în faţa Sfântului Potir şi propriei sale conştiinţe. Psihologia omului de astăzi este una pervertită şi mai puţin bazată pe conştiinţă şi credinţă. Primează regula generală, obiceiul şi obişnuinţa.

Câţi dintre noi avem conştiinţa păcatului dreaptă, trează şi sensibilă? La câţi dintre noi cântarul păcatelor este conştiinţa? Facem păcate grele sau păcate de moarte şi păcate împotriva apropelui nostru aproape zilnic, fără să apelăm la conştiinţă, mai bine zis o înăbuşim uneori în prea marea încredere în bunătatea lui Dumnezeu şi în dezvinovăţirea de sine.

Înalt Prea Sfinţia Sa spune şi de necesitatea postului, al canonului şi al desei spovedanii, toate contribuind la vrednicia credinciosului de a se împărtăşi des.

Păcatele grele din care fac parte cele capitale, cele împotriva Duhului Sfânt şi cele strigătoare la cer sunt despărţirea creştinului de Biserică şi de Sfânta Împărtăşanie şi implicit, mărirea distanţei ca timp de la o împărtăşanie la alta, din cauza penitenţei ce trebuie s-o facă penitentul. Nu mai vorbesc de păcatele personale uşoare, care şi ele întinează pe om, dar făcând apel la iconomie, credem că se iartă chiar prin primirea Sfintei Împărtăşanii. Însă, despre aceste păcate uşoare şi mai lesne de iertat, un sfânt părinte spune că: „cel obişnuit cu păcatele subţiri şi făcându-le des şi multe sunt la fel de grele ca cele mari. Că, ce diferenţă este în greutatea unui sac umplut cu bolovani mari şi unul umplut cu nisip mărunt? Nu cântăresc la fel?„(a.p.)
Este şi acesta un punct de vedere, un adevăr de care trebuie să ţinem cont.

Care preot sau duhovnic nu ar vrea, ca toţi credincioşii bisericilor pe care le păstoresc, să nu se împărtăşească mai des sau chiar duminică de duminică? Nu cred că s-ar împotrivi cineva şi ar ţine morţiş la regula rarei împărtăşiri. Ce am pierde noi preoţii, dacă credincioşii noştri ar fi vrednici şi pregătiţi, în curăţenie trupească şi sufletească şi ar veni la fiecare Sfântă Liturghie să se împărtăşească? Nu am pierde, ci am câştiga sufletele. Dar, păcatul este opritor, păcatul este cel ce opreşte, să lepădăm păcatul şi să ne îmbrăcăm în vrednicie. Sfântul Apostol Pavel spune:
„oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” [45].
Păcatul şi această „osândă” de care se vorbeşte ne opreşte de a ne împărtăşi des.

Am spus că zilnic facem păcate mari, de multe ori conştient şi de multe ori inconştient. Despre ele vorbea foarte fin IPS Serafim că făcându-ne nevrednici de o deasă împărtăşanie, ne obligă la o deasă spovedanie şi penitenţă. Exemple de păcate mari, pe care le facem zilnic, sau foarte des, cum ar fi: mândria, care izvorăşte din inima omului, mai ales lauda şi preţuirea de sine, peste măsură şi atitudinea noastră de superioritate, cu un dispreţ mascat faţă de aproapele. Care credincios nu este ispitit zilnic de acest păcat?; sau, desfrânarea, când astăzi pe toate gardurile, în toate instituţiile în care intri, vezi chipul desfrânării, pe străzi vezi desfrânare, la televizor zilnic vezi desfrânare şi facem desfrânare dacă nu trupeşte cu gândul şi cu inima, care are aceeaşi valoare şi greutate cu fapta, după cum spune Mântuitorul: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”[46].

Nu mai zic de păcatele conjugale pe care le face omul; Sau, invidia, care este cea mai nestăpânită şi întâlnită la tot pasul, pe cine nu-l muşcă preţ de o secundă şarpele invidiei asupra aproapelui?; Sau, lenea, care greu poate fi controlată şi învinsă, iar ispita ei o simţim zilnic şi ne lăsăm antrenaţi în duhul ei, confundând-o foarte des, cu starea de oboseală sau cu o stare falsă de neputinţă. Nu mai zic de : lăcomie, şi iubirea de argint.

Nu mai vorbesc de păcatele împotriva Duhului Sfânt, pe care le facem zilnic: cele împotriva credinţei, poate şi de 3-4 pe zi ne îndoim în credinţă; cele împotriva nădejdii, poate tot de atâtea ori cădem în neîncredere în puterea lui Dumnezeu, că nu mai poate ajuta; cele împotriva dragostei, faţă de Dumnezeu şi mai ales faţă de aproapele, faptele dragostei noastre lipsesc, nu le săvârşim zilnic.

Apoi, păcatele strigătoare la cer: uciderea, dacă nu omorâm fizic pe cineva, dar moral facem ucideri poate zeci într- o zi, lovind în cinstea şi demnitatea aproapelui, prin vorbirea de rău, clevetire, defăimare, pâră, reclamaţii, etc. Sodomia şi împiedicare venirii pruncilor; asuprirea săracilor şi a văduvelor, apoi oprirea plăţii lucrătorilor.

Sunt credincioşi care se păzesc de aceste păcate şi duc o viaţă de creştin autentic, îi fericesc. Aceştia se pot împărtăşi des cu spovedania deasă.
Când noi preoţii, vom reuşi să-i aducem pe credincioşii pe care îi păstorim, la o astfel de trăire şi vrednicie, îi putem împărtăşi des, la fiecare Sfântă Liturghie, fără să-i împingem la „osânda” despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel [47].

Părintele Ilie Cleopa atrage atenţia preoţilor care cu uşurinţă dau Sfânta Împărtăşanie:
„Trebuie să ştim că nu numai acei creştini ce primesc Preacuratele Taine cu nevrednicie se vor munci în veci, ci mult mai mare muncă vor lua acei preoţi care, ştiind pe cineva nevrednic, îl vor împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului” [48].

În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de acest aspect, deasa împărtăşanie şi se aduc tot felul de argumente, dar dacă nu-i curăţim pe creştini de păcate şi nu-i învăţăm să aibă o trăire curată, nu putem vorbi de deasa împărtăşanie. Nu este imposibil să ajungem şi în acest stadiu de trăire creştinească, numai că preoţii trebuie să pregătească pe credincioşi să lucreze, să fie lucrători adevăraţi, în acelaşi timp şi responsabili.


[39].- I Corinteni 12,31.
[40].- Canonul 6, Sf. Ioan Gura de Aur, Prescripţii canonice, Arhid.  Ioan Floca „Canoanele Bisericii Ortodoxe Române” Sibiu 2005, pag. 526-527.
[41].- Canonul 7, a Sf. Atansie, Prescripţii canonice, Arhid. Ioan Floca Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu 2005, pag. 526-527.
[42].- Arhim. Ilie Cleopa, „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnice şi veşnice”, Cluj-Napoca, 2004, Ed. Teognost, cap. 1264,  pag. 275.
[43].- Sfântul Ioan Gură de Aur “ Împărţirea de grâu” cuvinte 53 şi 54.
[44].- ortodoxiatinerilor.ro/euharistia-continua/20504-interviu –ips- serafim-desapa-împartaşire.
[45].- I Corinteni 10, 27-29.
[46].- Matei 5,28.

[47].- I Corinteni 10,29.
[48].- Arhim. Ilie Clopa, „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnice şi veşnice”, Cluj Napoca, 2004, cap. 1256, pag. 274.

Deasa împărtăşanie şi nevrednicia.


167857_170389642998822_6350389_n

Dacă sunt diferenţe de păreri de la duhovnic la duhovnic, acest fapt nu este rău, dacă nu depăşeşte în mod peioirativ atribuţiile, nu alterează adevărul revelat şi mântuirea credinciosului. Că mai sunt unii duhovnici care nu lucrează cât ar trebui sau nu zidesc tot timpul pe credincioşi, iar alţii prea mult exagerează, este foarte adevărat. Însă, tot ce zideşte face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Se deosebesc duhovnicii, pentru că nu la toţi le dă Dumnezeu acelaşi dar lucrător al Harului şi pentru că nu toţi se silesc de a lucra cu Harul pe care l-au primit la Taina Hirotoniei, de aceea Mântuitorul ne spune: „Râvniţi la darurile cele mai desavărşite”[39], pentru că darurile sunt de multe feluri. Acest lucru nu trebuie să stârnească invidia cuiva pentru harul lucrător al altuia.

Credincioşii trebuie să caute în fiecare preot, aşa diferit cum este el, lucrarea harului pe care-l are şi să se folosească de el, sufleteşte. La un preot vei găsi darul de a sfătui cum este bine, la alt preot darul rugăciunii împlinite, la alt preot darul vorbirii frumoase şi convingătoare ce-ţi urcă mintea în cer, la alt preot darul cântării frumoase ce-ţi înalţă sufletul printre îngeri, la alt preot darul izgonirii duhului necurat ce-l chinuie pe om, la alt preot darul vindecării de boli şi împlinirea dorinţelor. Mii de daruri diferite şi dacă stai şi le analizezi constaţi că ai nevoie de lucrarea acestor daruri. Dacă părintele duhovnic, vă dă voie să vă împărtăşiţi, ca în primele veacuri creştine, foarte des, înseamnă că are darul de a vă menţine în stare de vrednicie de a vă împărtăşi şi nu din consideraţii principiale, nici măcar în virtutea cum a fost odată, pentru că lumea de azi, faţă de lumea cum a fost odată nu mai seamănă, curată, nepătată şi neîntinată, păcatele s-au înmulţit şi în raport de ele s-a mărit şi timpul de penitenţă.

Unii încearcă să îndrume la o deasă împărtăşanie fără de socoteală, fără spovedanie, venind cu argumentul aplicabil preotului cum poate acesta ca la fiecare Liturghie să se împărtăşească? Este total greşit şi în cazul mirenilor să argumentăm în felul acesta, pentru că preotul este şi el om, dar faţă de omul de rând are ceva ce acesta nu are, Harul Preoţiei. Preotul este săvârşitorul Sfintei Liturghii iar omul creştin este primitorul. Nu-i poţi pune unul în locul celuilalt, nici preotul în rândul mirenilor şi nici mireanul în rândul preoţilor. Preotul înainte de săvârşirea Sfintei Liturghii se pregăteşte cu, curăţie trupească şi sufletească. Dacă nu face această pregătire şi vine întinat, nici el n-are voie să liturghisească şi nici să se împărtăşească. Preotul înainte de Sfânta Liturghie face canonul de liturghisitor, ceea ce credinciosul nu. Preotul se spovedeşte şi el la duhovnic, ca preot şi om.
Spun toate acestea aşa ca cel ce face o analiză a lucrurilor în lumina învăţăturii bisericii noastre pentru credincioşi să cunoască aceste lucruri, să nu se smintească, văzând diferenţe la preoţi, ca cei ce n-au o înţelegere sau o cunoaştere a lucrurilor de acest fel.

Sfântul Ioan Gură de Aur, nu îndeamnă la o împărtăşire deasă, dar nici rară. Este de părere că, nu ar trebui lăudat nici cel care se împărtăşeşte odată pe an şi nici cel care se împărtăşeşte la 40 de zile, sau mai des, ci pune mare accent pe vrednicia cu care se împărtăşeşte cineva:
„Nici pe cei ce se împărtăşesc o dată, şi nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei ce de puţine ori, ci îi laud pe cei cu conştiinţa curată se împărtăşesc şi a căror viaţă nu se poate reproşa… De ce? Fiindcă aceştia primesc asupra lor judecată, osândă, cât şi pedepsirea şi pedeapsă… Crezi că-ţi ajung 40 de zile spre a te curăţi de păcatele făcute timp îndelungat şi după o săptămână iarăşi te întorci la cele mai dinainte….? Pentru aceea diaconul rosteşte „sfintele sfinţilor”, adică cel ce nu este sfânt să nu se apropie. Nu zice numai: Cel ce este curat de păcate, ci cel ce este sfânt” [40].

Iar Sfântul Atanasie, dă un răspuns canonic Patriarhului Antiohiei (561), de felul cum ar fi mai bine să ne împărtăşim, mai des sau mai rar, spunând:
”Este lămurit că mai înainte trebuie să ne curăţim şi să ne eliberăm de toată fapta vrăjmaşă şi astfel să ne apropiem de dumnezeiasca slujbă tainică, ca nu cumva să fie spre peirea sufletului şi a trupului…” [41].

Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie spune :
„Sfânta Împătăşanie, fiind strâns legată de Spovedanie, se poate da, cu dezlegarea duhovnicului, în cele patru posturi, sau cel mai des odată pe lună pentru cei mai evlavioşi şi cel mai rar la Sfintele Paşti. Însă numai după săvârşirea canonului dat.” [42]

Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă iarăşi credincioşilor că se pot împărtăşi cel mai des de douăsprezece ori pe an, la cele douăsprezece praznice Împărăteşti, cu dezegarea duhovnicului lor „însă cu frică şi cu cutremur, ca să nu luăm osândă în loc de hrană şi moarte în loc de viaţă” [43].

IPS Mitropolit Serafim Joantă [44], unul dintre cei mai duhovniceşti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, dacă citim cu atenţie interviul dat pe tema „deasa împărtăşanie” şi analizăm tot ce spune, vom descoperi nu numai iconomie ci şi acrivie. La prima vedere, pare că este de acord cu desa împărtăşanie, dar foarte subtil subliniază, că nu o poate face omul fără a se găndi la păcatele care îl opresc. Pentru o asemenea comuniune trebuie o viaţă de sfinţenie. Îmbracă frumos şi armonios lucrurile cum au fost, mă refer la începuturi, cum ar trebui să fie şi cum sunt în zilele noastre. Totul depinde de starea morală a fiecărui credincios şi de vrednicia cu care se prezintă în faţa Sfântului Potir şi propriei sale conştiinţe. Psihologia omului de astăzi este una pervertită şi mai puţin bazată pe conştiinţă şi credinţă. Primează regula generală, obiceiul şi obişnuinţa.

Câţi dintre noi avem conştiinţa păcatului dreaptă, trează şi sensibilă? La câţi dintre noi cântarul păcatelor este conştiinţa? Facem păcate grele sau păcate de moarte şi păcate împotriva apropelui nostru aproape zilnic, fără să apelăm la conştiinţă, mai bine zis o înăbuşim uneori în prea marea încredere în bunătatea lui Dumnezeu şi în dezvinovăţirea de sine.

Înalt Prea Sfinţia Sa spune şi de necesitatea postului, al canonului şi al desei spovedanii, toate contribuind la vrednicia credinciosului de a se împărtăşi des.

Păcatele grele din care fac parte cele capitale, cele împotriva Duhului Sfânt şi cele strigătoare la cer sunt despărţirea creştinului de Biserică şi de Sfânta Împărtăşanie şi implicit, mărirea distanţei ca timp de la o împărtăşanie la alta, din cauza penitenţei ce trebuie s-o facă penitentul. Nu mai vorbesc de păcatele personale uşoare, care şi ele întinează pe om, dar făcând apel la iconomie, credem că se iartă chiar prin primirea Sfintei Împărtăşanii. Însă, despre aceste păcate uşoare şi mai lesne de iertat, un sfânt părinte spune că: „cel obişnuit cu păcatele subţiri şi făcându-le des şi multe sunt la fel de grele ca cele mari. Că, ce diferenţă este în greutatea unui sac umplut cu bolovani mari şi unul umplut cu nisip mărunt? Nu cântăresc la fel?„(a.p.)
Este şi acesta un punct de vedere, un adevăr de care trebuie să ţinem cont.

Care preot sau duhovnic nu ar vrea, ca toţi credincioşii bisericilor pe care le păstoresc, să nu se împărtăşească mai des sau chiar duminică de duminică? Nu cred că s-ar împotrivi cineva şi ar ţine morţiş la regula rarei împărtăşiri. Ce am pierde noi preoţii, dacă credincioşii noştri ar fi vrednici şi pregătiţi, în curăţenie trupească şi sufletească şi ar veni la fiecare Sfântă Liturghie să se împărtăşească? Nu am pierde, ci am câştiga sufletele. Dar, păcatul este opritor, păcatul este cel ce opreşte, să lepădăm păcatul şi să ne îmbrăcăm în vrednicie. Sfântul Apostol Pavel spune:
„oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” [45].
Păcatul şi această „osândă” de care se vorbeşte ne opreşte de a ne împărtăşi des.

Am spus că zilnic facem păcate mari, de multe ori conştient şi de multe ori inconştient. Despre ele vorbea foarte fin IPS Serafim că făcându-ne nevrednici de o deasă împărtăşanie, ne obligă la o deasă spovedanie şi penitenţă. Exemple de păcate mari, pe care le facem zilnic, sau foarte des, cum ar fi: mândria, care izvorăşte din inima omului, mai ales lauda şi preţuirea de sine, peste măsură şi atitudinea noastră de superioritate, cu un dispreţ mascat faţă de aproapele. Care credincios nu este ispitit zilnic de acest păcat?; sau, desfrânarea, când astăzi pe toate gardurile, în toate instituţiile în care intri, vezi chipul desfrânării, pe străzi vezi desfrânare, la televizor zilnic vezi desfrânare şi facem desfrânare dacă nu trupeşte cu gândul şi cu inima, care are aceeaşi valoare şi greutate cu fapta, după cum spune Mântuitorul: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”[46].

Nu mai zic de păcatele conjugale pe care le face omul; Sau, invidia, care este cea mai nestăpânită şi întâlnită la tot pasul, pe cine nu-l muşcă preţ de o secundă şarpele invidiei asupra aproapelui?; Sau, lenea, care greu poate fi controlată şi învinsă, iar ispita ei o simţim zilnic şi ne lăsăm antrenaţi în duhul ei, confundând-o foarte des, cu starea de oboseală sau cu o stare falsă de neputinţă. Nu mai zic de : lăcomie, şi iubirea de argint.

Nu mai vorbesc de păcatele împotriva Duhului Sfânt, pe care le facem zilnic: cele împotriva credinţei, poate şi de 3-4 pe zi ne îndoim în credinţă; cele împotriva nădejdii, poate tot de atâtea ori cădem în neîncredere în puterea lui Dumnezeu, că nu mai poate ajuta; cele împotriva dragostei, faţă de Dumnezeu şi mai ales faţă de aproapele, faptele dragostei noastre lipsesc, nu le săvârşim zilnic.

Apoi, păcatele strigătoare la cer: uciderea, dacă nu omorâm fizic pe cineva, dar moral facem ucideri poate zeci într- o zi, lovind în cinstea şi demnitatea aproapelui, prin vorbirea de rău, clevetire, defăimare, pâră, reclamaţii, etc. Sodomia şi împiedicare venirii pruncilor; asuprirea săracilor şi a văduvelor, apoi oprirea plăţii lucrătorilor.

Sunt credincioşi care se păzesc de aceste păcate şi duc o viaţă de creştin autentic, îi fericesc. Aceştia se pot împărtăşi des cu spovedania deasă.
Când noi preoţii, vom reuşi să-i aducem pe credincioşii pe care îi păstorim, la o astfel de trăire şi vrednicie, îi putem împărtăşi des, la fiecare Sfântă Liturghie, fără să-i împingem la „osânda” despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel [47].

Părintele Ilie Cleopa atrage atenţia preoţilor care cu uşurinţă dau Sfânta Împărtăşanie:
„Trebuie să ştim că nu numai acei creştini ce primesc Preacuratele Taine cu nevrednicie se vor munci în veci, ci mult mai mare muncă vor lua acei preoţi care, ştiind pe cineva nevrednic, îl vor împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului” [48].

În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de acest aspect, deasa împărtăşanie şi se aduc tot felul de argumente, dar dacă nu-i curăţim pe creştini de păcate şi nu-i învăţăm să aibă o trăire curată, nu putem vorbi de deasa împărtăşanie. Nu este imposibil să ajungem şi în acest stadiu de trăire creştinească, numai că preoţii trebuie să pregătească pe credincioşi să lucreze, să fie lucrători adevăraţi, în acelaşi timp şi responsabili.


[39].- I Corinteni 12,31.
[40].- Canonul 6, Sf. Ioan Gura de Aur, Prescripţii canonice, Arhid.  Ioan Floca „Canoanele Bisericii Ortodoxe Române” Sibiu 2005, pag. 526-527.
[41].- Canonul 7, a Sf. Atansie, Prescripţii canonice, Arhid. Ioan Floca Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu 2005, pag. 526-527.
[42].- Arhim. Ilie Cleopa, „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnice şi veşnice”, Cluj-Napoca, 2004, Ed. Teognost, cap. 1264,  pag. 275.
[43].- Sfântul Ioan Gură de Aur “ Împărţirea de grâu” cuvinte 53 şi 54.
[44].- ortodoxiatinerilor.ro/euharistia-continua/20504-interviu –ips- serafim-desapa-împartaşire.
[45].- I Corinteni 10, 27-29.
[46].- Matei 5,28.

[47].- I Corinteni 10,29.
[48].- Arhim. Ilie Clopa, „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnice şi veşnice”, Cluj Napoca, 2004, cap. 1256, pag. 274.