Feriţi-vă de idolatrie! Bețișoarele aromate.


betisoarele parfumate

Părintele Arhimandrit Mihail Daniliuc de la Schitul Vovidenia (Mănăstirea Neamţ), explică foarte frumos în articolul său, importanţa şi folosul tămâiei în cultul ortodox, pentru a înţelege tot creştinul că tămâia este jertfa cea plăcută lui Dumnezeu şi bine primită. Apoi, de a înţelege că tămâia are putere de a alunga duhurile necurate din preajma noastră, din casa noastră, din biserică, în timp ce ne rugăm, prezenţa tămâiei îl pune pe divol pe fugă de unde şi proverbul ”fuge ca dracul de tămâie”. Pe când beţişoarele lungi, colorate şi parfumate fabricate de chinezi, indieni, japonezi şi de toată Asia, şi pe care le găsim în supermarket-urile şi magazinele din ţara noastră, în comerţul românesc, nu pot fi asemănate nici pe departe, sau, să fie folosite în loc de tămâie.

Un argument foarte serios, ce nu ne dă voie să folosim în cultul nostru ortodox şi nici în rugăciunile particulare ale credincioşilor noştrii, beţişoarele parfumate este jertfa închinătorilor la idoli. Chiar dacă va zice cineva în inima lui ce rău poate să aducă şi că nu-i poate interzice preotul să le folosesc? Nu-ţi interzice nimeni, doar conştiinţa ta o poate face, le poţi folosi aşa cum a spus Părintele Mihail doar ca deodorant, dar nici aşa nu te îndemn să le foloseşti, pentru că te-ar plasa în rândul idolatrilor. Ştiaţi că aceste beţişoare sunt folosite ca ”jertfă” inchinată idolilor la păgâni şi în special lui Budda la care se închină ţările asiatice? Persoanele care au fost în aceste ţări şi au intrat în templele lui Budda, le-au văzut arzând şi fumegând la picioarele lui Budda.

Cei care urmăriţi şi vizionaţi filmele asiatice (indiene, coreene,chineze, japoneze) să fiţi atenţi când se dau secvente din templele lor că veţi vedea şi aceste beţişoare fumegând în faţa zeilor la care se închină. Aşa cum la creştini ortodocşi tămâia este jertfa cea plăcută şi închinată lui Dumnezeu, la fel şi la păgâni sunt aceste beţişoare parfumate un fel de ”tămâie” cu care-l afumă pe Budda şi pe zeii la care se închină. Canoanele Sf. Biserici interzic clericilor şi mirenilor de a folosi jertfelele închinate idolilor,[26] Sfânta Scriptură de asemenea: ”Ci zic că cele ce jertfesc neamurile (păgânii), jertfesc demonilor şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi demonilor”[27]. 

În sfera cuvântului de jertfa intră orice dar închinat lui Dumnezeu. Darurile noastre trebuie să fie curate ca Dumnezeu să le primească şi sufletul nostru să nu se osândească. Dacă ar fi ca Dumnezeu să nu le primească, nu ar fi decăt o pierdere materială, dar pentru că am îndrăznit şi l-am ispitit pe Dumnezeu cu darul nostru cel neplăcut Lui, sigur că ne osândim. Exeplul jertfelor aduse de Cain şi Abel ne conving de lucrul acesta. Pentru noi creştinii ortodocşi sunt lucruri străine atât faţă de credinţa noastră cât şi fată de statutul nostru de creştini. De aceea, nici măcar ca deodorant  nu  le  putem  folosim,  pentru  că prin acest gest L-am supăra pe Dumnezeu că folosim jertfa păgână sau idolatră în casa noastră şi pentru faptul că ne dăunează şi sănătăţii, având substanţe nocive. În plus, casa noastră ar mirosi precum miroase un templu păgân şi nu cum ar fi trebuit să miroase a tămâie, a biserică.

Un creştin adevărat trebuie să facă din casa lui biserică, prin post, rugăciune, faptele cele bune, icoane, tamâie, candelă, metanii, întelegere, pace, linişte, răbdare, etc. Feriţi-vă de idolatrie!

_____________________

[26].-Canoanele 1 până la 12 al Sinodului de la Ancira.

[27].-I Corinteni 10, 20.

Anunțuri

Judecarea si vorbirea de rău a preotului


Hristos-1

-Preotul nostru spunea că de vedem un preot beat pe drum să-i sărutăm mâna apoi să-l ducem acasă şi să uităm tot, căci preotul e preot şi pentru păcatul lui el răspunde, noi să-l respectăm şi nu vom păcătui şi apoi avem noi atâtea păcate pentru care trebuie să ne rugăm să ne fie iertate de ce să mai adăugăm altele? Dacă mama sau tata ne greşesc ce facem nu-i mai respectăm? Dacă ne-am pierdut încredere într-un duhovnic putem merge la altul fără a-l judeca pe primul.

-Vreau să apreciez că preotul dvs. despre care aţi vorbit, este un duhovnic adevărat dând sfatul cel bun pentru zidirea credincioşilor şi paza păstoriţilor săi. Spun aceasta nu pentru că aș ţine cu preotul care bea şi stă în şanţ, pe care nici nu-l judecă, ci pentru felul cum vă sfătuieşte de a nu cădea şi dvs. în smintelă prin vederea acelui preot. Părintele, vrea să spună că procedând astfel cinstim preotul şi nu omul, pe om îl compătimim şi-l ajutăm iar pe preot îl respectăm. Din păcate nu poate fi despărţit preotul de omul.

În orice stare s-ar afla omul-preot nu ne îndreptăţeşte să-l judecăm şi nici să-l defăimăm în faţa oamenilor, ci să-l acoperim şi să-l ferim de vederea cuiva. Mare plată are cel ce face aceasta. Ca şi el, preotul, va acoperi înaintea lui Dumnezeu mulţime de păcate atunci când vom merge să ne mărturisim şi ne va acoperi când vom merge la judecata sufletului nostru. Pentru că demnitatea preotului este legată de demnitatea lui Dumnezeu. De aceea Mântuitorul le spune Sfinţilor Apostoli: „Dacă vă primeşte pe voi lumea, pe Mine Mă primeşte, dacă ascultă de voi lumea de Mine ascultă” [50] şi potrivit acestor cuvinte aş îndrăzni să zic în continuare şi pentru acest fel de caz, dacă acoperă cineva pe preotul care a căzut în păcate, pe Dumnezeu îl acopere, sau dacă îl fereşte cineva pe preot de defăimarea oamenilor, pe Dumnezeu îl fereşte.

Să nu creadă cineva că preotul nu are judecata şi pedeapsă înaintea lui Dumnezeu dacă nu-şi duce preoţia cu vrednicie. Aşa cum are plată tot aşa va avea şi osândă. Însă judecata lui o va face numai Dumnezeu, pentru că, Harul pus peste preot vine de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Este o taină a lui Dumnezeu pe care noi o numim Taina Preoţiei.

Despre ceea ce vorbim noi aici, priveşte o singură latură, latura credinciosului în raport cu respectul preotului, dar mai este o latură, latura nevredniciei preotului, care este foarte grea, greu de dus de către credincioşi, despre care ne cutremurăm a vorbi şi pentru că judecata nu este a noastră ci a lui Dumnezeu, ne despovărăm de această mare greutate a ei, lăsând-o la cântarul judecăţii lui Dumnezeu. Unii credincioşi şi necredincioşi nu înţeleg lucrul acesta şi se cred îndreptăţiţi să judece preoţii.

Vom mai vorbi şi alte lucruri pe tema vorbirii de rău a preotului, nu atât de a acoperi pe preoţi cât mai ales de a păzi pe credincioşi de această cădere aşa cum ne spune Mântuitorul „Ia seama la tine însuţi să nu cazi„[51].

______________________

[50].-Matei 10,40.

[51].-Galateni 6,1.

Cine este… preotul și cum trebuie privit!?


spovedanie_23

Dumnezeu m-a chemat şi m-a ales în fruntea poporului Său pentru a fi slujitorul LUI şi păstor al turmei Sale. Scăpăm din vedere că turma sau poporul este al lui Dumnezeu şi nu este al nostru sau al meu a preotului. Mie mi s-a încredinţat, doar, să păstoresc o mică o parte din turma lui Hristos şi să nu pierd pe nici unul. Aceasta este o misiune încredinţată şi nicidecum o meserie, sau o profesie sau un drept al meu.

Potrivit credinţei şi a râvnei cu care lucrează preotul turma, Dumnezeu îl va  răsplăti, şi-l va numi: „slugă bună şi credincioasă peste puţine ai fost pusă şi peste multe Te voi pune„[38] şi „păstorul cel bun„[39] sau, dacă nu, se va numi: „slujitor rău şi viclean„[40] şi „păstorul care nu este păstor… şi care când vede lupul venind lasă oile şi fuge… şi nu-l doare inima de oi„[41]

Pe lângă  multe alte responsabiliţi pe care le are preotul în misiunea sa, una dintre cele mai de bază este “păzirea legii” [42] şi  ţinerea rânduielilor bisericeşti aşa cum le-au lăsat Sfinţii Părinţi, în pravile, în canoane, în cărţile de slujbă, spunându-ne: “Vezi preote, să nu te afli mai iscusit decât noi, mai adăugând sau mai micşorând ceva din cele ce noi am hotărât pentru că la îndemnul Duhului Sfânt am hotărât”.

Iar de nerespectarea Sfintei Scripturi nici nu mai vorbesc, mă înfricoşez când mă gâdesc că nimeni nu poate “schimba vreo cirtă sau vreo iotă pentru că şi Dumnezeu îl va schimba pe el” şi nici interpretarea incorectă a Sf. Scripturi după părerile noastre, care de multe ori sunt în contradicţie cu ceea ce spune Scriptura, făcându-ne ERETICI.

Cineva îmi spunea: ”Părinte, acum este timpul compromisurilor, nici biserica şi nici preoţii nu sunt scutiţi de compromisuri”.  Aşa o fi nu zic ba, văd şi eu că trăim nişte timpuri ale degradării morale şi religioase a omului, a minciunilor şi a înşelătoriilor. Dacă eu ca om  ajung să mă compromit cu ceva sau învre-un fel în mod personal, nepăzindu-mă, trebuie să am grijă ca nu cumva prin mine să fie compromise: Dumnezeu, preoţia, Biserica, credinţa şi rânduielile bisericeşti. Eu nu am voie ca preot să fac compromisuri în numele lui Dumnezeu. Nu sunt poruncile mele, nici rânduielile mele, nici canoanele mele, ci sunt ale lui Dumnezeu şi ale Sf. Biserici, eu doar trebuie să le administrez, să le fac cunoscute, să le păzesc în modul cel mai corect posibil şi într-o stare de fidelitate faţă de Cel ce le-a pus. Nu pentru aceasta am fost ales, chemat, sfinţit şi pus în fruntea unui popor ca să fac compromisuri, ci tocmai să păzesc ca Dumnezeu să nu fie compomis în aceasta lume sau în “acest neam desfrânat şi păcătos”[43] cum însuşi Mântuitorul îl numeşte.

Atât legile puse de Dumnezeu prin vorbire directă cu omul cât şi prin intermediul proorocilor şi al oamenilor sfinţiţi, cât şi rânduielile şi regulile (canoane) puse în biserică de Sfinţii Părinţi, se află sub înrâurirea  sau intervenţia directă Duhului Sfânt şi sub autoritate directă a lui Dumnezeu. Acest fapt ne obligă ca să le păzim cu sfinţenie, să le respectăm şi să le practicăm  în viaţa noastră. Orice abaterea de la acestea ÎL supără pe Dumnezeu indiferent de motivaţia noastră sau dacă invocăm duhul personal al  îngăduinţei, a iubirii omului şi al duhovniciei.

Preotul nu poate fi mai îngăduitor decât Dumnezeu cel ce pe toţi ne îngăduie, ne rabdă şi ne aşteaptă să ne întoarcem la adevărata slujire şi la advărata slăvire a numelui Său şi Cel ce a dat aceste rânduieli.

Preotul nu poate fi mai bun decât Bunul şi Milostivul Dumnezeu, anulând una sau mai multe din poruncile şi Voile Sale sub diferite pretexte ca fiind prea aspre sau în discordanţă cu pretenţia şi obiceiurile omului modern din zilele noastre sau că ar fi “învechite”. Pentru că  atacă prin aceasta atributele de Îndelungrăbdător, de Atotbunătate şi de Neschimbabilitate a lui Dumnezeu. Dacă omul se schimbă din moment la alt moment, Dumnezeu rămâne acelaşi, neschimbat în poruncile Sale, în voile Sale indiferent ce timp din istoria oamenirii trăim, fie momentul Eden, fie momentul Vachiul Testament, fie momentul Noul Testament, fie epoca omului modern, pentru Dumnezeu toate timpurile sunt un veşnic prezent.

La aceste două aspecte mă gândesc şi mă feresc cât pot de mult de a nu se supăra pe mine Dumnezeu şi de a nu râde de mine diavolii că aş fi mai îngăduitor şi mai bun decât Bunul, Îndelungrăbdătorul şi Prea Milostivul Dumnezeu, eu ticălosul, păcătosul şi nevrednicul om şi preot, pumnul de ţărână şi firul de praf.

Ambele aspecte (îngăduinţa şi bunătatea mea) dacă nu ştiu să le gestionez, mi se par a fi foarte periculoase şi extrem de distructive în a păstra credinţa vie şi lucrătoare în conştiinţa credincioşilor păstoriţi de mine. Pentru că, dacă aş fi eu în locul lui Dumnezeu mai îngăduitor numai cu un singur suflet l-aş pierde şi fiu al gheenei l-aş face şi pe lângă el o mulţime şi odată cu ei şi pe mine. Eu socot că nici a fi neîndurător cu vreun suflet în vreo oarecare împrejurare fortuită, Dumnezeu nu vrea de la mine acest lucru. Şi atunci cum să procedez? Voi proceda cu răbdare şi înţelepciune, cu dreptate şi nepărăsind adevărul, pentru a-l îndrepta mai întâi pe om şi apoi a-l ierta având grijă să nu se piardă în propriul obicei. Mai înainte de a fi îngăduitor socot că este bine ca eu preotul să-l învăţ pe el să respecte tot ceea ce Dumnezeu porunceşte, să-i fac cunoscut şi să-i arăt consecinţa nerespectării acestor rânduieli. Poate omul nu ştie îndeajuns ce trebuie să ştie, ce trebuie să împlinească şi ce trebuie să respecte, fapt pentru care a ajuns în situaţia în care îţi cere îngăduinţă. Să-i vorbesc şi să-l fac să cunoască că fapta pentru care cere îngăduinţă nu se potriveşte cu ceea ce spun Sfintele Scripturi şi rânduielile Sf. Biserici şi că ar fi trebuit să aibă grijă să respecte şi să nu ajungă în situaţia această extremă. Adică să trezeşti în el conştiinţa şi sentimentul datoriei faţă de a respecta rânduielile bisericeşti. Că, nici îngăduinţa preotului pe care o va primi nu este mai bună decât obligaţia de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Făcând lucrul acesta omul va vedea în tine o punte salvatoare a momentului greşelii lui şi nu un compromis, şi un timp al îndreptării lui pe care îl acorzi, îşi va pune gând de început bun şi pe alte mentalităţi; va avea sentimentul că, ceea ce a făcut nu a fost bine, şi se va judeca singur pentru aceasta şi va pune grijă de a nu mai repeta, respectând ceea ce a aflat de la tine.

Ce rău poate aduce îngăduinţa preotului dezlegând lucrurile care nu trebuiesc dezlegate? Răul cel mai mare este slăbirea credinţei, denaturare rânduielilor bisericeşti şi ştirbirea autorităţii preotului. Pe timp mediu şi lung se va ajunge la o degradare morală şi religioasă a credincioşilor datorită acestor trei motive la care s-a ajuns. Ne procedând cum am spus mai sus, de a-l face pe om să aibă conştiinţa că a greşit şi îngăduind sau dezlegând cu uşurătate fără mustrare şi sfat duhovnicesc, acelaşi om va veni şi a doua oară şi a treia oară şi va cere să îngăduie preotul de fiecare dată fără ca el să pună osteneală de a se îndrepta. Şi dacă la un moment dat preotul va constata că a greşit îngăduindu-l pe om, pentru că, cu nimic nu l-a îndreptat, şi va căuta de acum să-l înveţe şi să-l îndrepte, dar va fi prea târziu. Omul nu va înţelege, ci se va întreba de ce până acum preotul nu i-a zis nimic şi acum deodată îi zice? Cum de până acuma s-a putut şi acum nu se mai poate şi este silit să se îndrepte? Cum de până acum preotul nu i-a zis nimic că el se află într-o mare greşeală sau păcat? Nu va înţelege că preotul vrea să-l îndrepte de la greşeala lui, ci va crede că a intervenit ceva în relaţia lui cu preotul, ori că preotul este influenţat cu ceva asupra lui, ori nu mai este binevoitor şi atunci se va îndepărta criticându-l la lume şi va  merge  la alt preot ”îngăduitor” şi astfel nu se va îndrepta niciodată. Ne îndreptându-l pe om, până la urmă, îngăduinţa mea fară de socoteală îl va lăsa pe om  fără mântuire.

Se mai crează o situaţie pe fond psihilogico-mental că, dacă ai fost îngăduitor cu o persoană într-un moment fortuit ţi se va cere să fii îngăduitor şi cu cei din jurul lui care ştiu de îngăduiţa ta asupra aceluia, spunând: cum de la acela s-a putut şi la mine nu se poate? Şi atunci încep presiunile asupra preotului şi judecăţile că preotul este aşa, că face aşa şi atunci sminteala este gata pentru că la ea va contribui tot felul de imaginaţii şi scenarii în mintea credincioşilor inoculate de un duh al discodiei. Atunci eu ca preot, în asemenea situaţie pe care eu am creat-o prin nesăbuinţa acţiunilor mele, voi fi judecat şi de faptul că am dezlegat ceea ce nu se dezleaga şi că sunt un preot de lume, şi că nu ţin rânduielile bisericeşti cum se cuvine, ca-s omul banului, că-s omul interesului personal, că sunt preferenţial, ca nu pot pune credincioşii bază în mine ca preot, că sunt preotul omului modern şi a.m.d.

Dacă de la începutul preoţiei nu ai credinţă, o traictorie bine definită a drumului preoţiei pe care trebuie să-l parcurgi şi o consecvenţă a gândirii şi a acţiunilor tale şi ve păşi pe drumul preoţiei cu pas nesigur având echilibrul omului beat, şi prin tine toate se vor compromite (Dumnezeu, credinţă, Biserică, rânduielile bisericeşti, învăţăturile de credinţă, preoţie), atunci te poţi retrage din preoţie că mai de folos îţi va fi, decât să se smintească atâtea suflete care se vor pierde din cauza ta.Şi atunci, la final, cu ce te voi alege?

Însă tu, preote, nu ai puterea aceasta să anulezi canoane, să faci pogorăminte şi să dai dispense. Nu ai puterea deplină să faci acest lucru şi trebuie să fii conştient de dimensiunea puterii tale preoţeşti. Doar episcopul are această putere, puterea deplină a preoţiei, şi nici el, nu poate dezlega ce a legat cu legi veşnice Dumnezeu şi ceea ce a legat canoanele bisericeşti, dar, are puterea să facă popogorământ şi să dea dispensă pentru un caz de moment şi numai el o poate face. Tu ca preot şi duhovnic, nu.

Pogorământ înseamnă o învoire de moment de a te abate de la normele canoanelor sau de la rânduielile bisericeşti şi numai pentru un caz izolat şi fortuit ceea ce nu dă preotului dreptul să facă din aceasta o regulă generală.

Am întâlnit fraţi preoţi care la întrebarea de ce îngăduie anumite chestiuni, mi-a răspuns: “şi episcopul nostru dă voie la aşa ceva”. Nu cred. Daţi-mi voie să nu cred, şi să cred că acel preot se înşeală. Să cred că acel preot dintr-un pogorământ al episcopului sau o dispensă dată unui caz extrem a făcut din ea regulă generală pentru toţi care se află în aceeaşi situaţie, ceea ce este foarte greşit.

Chiar dacă ţii şi păzeşti Legile lui Dumnezeu şi rânduielile Sf. Biserici cu fidelitate sau credincioşie şi îndemni pe credincioşii să le ţină şi te lupţi pentru aceasta, tot vei fi judecat de una din părţi ale lumii, numindu-te “habotnic” sau “bigot” şi vor fugi de tine că nu eşti pe placul lor. Dar nu vei fi judecat de Dumnezeu ca “slugă netrebnică”.

De ce să mă supere pe mine acest aspect şi să mă doară, căutând cum să fac ca lumea să nu mă vorbească astfel, pe când, Mântuitorul al cărui slugă sunt îmi spune cuvânt de îmbărbătare şi mângâiere: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai întâi decât pe voi M-a urât”[44] Prefer să mi se spună şi aşa decât altfel. Pentru că dacă mi se spune aşa pot rămâne în relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii credincioşi Lui şi am şanse mai mari să fiu plăcut lui Dumnezeu şi să mântuiesc pe careva, decât, să plac lumii sau să mă ruşinez de Dumnezeu în faţa lumii: “Cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri”[45],  şi în felul acesta ce am câştigat? Nu am câştigat nici lumea făcându-i pe plac, L-am pierdut şi pe Dumnezeu făcând pe plac lumii.

Însă, mai mare încredere au oamenii în preoţii care ţin şi respectă Legea lui Dumnezeu şi rânduielile Sf. Biserici decât în preoţii dedaţi după cum vrea lumea. În sinea lor, oamenii se bucură de preotul care le face pe plac dar mai mult îl respectă pe cel ce este cu Dumnezeu.

Textele redate sunt cu asprime rostite de către Dumnezeu   prin   Proorocul   Iezechiel   pentru  preoţii care nesocotesc pe Dumnezeu în anumite chestiuni, cum este şi aceasta legată de păzirea sfinţeniei în bisericile noastre prin porunca de a nu ne atinge cei necuraţi de Locaşul Său, iar noi îi călcăm Legea: “Preoţii calcă Legea Mea şi pâgăresc lucrurile cele sfinte ale Mele; nu osebesc ce este sfânt de ce nu este sfânt şi nu fac deosebire între curat şi necurat… şi Eu sunt înjosit de aceştia”[46]. Iată ce facem îngăduind ceva ce Dumnezeu nu îngăduie stricând legea: “îl înjosim pe Dumnezeu!”(Iezechiel 22,26), adică, prin necredinţă noastră sau lipsa de credincioşie faţă de Dumnezeu noi căutăm să ne ridicăm în ochii lumii prin îngăduinţa şi bunătatea noastră, şi-L înjosim pe Dumnezeu. Prin două lucruri îl înjosim pe Dumnzeu: că ne facem mai buni decât Dumnezeu, Cel ce a dat aceste porunci şi în al doilea rând, prin înlocuirea Voile Sale cu voile noastre, punându-ne pe noi pe primul loc şi pe Dumnezeu în urma noastră sau pe locul cel din urmă.

Sau:“Preoţii trebuie să înveţe pe poporul Meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt şi lămurească ce este curat şi ce nu este curat”[47].

Aţi văzut că în ambele texte Dumnezeu porunceşte preoţilor că trebuie să învăţe poporul ce este bine şi ce este rău şi trebuie să-i învăţe de a face deosebire dintre ce este sfânt şi ce nu este sfânt, ce este curat şi ce nu este curat. Apoi, în alt loc spune că preotul este dator de a învăţa poporul de a face deosebire    între    lumină  şi   întuneric,   de  a  deosebi adevărul de minciună, şi de a deosebi duhurile că nu toate sunt bune şi curate, etc. Deci, este o obligaţie pe care o avem şi nu o invitaţie la care dacă vrem răspundem şi dacă nu vrem o putem refuza.

Apoi, oricât ne-am osteni de a căuta pretexte, de a găsi argumente şi oricât am interpreta textele Sf. Scripturi că fac parte din legea Vechiului Testament, oricât am nega sfintele canoane şi le-am interpreta după voinţa noastră, nu facem altceva decât să rămânem GOI DE ADEVAR: “Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni!” (Iov 14,4).

Pentru că nu putem schimba cu nimic natura femeii la timpul necurăţiei ei ca să devină curată, aceasta fiind o lege vesnică dată în trupul său ca şi neputinţa noastră de a schimba ca femeia să nu mai nască pruncii prin dureri. Oricât de mare efort ar face medicina şi ştiinţa, nu se va găsi metoda prin care să-L sfideze pe Dumnezeu anulându-i pur şi simplu blestemul dat de El şi rânduielile puse asupra femeii.

 Aşa şi cu scurgerea de sânge lunare a femeii, chiar cu tonă de săpun de s-ar spăla şi cu un metru cub de tampoane de s-ar proteja, prin natura ei (nu prin fire) este necurată în acele zile (7 zile) şi va întina tot ceea ce va atinge: om, lucruri, biserică, icoană. Ar fi o întinare asemănătoare cu necurăţia naturii oamenilor păcătoşi de dinainte de potop care pe unde călcau întinau de au stricat pământul, fapt pentru care  Dumnezeu l-a spălat cu apa potopului. Producerea potopului de pe timpul lui Noe nu este oare o dovadă clară că pe Dumnezeu îl supără orice întinare? Aşa se va întâmpla şi cu bisericile noastre, dacă îngăduim ca ele să fie întinate de cei necuraţi (bărbaţi, femeii, păcătoşi, păgâni, eretici, animale, etc).

Un sfânt părinte atonit spunea despre vremea apocalipsei, că în bisericile noastre va intra antihrist de unde va predica şi majoritatea bisericilor le vor ocupa antihriştii făcâdu-le bisericile lor alungând pe adevăraţii creştini, pentru că mai înainte de venirea lui, preoţii şi creştinii şi-au întinat Bisericile atât de mult încât L-au alungat cu întinăciunea lor pe Dumnezeu şi au devenit Sfintele Locaşuri goale de Duhul lui Dumnezeu şi pustii de sfinţenie.

Să ne înfricoşăm fraţi preoţi şi dragi creştin de această pustiire. Să ne păzim de a fi noi acei creştin apocaliptici şi să nu-L alungăm din ea pe Bunul Dumnezeu prin a noastră îngăduinţă păcătoasă şi o falsă bunăvoinţă.

_____________________

[38].-Matei 25,21.

[39].-Ioan 101,11.

[40].-Matei 25,26.

[41].-Ioan 10,12.

[42].-Iezechiel 22,26.

[43].-Marcu 8, 38.

[44].-Ioan 15,18.

[45].-Marcu 8, 38.

[46].-Iezechiel 22,26.

[47].-Iezechiel 44,23.

Epitimiile duhovnicești


preotul_ioan_argatu

 

                Epitimiile duhovnicești, sunt acele canoane proprii date de duhovnici, altele decât cele canonice, dar care însoțesc pe cele canonice (fiind obligatorii) și care au un rol răscumpărător și îndreptător pentru omul care se află sub robia păcatelor grele. Epitimiile duhovnicești, mai au rolul de a reduce din penitența canonică și de a-l ține pe om într-o permanentă și dinamică participare efectivă la împlinirea sfaturilor evanghelice. Sfinții Părinți, recomandă duhovnicului, să țină cont de aceste epitimii, când hotărește în scaunul de spovedanie timpul de căință (penitență) pentru păcat, pentru cineva, reducând din anii canonici până la jumătate, scăzând pentru fiecare canon câte un an. Canoanele (epitimiile) duhovnicești pot să fie multe și diferite. Ele trebuie date ținând cont: de starea moral-religiosă, de conștiința, de gradul de credință, de râvna și evlavia fiecăruia, apoi, de starea materială, de starea de sănătate și de voința și putința omului. Fiecare duhovnic trebuie să-și cunoască fii duhovnicești și potrivit acestei cunoașteri va da fiecăruia penitența ce i se potrivește pentru îndreptarea și mântuirea omului.

               Pentru orientare, dau câteva exemple de epitimii, din cele mai frecvente, ce sunt date credincioșilor:

            -De a nu lipsi niciodată de la Sf. Liturghie, decât din motive binecuvântate și de nevoie: când suntem necurați, neputincioși și bolnavi, având în vedere că Sf. Liturghie este repetarea în chip nesângeros a Jertfei Mântuitorului de Răscumpărare, pentru omul căzut sub robia păcatelor;

             -De a face în fiecare zi un număr de metanii, sau într-o anumită zi din săptămâna (miercurea sau vinerea), pentru o perioadă de timp (1-3 ani);

            -De a posti post negru (ajunare 24 de ore) în una din zilele din săptămâna (lunea, miercurea sau vinerea) pentru o perioadă de timp ( 1-2 ani);

            -De a citi în fiecare zi câte un capitol din Sf. Scriptura;

-De a citi în fiecare zi din Viețile Sfinților și scrierile Sfinților Părinți;

-De a citi în fiecare zi câte un acatist și rugăciuni;

-De a face în fiecare zi sau numai miercurea și vinerea, canonul de pocăință;

-De a citi Psaltirea, în fiecare zi, câte 3 psalmi până ce se termină;

-De a face înfrânare de la carne cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică, pentru o perioadă de timp (1-3 ani…);

-De a face milostenie în fiecare zi;

-De a îmbrăca un sarac la zile mari de praznic: Nașterea Domnului (la Crăciun) și la Invierea Domnului (Paști);

            -De a îmbrăca copii de om sărac din cap până în picioare în zilele de sărbătorea, la Paști și Crăciun;

            -De a boteza copii de om sărac, în calitate de naș și de a avea grijă toată viața de creșterea lor duhovnicească și trupească;

            -De a ajuta bisericile în construcție și cele sărace, cu: bani, materiale de construcție, veșminte, Sf.Vase, mobilier bisericesc, candelabre, sfeșnice, covoare, acopereminte, icoane, pictură, etc.;

(Pr. Argatu V Ioan, Îndrumător practic și canonic a bunului creștin, 2016, cap. Despre mărturisire, pag. 25-26)

________________________________

01-Epitimii = canonul dat de duhovnic la mărturisire pentru păcate, potrivit cu canoanele Sf. Părinți și a Sinoadelor Ecumenice, (oprire de la Sf.Impărtășanie, post, rugăciuni, metanii, milostenie…etc.

02- Penitență = timpul de pocăință stabilit de duhovnic la scaunul de mărturisire.

Divorţul religios


scarasuflet

-T. T. E o problemă delicată în ceea ce priveşte divorţul religios, am întâlnit tineri care ştiau de el dar când au mers la episcop au primit un refuz că nu se poate…

-Regretabil dacă se întamplă aşa ceva, pentru că se dă prilej la dezordine morală în viaţa de familie a credinciosului, la prilej de păcătuire prin Taina Cununiei, s.a.m.d.

Nu vreau sa supar pe nimeni si nici sa fac vreun repros cuiva, fiecare va raspunde în faţa lui Dumnezeu după cât de în serios şi-a luat misiunea pe care o are şi cât de mult a îndreptat viaţa credincioşilor spre Împărăţia lui Dumnezeu. Consider că motivul pentru care se mai procedează şi astfel din partea celor ce ar trebui să rezolve astfel de cazuri, este faptul că prea puţin este cunoscut şi practicat aspectul acesta, a divortului religios, ne gândindu-se la modul serios la repercursiuni şi consecinţe morale pe care le poate aduce ignorarea unui astfel de aspect.

Credincioşii se aşteaptă de la noi preoţii să le dăm sfaturi şi soluţii de a-şi pune viaţa în ordine si a împăca conştiinţa, de a-i îndruma corect la viaţă religios-morală. De aceea, credincioşii se şi dezvinovăţesc dând vina pe noi preoţii, de alfel cum va fi şi la judecata universală şi cred că au dreptate. Chiar de la începutul preoţiei am dat mare importanţă aplicabilităţii „divortului religios”.

Întotdeauna când a fost vroba să administrez cununia a 2-a sau a 3-a unor persoane ce au mai fost cununate religios, le-am cercetat dacă au divorţul civil şi dacă au cununia religioasa. Am avut cazuri în experienţa anilor de preoţie ce au trecut să constat că erau persoane care trăiau în acelaşi timp cu 3 femei, fară să aibă conştiinţa păcatului, deoarece considera că au cununie religioasă cu toate trei şi ca atare Dumnezeu nu-i poate considera lui păcat. Am constatat ca se întâmplă lucrul acesta din cauză că preoţii care administrează cununia a 2-a şi -3-a nu cer divorţul religios. Întotdeauna, pe persoanele în cauză, le-am pus să facă o cerere către ierarh, să alature o copie de pe sentinţa de divorţ civil, la care am alăturat şi eu în calitate de preot, un raport din partea parohiei şi le-am pus în mâna persoanelor în cauză trimiţându-i la episcop ca să ceară desfacerea cununiei religioase.

Niciodata nu au fost refuzaţi de către episcop, niciodată nu li s-a spus ca nu este necesar ci de fiecare data li s-a înmânat o dovadă semnată de ierarh prin care li se confirma desfacerea harică a cununiei precedente, şi binecuvântarea de a primi o nouă cununie şi li se spunea canonul pe care-l aveau de făcut, de obicei 2 kg de ceara de albine. Chiar luna trecută am avut un caz, s-au dus la ierarh, au primit divorţul religios şi binecuvântarea pentru a primi cununia a2-a.

Cununia religioasă o poate săvârşi preotul, dar desfacerea ei nu poate decât ierarhul. Chiar dacă nu implică a rânduială specială, simpla cercetare şi dezlegare a ierahului are efect canonic şi haric asupra celor care au primit Taina Cununiei pentru a a se considera desfăcută. Atunci şi în conştiinţa credincioşilor se petrece liniştirea conştiinţei şi că ei au fost despărţiţi nu numai civil ci şi religios.

Parintele Profesor Dr. Nicolae Nicula, decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti a publicat un articol intitulat „Ce este divorţul religios şi ce importanţă are el în administrarea Tainei Cununiei?”, redau doar un fragment, concluzia cu care încheie articolul: „Problema divorţului religios sau bisericesc trebuie luată serios în seamă şi reinstaurată în viaţa Bisericii. Divortul religios ne fereşte de greşeala de a săvârşi cununii care nu sunt îngăduite sau permise de Biserică, şi mai ales de a încuraja sau practica bigamia, trigamia şi concubinajul [27]. În acelaşi timp, divorţul religios sau bisericesc aduce şi liniştirea constiinţei noastre, ştiind că despărţirea a fost sancţionată şi de autoritatea bisericească, dându-ne posibilitatea fie de a rămâne singuri şi fără obligaţii morale faţă de soţul din prima căsătorie, fie de a întemeia altă familie. În felul acesta, se contribuie la strădania de a asigura actului căsătoriei seriozitatea pe care o merită sfinţenia de care trebuie să fie impregnată şi puterea sau rolul de a contribui la redresarea morală a familiei şi a societăţii.” [28]

_______________________________
[27].- Vezi şi pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Săvârşim slujba Cununiei soţilor divorţaţi şi recăsătoriţi? în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galaţi, 1996, p. 216-219).
[28].-Pr. prof. dr. Nicolae D. NECULA- decanul Facultăţii de Teologie „Patriarhul Justinian” a Universităţii din Bucureşti.

De ce nu-i iubim pe noii sfinţi?


12141802_155693858113962_8414058009474080292_n

 

Curioasă atitudine, propagată mai nou în Biserica Ortodoxă Română, faţă de apariţia unor noi sfinţi, a unor noi moaşte, diferită de Biserica Ortodoxă a  Rusiei şi a Greciei. Ne dă un sentiment straniu de parcă lumea sfinţilor şi a trăirii autentice a credinţei a oricărui credincios sau cleric, s-ar fi terminat în secolul trecut.
Apariţia lor, în loc să ne bucure, ne tulbură, ne îngrijorează, ne temem.

Dacă s-ar interzice deshumarea, după cum este canonic, “unii” ar scăpa de aceste “incomode apariţii”, când nu te aştepţi şi de unde nu te aştepţi. Niciodată nu ne trece prin minte să cugetăm, măcar, preţ de o clipă, că cel de lângă noi, cu care stăm de vorbă şi avem o relaţie, poate fi un sfânt. Când auzim îndemnul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: “Fiţi sfinţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri Sfânt este”[273], credem că se referă la ceva abstract, greu de realizat şi nu suntem noi aceia care să împlinim aceste măreţe cuvinte şi îndemnuri şi credeam că nimeni nu le poate împlini. Îl invidiem pe cel ce le poate împlini, până la a nu-i recunoaşte meritele.

Noii sfinţi şi noile moaşte, într-adevăr, îmi dau seama că este o problemă pentru noi. Nu ştim cum vom rezolva aceasta problemă şi cât de sinuos parcurs va fi până la capătul drumului şi al evenimentelor ce vor urma.

Această problemă, “a moaştelor ascunse” mi-a adus în minte de strania rezolvare în Biserica Catolică, care m-a indignat profund, când am vizitat locurile cu moaşte din biserica lor, de slaba lor cinstire. Am întrebat pe preotul care mă însoţea şi l-am rugat să-mi explice de ce ţin ascunse moaştele sfinţilor lor şi de ce nu le pun la vedere spre închinare şi cinstire? La care am primit un răspuns şi o explicaţie de tipul acesta:
“La noi în biserică nu sunt moaşte aşa cum aveţi voi în Biserica Ortodoxă, ci sunt “relicve” (adică rămăşiţe trupeşti), până la anul… nu ştiu în timpul cărui papă… erau şi la noi expuse şi se închinau credincioşii. Noi considerăm că le cinstim atâta timp cât relicvele sunt ţinute în biserică în amintirea sfântului. Le ţinem închise ca să nu fie profanate de hoţi”.
În felul acesta au rezolvat catolicii cultul moaştelor, în schimb, exarcerbează cultul statuielor.

Statuiele sunt reci, nu transmit căldură sufletească, nu încălzesc inimile credincioşilor, nu sunt purtătoare de Har, nu înflăcărează inimile cu dragostea lui Dumnezeu, nu pot fi mijlocitoare pentru mântuirea nimănui, nu-ţi inspiră sentimentul caldei dragoste părinteşti, nu-ţi străbate tot trupul de fiorul simţământului religios şi nu se cutremură sufletul la atingerea lor. În faţa lor devii ca ele, o “statuie”.
Pe când, la atingerea Sfintelor Moaşte, devii un alt om, om transformat, un om nou, un om al gândului îndreptat, un om înălţat cu mintea la cele înalte şi sfinte, smerit în cuget, cu evlavie faţă de sfinţi, râvnitor în fapte bune, cald la inimă, îndreptat spre iubire, profund emoţionat şi uşor cutremurat. Este o mare diferenţă între a cinsti moaştele sfinţilor şi a cinsti statuiele lor.

Pe timp ce trece, tot mai mult, mă conving de existenţa “fariseismului” din om. Despre toate păcatele grele şi dintre toţi purtătorii acestor păcate, nu a condamnat Mântuitorul aşa de vehement şi cu asprimea judecăţii în toată propovăduirea Sa, ca acest păcat, “fariseismul”, şi pe purtătorii lui “fariseii”.
Suntem farisei, pentru că nu ne-am dus cu o lumânare s-o aprindem cuviosului, punându-i şi un sfeşnic în care să ardă, chiar dacă-i sfânt sau nu. Suntem farisei, pentru că dragostea şi evlavia noastră nu trebuie să se limiteze doar la un sfânt sau la un număr de sfinţi, numai pe care-i cunoaştem, ci la toţi sfinţii lui Dumnezeu. Suntem farisei, pentru că una spunem şi alta facem. Suntem farisei în actul iubirii.

Avem Duminica Tuturor Sfinţilor şi-i sărbătorim, îi cinstim, doar la modul general, că în particular, vedem bine ce se întâmplă.
Nu ştiu dacă este bine sau nu că, s-au reînhumat moaştele părintelui Calciu şi ale Cuviosului Iosif dela Radeni-Neamţ şi nici nu cred că ar conta părerea mea, cred că cei ce au făcut-o efectiv, au făcut ascultare. Însă ceva mă mâhneşte în suflet şi nu-mi cade bine să ştiu că moaştele se pot îngropa în pământ, ca pe ceva nevrednic de a sta pe pământ printre noi, chiar şi după moarte. Iertare.


[273].- I Petru 1,16.

„Dumnezeu poate toate câte vrea… dar nu vrea toate câte poate”


1795676_620136104730458_566959464_n

„Dumnezeu poate toate câte vrea”. Prin aceste cuvinte se arată Atotputernicia lui Dumnezeu. Unul dintre atributele pe care noi I le dăm lui Dumnezeu, observând manifestarea Sa în lumea înconjurătoare, este Atotputenicia.

El a vrut să facă cerul şi pământul din nimic, şi le-a făcut; a vrut să facă luminătorii pământului: soarele, pentru a avea pământul lumină şi căldură, şi a numit lumina zi, iar noaptea să lumineze luna şi stelele cerului, le-a făcut; a vrut să îmbrace pământul cu iarbă, cu pomi de tot felul, şi a făcut; a vrut să populeze pământul, apele şi văzduhul cu: animale, târâtoare, peşti şi păsări, le-a făcut. Numai a zis şi toate s-au făcut. A vrut să-l facă pe om, o fiinţă superioară faţă de tot ceea ce a creat pe pământ, care să stăpânească pământul şi de la care să primească ascultare, slavă şi laudă, înzestrându-l cu Chipul şi Asemănarea Sa, l-a făcut. Pe toate le-a putut face prin Atotputernicia Sa.

De la Creaţie şi până la Judecata Universală are grijă permanentă de tot şi Se îngrijeşte de întreaga Sa Creaţie pe care o proniează şi o guvernează. Prin Atotputernicia Sa, dă tot ce trebuie pentru existenţa creaţiei, ca să-şi îndeplinească scopul pentru care a fost creată. O păzeşte şi o ocroteşte de toate puterile răului şi o ajută să se mântuiască.

Cel mai înalt moment al Atotputernicie Sale va fi când vor învia morţii, când va face Judecata întregului Univers şi când va face „Ceruri noi şi un pământ nou unde locuieşte dreptatea”(II Petru 3,13).
Deci, poate toate câte vrea.

„Dar nu vrea câte poate”. Dumnezeu ar putea să distrugă lumea, s-o ducă înapoi în nimic, dar nu vrea acest lucru. Chiar şi atunci când a lovit pământul cu potop de ape multe, încât a înecat tot pământul sub ape, prin iubirea creaţiei Sale, a rânduit şi salvarea ei prin Noe. Pentru că iubeşte lucrul mâinilor Sale, aşa cum iubeşte ceasornicarul ceasul pe care l-a făcut.

Atributul de Atotputernicie a lui Dumnezeu se leagă de un alt atribut Iubirea, şi toate se leagă de Voinţă. Adică puterea Sa Dumnezeiască este pe măsura voinţei Sale şi invers.

La Dumnezeu voinţa este egală cu puterea. Pe când la om este discordanţă dintre voinţă şi putere: voinţa este mare şi puterea mică. Omul ar vrea să distrugă pământul dar nu poate. Ar vrea să facă multe rele dar nu-l ţin puterile. Pentru că a căzut omul din perfecţiunea în care a fost creat, i-a micşorat Dumnezeu puterile „cu puţin faţă de îngeri”[5]. Omul este înclinat mai mult spre rău, de a face răul, pentru că a rămas ispitit de rău. Pe măsură ce se apropie de Dumnezeu, omul se îndumnezeişte, primeşte de la Dumnezeu puteri pe care le numim daruri.

_______________
[5].- Psalmul 8,5.