Feriţi-vă de idolatrie! Bețișoarele aromate.


betisoarele parfumate

Părintele Arhimandrit Mihail Daniliuc de la Schitul Vovidenia (Mănăstirea Neamţ), explică foarte frumos în articolul său, importanţa şi folosul tămâiei în cultul ortodox, pentru a înţelege tot creştinul că tămâia este jertfa cea plăcută lui Dumnezeu şi bine primită. Apoi, de a înţelege că tămâia are putere de a alunga duhurile necurate din preajma noastră, din casa noastră, din biserică, în timp ce ne rugăm, prezenţa tămâiei îl pune pe divol pe fugă de unde şi proverbul ”fuge ca dracul de tămâie”. Pe când beţişoarele lungi, colorate şi parfumate fabricate de chinezi, indieni, japonezi şi de toată Asia, şi pe care le găsim în supermarket-urile şi magazinele din ţara noastră, în comerţul românesc, nu pot fi asemănate nici pe departe, sau, să fie folosite în loc de tămâie.

Un argument foarte serios, ce nu ne dă voie să folosim în cultul nostru ortodox şi nici în rugăciunile particulare ale credincioşilor noştrii, beţişoarele parfumate este jertfa închinătorilor la idoli. Chiar dacă va zice cineva în inima lui ce rău poate să aducă şi că nu-i poate interzice preotul să le folosesc? Nu-ţi interzice nimeni, doar conştiinţa ta o poate face, le poţi folosi aşa cum a spus Părintele Mihail doar ca deodorant, dar nici aşa nu te îndemn să le foloseşti, pentru că te-ar plasa în rândul idolatrilor. Ştiaţi că aceste beţişoare sunt folosite ca ”jertfă” inchinată idolilor la păgâni şi în special lui Budda la care se închină ţările asiatice? Persoanele care au fost în aceste ţări şi au intrat în templele lui Budda, le-au văzut arzând şi fumegând la picioarele lui Budda.

Cei care urmăriţi şi vizionaţi filmele asiatice (indiene, coreene,chineze, japoneze) să fiţi atenţi când se dau secvente din templele lor că veţi vedea şi aceste beţişoare fumegând în faţa zeilor la care se închină. Aşa cum la creştini ortodocşi tămâia este jertfa cea plăcută şi închinată lui Dumnezeu, la fel şi la păgâni sunt aceste beţişoare parfumate un fel de ”tămâie” cu care-l afumă pe Budda şi pe zeii la care se închină. Canoanele Sf. Biserici interzic clericilor şi mirenilor de a folosi jertfelele închinate idolilor,[26] Sfânta Scriptură de asemenea: ”Ci zic că cele ce jertfesc neamurile (păgânii), jertfesc demonilor şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi demonilor”[27]. 

În sfera cuvântului de jertfa intră orice dar închinat lui Dumnezeu. Darurile noastre trebuie să fie curate ca Dumnezeu să le primească şi sufletul nostru să nu se osândească. Dacă ar fi ca Dumnezeu să nu le primească, nu ar fi decăt o pierdere materială, dar pentru că am îndrăznit şi l-am ispitit pe Dumnezeu cu darul nostru cel neplăcut Lui, sigur că ne osândim. Exeplul jertfelor aduse de Cain şi Abel ne conving de lucrul acesta. Pentru noi creştinii ortodocşi sunt lucruri străine atât faţă de credinţa noastră cât şi fată de statutul nostru de creştini. De aceea, nici măcar ca deodorant  nu  le  putem  folosim,  pentru  că prin acest gest L-am supăra pe Dumnezeu că folosim jertfa păgână sau idolatră în casa noastră şi pentru faptul că ne dăunează şi sănătăţii, având substanţe nocive. În plus, casa noastră ar mirosi precum miroase un templu păgân şi nu cum ar fi trebuit să miroase a tămâie, a biserică.

Un creştin adevărat trebuie să facă din casa lui biserică, prin post, rugăciune, faptele cele bune, icoane, tamâie, candelă, metanii, întelegere, pace, linişte, răbdare, etc. Feriţi-vă de idolatrie!

_____________________

[26].-Canoanele 1 până la 12 al Sinodului de la Ancira.

[27].-I Corinteni 10, 20.

Judecarea si vorbirea de rău a preotului


Hristos-1

-Preotul nostru spunea că de vedem un preot beat pe drum să-i sărutăm mâna apoi să-l ducem acasă şi să uităm tot, căci preotul e preot şi pentru păcatul lui el răspunde, noi să-l respectăm şi nu vom păcătui şi apoi avem noi atâtea păcate pentru care trebuie să ne rugăm să ne fie iertate de ce să mai adăugăm altele? Dacă mama sau tata ne greşesc ce facem nu-i mai respectăm? Dacă ne-am pierdut încredere într-un duhovnic putem merge la altul fără a-l judeca pe primul.

-Vreau să apreciez că preotul dvs. despre care aţi vorbit, este un duhovnic adevărat dând sfatul cel bun pentru zidirea credincioşilor şi paza păstoriţilor săi. Spun aceasta nu pentru că aș ţine cu preotul care bea şi stă în şanţ, pe care nici nu-l judecă, ci pentru felul cum vă sfătuieşte de a nu cădea şi dvs. în smintelă prin vederea acelui preot. Părintele, vrea să spună că procedând astfel cinstim preotul şi nu omul, pe om îl compătimim şi-l ajutăm iar pe preot îl respectăm. Din păcate nu poate fi despărţit preotul de omul.

În orice stare s-ar afla omul-preot nu ne îndreptăţeşte să-l judecăm şi nici să-l defăimăm în faţa oamenilor, ci să-l acoperim şi să-l ferim de vederea cuiva. Mare plată are cel ce face aceasta. Ca şi el, preotul, va acoperi înaintea lui Dumnezeu mulţime de păcate atunci când vom merge să ne mărturisim şi ne va acoperi când vom merge la judecata sufletului nostru. Pentru că demnitatea preotului este legată de demnitatea lui Dumnezeu. De aceea Mântuitorul le spune Sfinţilor Apostoli: „Dacă vă primeşte pe voi lumea, pe Mine Mă primeşte, dacă ascultă de voi lumea de Mine ascultă” [50] şi potrivit acestor cuvinte aş îndrăzni să zic în continuare şi pentru acest fel de caz, dacă acoperă cineva pe preotul care a căzut în păcate, pe Dumnezeu îl acopere, sau dacă îl fereşte cineva pe preot de defăimarea oamenilor, pe Dumnezeu îl fereşte.

Să nu creadă cineva că preotul nu are judecata şi pedeapsă înaintea lui Dumnezeu dacă nu-şi duce preoţia cu vrednicie. Aşa cum are plată tot aşa va avea şi osândă. Însă judecata lui o va face numai Dumnezeu, pentru că, Harul pus peste preot vine de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Este o taină a lui Dumnezeu pe care noi o numim Taina Preoţiei.

Despre ceea ce vorbim noi aici, priveşte o singură latură, latura credinciosului în raport cu respectul preotului, dar mai este o latură, latura nevredniciei preotului, care este foarte grea, greu de dus de către credincioşi, despre care ne cutremurăm a vorbi şi pentru că judecata nu este a noastră ci a lui Dumnezeu, ne despovărăm de această mare greutate a ei, lăsând-o la cântarul judecăţii lui Dumnezeu. Unii credincioşi şi necredincioşi nu înţeleg lucrul acesta şi se cred îndreptăţiţi să judece preoţii.

Vom mai vorbi şi alte lucruri pe tema vorbirii de rău a preotului, nu atât de a acoperi pe preoţi cât mai ales de a păzi pe credincioşi de această cădere aşa cum ne spune Mântuitorul „Ia seama la tine însuţi să nu cazi„[51].

______________________

[50].-Matei 10,40.

[51].-Galateni 6,1.

Cine este… preotul și cum trebuie privit!?


spovedanie_23

Dumnezeu m-a chemat şi m-a ales în fruntea poporului Său pentru a fi slujitorul LUI şi păstor al turmei Sale. Scăpăm din vedere că turma sau poporul este al lui Dumnezeu şi nu este al nostru sau al meu a preotului. Mie mi s-a încredinţat, doar, să păstoresc o mică o parte din turma lui Hristos şi să nu pierd pe nici unul. Aceasta este o misiune încredinţată şi nicidecum o meserie, sau o profesie sau un drept al meu.

Potrivit credinţei şi a râvnei cu care lucrează preotul turma, Dumnezeu îl va  răsplăti, şi-l va numi: „slugă bună şi credincioasă peste puţine ai fost pusă şi peste multe Te voi pune„[38] şi „păstorul cel bun„[39] sau, dacă nu, se va numi: „slujitor rău şi viclean„[40] şi „păstorul care nu este păstor… şi care când vede lupul venind lasă oile şi fuge… şi nu-l doare inima de oi„[41]

Pe lângă  multe alte responsabiliţi pe care le are preotul în misiunea sa, una dintre cele mai de bază este “păzirea legii” [42] şi  ţinerea rânduielilor bisericeşti aşa cum le-au lăsat Sfinţii Părinţi, în pravile, în canoane, în cărţile de slujbă, spunându-ne: “Vezi preote, să nu te afli mai iscusit decât noi, mai adăugând sau mai micşorând ceva din cele ce noi am hotărât pentru că la îndemnul Duhului Sfânt am hotărât”.

Iar de nerespectarea Sfintei Scripturi nici nu mai vorbesc, mă înfricoşez când mă gâdesc că nimeni nu poate “schimba vreo cirtă sau vreo iotă pentru că şi Dumnezeu îl va schimba pe el” şi nici interpretarea incorectă a Sf. Scripturi după părerile noastre, care de multe ori sunt în contradicţie cu ceea ce spune Scriptura, făcându-ne ERETICI.

Cineva îmi spunea: ”Părinte, acum este timpul compromisurilor, nici biserica şi nici preoţii nu sunt scutiţi de compromisuri”.  Aşa o fi nu zic ba, văd şi eu că trăim nişte timpuri ale degradării morale şi religioase a omului, a minciunilor şi a înşelătoriilor. Dacă eu ca om  ajung să mă compromit cu ceva sau învre-un fel în mod personal, nepăzindu-mă, trebuie să am grijă ca nu cumva prin mine să fie compromise: Dumnezeu, preoţia, Biserica, credinţa şi rânduielile bisericeşti. Eu nu am voie ca preot să fac compromisuri în numele lui Dumnezeu. Nu sunt poruncile mele, nici rânduielile mele, nici canoanele mele, ci sunt ale lui Dumnezeu şi ale Sf. Biserici, eu doar trebuie să le administrez, să le fac cunoscute, să le păzesc în modul cel mai corect posibil şi într-o stare de fidelitate faţă de Cel ce le-a pus. Nu pentru aceasta am fost ales, chemat, sfinţit şi pus în fruntea unui popor ca să fac compromisuri, ci tocmai să păzesc ca Dumnezeu să nu fie compomis în aceasta lume sau în “acest neam desfrânat şi păcătos”[43] cum însuşi Mântuitorul îl numeşte.

Atât legile puse de Dumnezeu prin vorbire directă cu omul cât şi prin intermediul proorocilor şi al oamenilor sfinţiţi, cât şi rânduielile şi regulile (canoane) puse în biserică de Sfinţii Părinţi, se află sub înrâurirea  sau intervenţia directă Duhului Sfânt şi sub autoritate directă a lui Dumnezeu. Acest fapt ne obligă ca să le păzim cu sfinţenie, să le respectăm şi să le practicăm  în viaţa noastră. Orice abaterea de la acestea ÎL supără pe Dumnezeu indiferent de motivaţia noastră sau dacă invocăm duhul personal al  îngăduinţei, a iubirii omului şi al duhovniciei.

Preotul nu poate fi mai îngăduitor decât Dumnezeu cel ce pe toţi ne îngăduie, ne rabdă şi ne aşteaptă să ne întoarcem la adevărata slujire şi la advărata slăvire a numelui Său şi Cel ce a dat aceste rânduieli.

Preotul nu poate fi mai bun decât Bunul şi Milostivul Dumnezeu, anulând una sau mai multe din poruncile şi Voile Sale sub diferite pretexte ca fiind prea aspre sau în discordanţă cu pretenţia şi obiceiurile omului modern din zilele noastre sau că ar fi “învechite”. Pentru că  atacă prin aceasta atributele de Îndelungrăbdător, de Atotbunătate şi de Neschimbabilitate a lui Dumnezeu. Dacă omul se schimbă din moment la alt moment, Dumnezeu rămâne acelaşi, neschimbat în poruncile Sale, în voile Sale indiferent ce timp din istoria oamenirii trăim, fie momentul Eden, fie momentul Vachiul Testament, fie momentul Noul Testament, fie epoca omului modern, pentru Dumnezeu toate timpurile sunt un veşnic prezent.

La aceste două aspecte mă gândesc şi mă feresc cât pot de mult de a nu se supăra pe mine Dumnezeu şi de a nu râde de mine diavolii că aş fi mai îngăduitor şi mai bun decât Bunul, Îndelungrăbdătorul şi Prea Milostivul Dumnezeu, eu ticălosul, păcătosul şi nevrednicul om şi preot, pumnul de ţărână şi firul de praf.

Ambele aspecte (îngăduinţa şi bunătatea mea) dacă nu ştiu să le gestionez, mi se par a fi foarte periculoase şi extrem de distructive în a păstra credinţa vie şi lucrătoare în conştiinţa credincioşilor păstoriţi de mine. Pentru că, dacă aş fi eu în locul lui Dumnezeu mai îngăduitor numai cu un singur suflet l-aş pierde şi fiu al gheenei l-aş face şi pe lângă el o mulţime şi odată cu ei şi pe mine. Eu socot că nici a fi neîndurător cu vreun suflet în vreo oarecare împrejurare fortuită, Dumnezeu nu vrea de la mine acest lucru. Şi atunci cum să procedez? Voi proceda cu răbdare şi înţelepciune, cu dreptate şi nepărăsind adevărul, pentru a-l îndrepta mai întâi pe om şi apoi a-l ierta având grijă să nu se piardă în propriul obicei. Mai înainte de a fi îngăduitor socot că este bine ca eu preotul să-l învăţ pe el să respecte tot ceea ce Dumnezeu porunceşte, să-i fac cunoscut şi să-i arăt consecinţa nerespectării acestor rânduieli. Poate omul nu ştie îndeajuns ce trebuie să ştie, ce trebuie să împlinească şi ce trebuie să respecte, fapt pentru care a ajuns în situaţia în care îţi cere îngăduinţă. Să-i vorbesc şi să-l fac să cunoască că fapta pentru care cere îngăduinţă nu se potriveşte cu ceea ce spun Sfintele Scripturi şi rânduielile Sf. Biserici şi că ar fi trebuit să aibă grijă să respecte şi să nu ajungă în situaţia această extremă. Adică să trezeşti în el conştiinţa şi sentimentul datoriei faţă de a respecta rânduielile bisericeşti. Că, nici îngăduinţa preotului pe care o va primi nu este mai bună decât obligaţia de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Făcând lucrul acesta omul va vedea în tine o punte salvatoare a momentului greşelii lui şi nu un compromis, şi un timp al îndreptării lui pe care îl acorzi, îşi va pune gând de început bun şi pe alte mentalităţi; va avea sentimentul că, ceea ce a făcut nu a fost bine, şi se va judeca singur pentru aceasta şi va pune grijă de a nu mai repeta, respectând ceea ce a aflat de la tine.

Ce rău poate aduce îngăduinţa preotului dezlegând lucrurile care nu trebuiesc dezlegate? Răul cel mai mare este slăbirea credinţei, denaturare rânduielilor bisericeşti şi ştirbirea autorităţii preotului. Pe timp mediu şi lung se va ajunge la o degradare morală şi religioasă a credincioşilor datorită acestor trei motive la care s-a ajuns. Ne procedând cum am spus mai sus, de a-l face pe om să aibă conştiinţa că a greşit şi îngăduind sau dezlegând cu uşurătate fără mustrare şi sfat duhovnicesc, acelaşi om va veni şi a doua oară şi a treia oară şi va cere să îngăduie preotul de fiecare dată fără ca el să pună osteneală de a se îndrepta. Şi dacă la un moment dat preotul va constata că a greşit îngăduindu-l pe om, pentru că, cu nimic nu l-a îndreptat, şi va căuta de acum să-l înveţe şi să-l îndrepte, dar va fi prea târziu. Omul nu va înţelege, ci se va întreba de ce până acum preotul nu i-a zis nimic şi acum deodată îi zice? Cum de până acuma s-a putut şi acum nu se mai poate şi este silit să se îndrepte? Cum de până acum preotul nu i-a zis nimic că el se află într-o mare greşeală sau păcat? Nu va înţelege că preotul vrea să-l îndrepte de la greşeala lui, ci va crede că a intervenit ceva în relaţia lui cu preotul, ori că preotul este influenţat cu ceva asupra lui, ori nu mai este binevoitor şi atunci se va îndepărta criticându-l la lume şi va  merge  la alt preot ”îngăduitor” şi astfel nu se va îndrepta niciodată. Ne îndreptându-l pe om, până la urmă, îngăduinţa mea fară de socoteală îl va lăsa pe om  fără mântuire.

Se mai crează o situaţie pe fond psihilogico-mental că, dacă ai fost îngăduitor cu o persoană într-un moment fortuit ţi se va cere să fii îngăduitor şi cu cei din jurul lui care ştiu de îngăduiţa ta asupra aceluia, spunând: cum de la acela s-a putut şi la mine nu se poate? Şi atunci încep presiunile asupra preotului şi judecăţile că preotul este aşa, că face aşa şi atunci sminteala este gata pentru că la ea va contribui tot felul de imaginaţii şi scenarii în mintea credincioşilor inoculate de un duh al discodiei. Atunci eu ca preot, în asemenea situaţie pe care eu am creat-o prin nesăbuinţa acţiunilor mele, voi fi judecat şi de faptul că am dezlegat ceea ce nu se dezleaga şi că sunt un preot de lume, şi că nu ţin rânduielile bisericeşti cum se cuvine, ca-s omul banului, că-s omul interesului personal, că sunt preferenţial, ca nu pot pune credincioşii bază în mine ca preot, că sunt preotul omului modern şi a.m.d.

Dacă de la începutul preoţiei nu ai credinţă, o traictorie bine definită a drumului preoţiei pe care trebuie să-l parcurgi şi o consecvenţă a gândirii şi a acţiunilor tale şi ve păşi pe drumul preoţiei cu pas nesigur având echilibrul omului beat, şi prin tine toate se vor compromite (Dumnezeu, credinţă, Biserică, rânduielile bisericeşti, învăţăturile de credinţă, preoţie), atunci te poţi retrage din preoţie că mai de folos îţi va fi, decât să se smintească atâtea suflete care se vor pierde din cauza ta.Şi atunci, la final, cu ce te voi alege?

Însă tu, preote, nu ai puterea aceasta să anulezi canoane, să faci pogorăminte şi să dai dispense. Nu ai puterea deplină să faci acest lucru şi trebuie să fii conştient de dimensiunea puterii tale preoţeşti. Doar episcopul are această putere, puterea deplină a preoţiei, şi nici el, nu poate dezlega ce a legat cu legi veşnice Dumnezeu şi ceea ce a legat canoanele bisericeşti, dar, are puterea să facă popogorământ şi să dea dispensă pentru un caz de moment şi numai el o poate face. Tu ca preot şi duhovnic, nu.

Pogorământ înseamnă o învoire de moment de a te abate de la normele canoanelor sau de la rânduielile bisericeşti şi numai pentru un caz izolat şi fortuit ceea ce nu dă preotului dreptul să facă din aceasta o regulă generală.

Am întâlnit fraţi preoţi care la întrebarea de ce îngăduie anumite chestiuni, mi-a răspuns: “şi episcopul nostru dă voie la aşa ceva”. Nu cred. Daţi-mi voie să nu cred, şi să cred că acel preot se înşeală. Să cred că acel preot dintr-un pogorământ al episcopului sau o dispensă dată unui caz extrem a făcut din ea regulă generală pentru toţi care se află în aceeaşi situaţie, ceea ce este foarte greşit.

Chiar dacă ţii şi păzeşti Legile lui Dumnezeu şi rânduielile Sf. Biserici cu fidelitate sau credincioşie şi îndemni pe credincioşii să le ţină şi te lupţi pentru aceasta, tot vei fi judecat de una din părţi ale lumii, numindu-te “habotnic” sau “bigot” şi vor fugi de tine că nu eşti pe placul lor. Dar nu vei fi judecat de Dumnezeu ca “slugă netrebnică”.

De ce să mă supere pe mine acest aspect şi să mă doară, căutând cum să fac ca lumea să nu mă vorbească astfel, pe când, Mântuitorul al cărui slugă sunt îmi spune cuvânt de îmbărbătare şi mângâiere: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai întâi decât pe voi M-a urât”[44] Prefer să mi se spună şi aşa decât altfel. Pentru că dacă mi se spune aşa pot rămâne în relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii credincioşi Lui şi am şanse mai mari să fiu plăcut lui Dumnezeu şi să mântuiesc pe careva, decât, să plac lumii sau să mă ruşinez de Dumnezeu în faţa lumii: “Cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri”[45],  şi în felul acesta ce am câştigat? Nu am câştigat nici lumea făcându-i pe plac, L-am pierdut şi pe Dumnezeu făcând pe plac lumii.

Însă, mai mare încredere au oamenii în preoţii care ţin şi respectă Legea lui Dumnezeu şi rânduielile Sf. Biserici decât în preoţii dedaţi după cum vrea lumea. În sinea lor, oamenii se bucură de preotul care le face pe plac dar mai mult îl respectă pe cel ce este cu Dumnezeu.

Textele redate sunt cu asprime rostite de către Dumnezeu   prin   Proorocul   Iezechiel   pentru  preoţii care nesocotesc pe Dumnezeu în anumite chestiuni, cum este şi aceasta legată de păzirea sfinţeniei în bisericile noastre prin porunca de a nu ne atinge cei necuraţi de Locaşul Său, iar noi îi călcăm Legea: “Preoţii calcă Legea Mea şi pâgăresc lucrurile cele sfinte ale Mele; nu osebesc ce este sfânt de ce nu este sfânt şi nu fac deosebire între curat şi necurat… şi Eu sunt înjosit de aceştia”[46]. Iată ce facem îngăduind ceva ce Dumnezeu nu îngăduie stricând legea: “îl înjosim pe Dumnezeu!”(Iezechiel 22,26), adică, prin necredinţă noastră sau lipsa de credincioşie faţă de Dumnezeu noi căutăm să ne ridicăm în ochii lumii prin îngăduinţa şi bunătatea noastră, şi-L înjosim pe Dumnezeu. Prin două lucruri îl înjosim pe Dumnzeu: că ne facem mai buni decât Dumnezeu, Cel ce a dat aceste porunci şi în al doilea rând, prin înlocuirea Voile Sale cu voile noastre, punându-ne pe noi pe primul loc şi pe Dumnezeu în urma noastră sau pe locul cel din urmă.

Sau:“Preoţii trebuie să înveţe pe poporul Meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt şi lămurească ce este curat şi ce nu este curat”[47].

Aţi văzut că în ambele texte Dumnezeu porunceşte preoţilor că trebuie să învăţe poporul ce este bine şi ce este rău şi trebuie să-i învăţe de a face deosebire dintre ce este sfânt şi ce nu este sfânt, ce este curat şi ce nu este curat. Apoi, în alt loc spune că preotul este dator de a învăţa poporul de a face deosebire    între    lumină  şi   întuneric,   de  a  deosebi adevărul de minciună, şi de a deosebi duhurile că nu toate sunt bune şi curate, etc. Deci, este o obligaţie pe care o avem şi nu o invitaţie la care dacă vrem răspundem şi dacă nu vrem o putem refuza.

Apoi, oricât ne-am osteni de a căuta pretexte, de a găsi argumente şi oricât am interpreta textele Sf. Scripturi că fac parte din legea Vechiului Testament, oricât am nega sfintele canoane şi le-am interpreta după voinţa noastră, nu facem altceva decât să rămânem GOI DE ADEVAR: “Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni!” (Iov 14,4).

Pentru că nu putem schimba cu nimic natura femeii la timpul necurăţiei ei ca să devină curată, aceasta fiind o lege vesnică dată în trupul său ca şi neputinţa noastră de a schimba ca femeia să nu mai nască pruncii prin dureri. Oricât de mare efort ar face medicina şi ştiinţa, nu se va găsi metoda prin care să-L sfideze pe Dumnezeu anulându-i pur şi simplu blestemul dat de El şi rânduielile puse asupra femeii.

 Aşa şi cu scurgerea de sânge lunare a femeii, chiar cu tonă de săpun de s-ar spăla şi cu un metru cub de tampoane de s-ar proteja, prin natura ei (nu prin fire) este necurată în acele zile (7 zile) şi va întina tot ceea ce va atinge: om, lucruri, biserică, icoană. Ar fi o întinare asemănătoare cu necurăţia naturii oamenilor păcătoşi de dinainte de potop care pe unde călcau întinau de au stricat pământul, fapt pentru care  Dumnezeu l-a spălat cu apa potopului. Producerea potopului de pe timpul lui Noe nu este oare o dovadă clară că pe Dumnezeu îl supără orice întinare? Aşa se va întâmpla şi cu bisericile noastre, dacă îngăduim ca ele să fie întinate de cei necuraţi (bărbaţi, femeii, păcătoşi, păgâni, eretici, animale, etc).

Un sfânt părinte atonit spunea despre vremea apocalipsei, că în bisericile noastre va intra antihrist de unde va predica şi majoritatea bisericilor le vor ocupa antihriştii făcâdu-le bisericile lor alungând pe adevăraţii creştini, pentru că mai înainte de venirea lui, preoţii şi creştinii şi-au întinat Bisericile atât de mult încât L-au alungat cu întinăciunea lor pe Dumnezeu şi au devenit Sfintele Locaşuri goale de Duhul lui Dumnezeu şi pustii de sfinţenie.

Să ne înfricoşăm fraţi preoţi şi dragi creştin de această pustiire. Să ne păzim de a fi noi acei creştin apocaliptici şi să nu-L alungăm din ea pe Bunul Dumnezeu prin a noastră îngăduinţă păcătoasă şi o falsă bunăvoinţă.

_____________________

[38].-Matei 25,21.

[39].-Ioan 101,11.

[40].-Matei 25,26.

[41].-Ioan 10,12.

[42].-Iezechiel 22,26.

[43].-Marcu 8, 38.

[44].-Ioan 15,18.

[45].-Marcu 8, 38.

[46].-Iezechiel 22,26.

[47].-Iezechiel 44,23.

Epitimiile duhovnicești


preotul_ioan_argatu

 

                Epitimiile duhovnicești, sunt acele canoane proprii date de duhovnici, altele decât cele canonice, dar care însoțesc pe cele canonice (fiind obligatorii) și care au un rol răscumpărător și îndreptător pentru omul care se află sub robia păcatelor grele. Epitimiile duhovnicești, mai au rolul de a reduce din penitența canonică și de a-l ține pe om într-o permanentă și dinamică participare efectivă la împlinirea sfaturilor evanghelice. Sfinții Părinți, recomandă duhovnicului, să țină cont de aceste epitimii, când hotărește în scaunul de spovedanie timpul de căință (penitență) pentru păcat, pentru cineva, reducând din anii canonici până la jumătate, scăzând pentru fiecare canon câte un an. Canoanele (epitimiile) duhovnicești pot să fie multe și diferite. Ele trebuie date ținând cont: de starea moral-religiosă, de conștiința, de gradul de credință, de râvna și evlavia fiecăruia, apoi, de starea materială, de starea de sănătate și de voința și putința omului. Fiecare duhovnic trebuie să-și cunoască fii duhovnicești și potrivit acestei cunoașteri va da fiecăruia penitența ce i se potrivește pentru îndreptarea și mântuirea omului.

               Pentru orientare, dau câteva exemple de epitimii, din cele mai frecvente, ce sunt date credincioșilor:

            -De a nu lipsi niciodată de la Sf. Liturghie, decât din motive binecuvântate și de nevoie: când suntem necurați, neputincioși și bolnavi, având în vedere că Sf. Liturghie este repetarea în chip nesângeros a Jertfei Mântuitorului de Răscumpărare, pentru omul căzut sub robia păcatelor;

             -De a face în fiecare zi un număr de metanii, sau într-o anumită zi din săptămâna (miercurea sau vinerea), pentru o perioadă de timp (1-3 ani);

            -De a posti post negru (ajunare 24 de ore) în una din zilele din săptămâna (lunea, miercurea sau vinerea) pentru o perioadă de timp ( 1-2 ani);

            -De a citi în fiecare zi câte un capitol din Sf. Scriptura;

-De a citi în fiecare zi din Viețile Sfinților și scrierile Sfinților Părinți;

-De a citi în fiecare zi câte un acatist și rugăciuni;

-De a face în fiecare zi sau numai miercurea și vinerea, canonul de pocăință;

-De a citi Psaltirea, în fiecare zi, câte 3 psalmi până ce se termină;

-De a face înfrânare de la carne cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică, pentru o perioadă de timp (1-3 ani…);

-De a face milostenie în fiecare zi;

-De a îmbrăca un sarac la zile mari de praznic: Nașterea Domnului (la Crăciun) și la Invierea Domnului (Paști);

            -De a îmbrăca copii de om sărac din cap până în picioare în zilele de sărbătorea, la Paști și Crăciun;

            -De a boteza copii de om sărac, în calitate de naș și de a avea grijă toată viața de creșterea lor duhovnicească și trupească;

            -De a ajuta bisericile în construcție și cele sărace, cu: bani, materiale de construcție, veșminte, Sf.Vase, mobilier bisericesc, candelabre, sfeșnice, covoare, acopereminte, icoane, pictură, etc.;

(Pr. Argatu V Ioan, Îndrumător practic și canonic a bunului creștin, 2016, cap. Despre mărturisire, pag. 25-26)

________________________________

01-Epitimii = canonul dat de duhovnic la mărturisire pentru păcate, potrivit cu canoanele Sf. Părinți și a Sinoadelor Ecumenice, (oprire de la Sf.Impărtășanie, post, rugăciuni, metanii, milostenie…etc.

02- Penitență = timpul de pocăință stabilit de duhovnic la scaunul de mărturisire.

Divorţul religios


scarasuflet

-T. T. E o problemă delicată în ceea ce priveşte divorţul religios, am întâlnit tineri care ştiau de el dar când au mers la episcop au primit un refuz că nu se poate…

-Regretabil dacă se întamplă aşa ceva, pentru că se dă prilej la dezordine morală în viaţa de familie a credinciosului, la prilej de păcătuire prin Taina Cununiei, s.a.m.d.

Nu vreau sa supar pe nimeni si nici sa fac vreun repros cuiva, fiecare va raspunde în faţa lui Dumnezeu după cât de în serios şi-a luat misiunea pe care o are şi cât de mult a îndreptat viaţa credincioşilor spre Împărăţia lui Dumnezeu. Consider că motivul pentru care se mai procedează şi astfel din partea celor ce ar trebui să rezolve astfel de cazuri, este faptul că prea puţin este cunoscut şi practicat aspectul acesta, a divortului religios, ne gândindu-se la modul serios la repercursiuni şi consecinţe morale pe care le poate aduce ignorarea unui astfel de aspect.

Credincioşii se aşteaptă de la noi preoţii să le dăm sfaturi şi soluţii de a-şi pune viaţa în ordine si a împăca conştiinţa, de a-i îndruma corect la viaţă religios-morală. De aceea, credincioşii se şi dezvinovăţesc dând vina pe noi preoţii, de alfel cum va fi şi la judecata universală şi cred că au dreptate. Chiar de la începutul preoţiei am dat mare importanţă aplicabilităţii „divortului religios”.

Întotdeauna când a fost vroba să administrez cununia a 2-a sau a 3-a unor persoane ce au mai fost cununate religios, le-am cercetat dacă au divorţul civil şi dacă au cununia religioasa. Am avut cazuri în experienţa anilor de preoţie ce au trecut să constat că erau persoane care trăiau în acelaşi timp cu 3 femei, fară să aibă conştiinţa păcatului, deoarece considera că au cununie religioasă cu toate trei şi ca atare Dumnezeu nu-i poate considera lui păcat. Am constatat ca se întâmplă lucrul acesta din cauză că preoţii care administrează cununia a 2-a şi -3-a nu cer divorţul religios. Întotdeauna, pe persoanele în cauză, le-am pus să facă o cerere către ierarh, să alature o copie de pe sentinţa de divorţ civil, la care am alăturat şi eu în calitate de preot, un raport din partea parohiei şi le-am pus în mâna persoanelor în cauză trimiţându-i la episcop ca să ceară desfacerea cununiei religioase.

Niciodata nu au fost refuzaţi de către episcop, niciodată nu li s-a spus ca nu este necesar ci de fiecare data li s-a înmânat o dovadă semnată de ierarh prin care li se confirma desfacerea harică a cununiei precedente, şi binecuvântarea de a primi o nouă cununie şi li se spunea canonul pe care-l aveau de făcut, de obicei 2 kg de ceara de albine. Chiar luna trecută am avut un caz, s-au dus la ierarh, au primit divorţul religios şi binecuvântarea pentru a primi cununia a2-a.

Cununia religioasă o poate săvârşi preotul, dar desfacerea ei nu poate decât ierarhul. Chiar dacă nu implică a rânduială specială, simpla cercetare şi dezlegare a ierahului are efect canonic şi haric asupra celor care au primit Taina Cununiei pentru a a se considera desfăcută. Atunci şi în conştiinţa credincioşilor se petrece liniştirea conştiinţei şi că ei au fost despărţiţi nu numai civil ci şi religios.

Parintele Profesor Dr. Nicolae Nicula, decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti a publicat un articol intitulat „Ce este divorţul religios şi ce importanţă are el în administrarea Tainei Cununiei?”, redau doar un fragment, concluzia cu care încheie articolul: „Problema divorţului religios sau bisericesc trebuie luată serios în seamă şi reinstaurată în viaţa Bisericii. Divortul religios ne fereşte de greşeala de a săvârşi cununii care nu sunt îngăduite sau permise de Biserică, şi mai ales de a încuraja sau practica bigamia, trigamia şi concubinajul [27]. În acelaşi timp, divorţul religios sau bisericesc aduce şi liniştirea constiinţei noastre, ştiind că despărţirea a fost sancţionată şi de autoritatea bisericească, dându-ne posibilitatea fie de a rămâne singuri şi fără obligaţii morale faţă de soţul din prima căsătorie, fie de a întemeia altă familie. În felul acesta, se contribuie la strădania de a asigura actului căsătoriei seriozitatea pe care o merită sfinţenia de care trebuie să fie impregnată şi puterea sau rolul de a contribui la redresarea morală a familiei şi a societăţii.” [28]

_______________________________
[27].- Vezi şi pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Săvârşim slujba Cununiei soţilor divorţaţi şi recăsătoriţi? în Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galaţi, 1996, p. 216-219).
[28].-Pr. prof. dr. Nicolae D. NECULA- decanul Facultăţii de Teologie „Patriarhul Justinian” a Universităţii din Bucureşti.

De ce nu-i iubim pe noii sfinţi?


12141802_155693858113962_8414058009474080292_n

 

Curioasă atitudine, propagată mai nou în Biserica Ortodoxă Română, faţă de apariţia unor noi sfinţi, a unor noi moaşte, diferită de Biserica Ortodoxă a  Rusiei şi a Greciei. Ne dă un sentiment straniu de parcă lumea sfinţilor şi a trăirii autentice a credinţei a oricărui credincios sau cleric, s-ar fi terminat în secolul trecut.
Apariţia lor, în loc să ne bucure, ne tulbură, ne îngrijorează, ne temem.

Dacă s-ar interzice deshumarea, după cum este canonic, “unii” ar scăpa de aceste “incomode apariţii”, când nu te aştepţi şi de unde nu te aştepţi. Niciodată nu ne trece prin minte să cugetăm, măcar, preţ de o clipă, că cel de lângă noi, cu care stăm de vorbă şi avem o relaţie, poate fi un sfânt. Când auzim îndemnul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: “Fiţi sfinţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri Sfânt este”[273], credem că se referă la ceva abstract, greu de realizat şi nu suntem noi aceia care să împlinim aceste măreţe cuvinte şi îndemnuri şi credeam că nimeni nu le poate împlini. Îl invidiem pe cel ce le poate împlini, până la a nu-i recunoaşte meritele.

Noii sfinţi şi noile moaşte, într-adevăr, îmi dau seama că este o problemă pentru noi. Nu ştim cum vom rezolva aceasta problemă şi cât de sinuos parcurs va fi până la capătul drumului şi al evenimentelor ce vor urma.

Această problemă, “a moaştelor ascunse” mi-a adus în minte de strania rezolvare în Biserica Catolică, care m-a indignat profund, când am vizitat locurile cu moaşte din biserica lor, de slaba lor cinstire. Am întrebat pe preotul care mă însoţea şi l-am rugat să-mi explice de ce ţin ascunse moaştele sfinţilor lor şi de ce nu le pun la vedere spre închinare şi cinstire? La care am primit un răspuns şi o explicaţie de tipul acesta:
“La noi în biserică nu sunt moaşte aşa cum aveţi voi în Biserica Ortodoxă, ci sunt “relicve” (adică rămăşiţe trupeşti), până la anul… nu ştiu în timpul cărui papă… erau şi la noi expuse şi se închinau credincioşii. Noi considerăm că le cinstim atâta timp cât relicvele sunt ţinute în biserică în amintirea sfântului. Le ţinem închise ca să nu fie profanate de hoţi”.
În felul acesta au rezolvat catolicii cultul moaştelor, în schimb, exarcerbează cultul statuielor.

Statuiele sunt reci, nu transmit căldură sufletească, nu încălzesc inimile credincioşilor, nu sunt purtătoare de Har, nu înflăcărează inimile cu dragostea lui Dumnezeu, nu pot fi mijlocitoare pentru mântuirea nimănui, nu-ţi inspiră sentimentul caldei dragoste părinteşti, nu-ţi străbate tot trupul de fiorul simţământului religios şi nu se cutremură sufletul la atingerea lor. În faţa lor devii ca ele, o “statuie”.
Pe când, la atingerea Sfintelor Moaşte, devii un alt om, om transformat, un om nou, un om al gândului îndreptat, un om înălţat cu mintea la cele înalte şi sfinte, smerit în cuget, cu evlavie faţă de sfinţi, râvnitor în fapte bune, cald la inimă, îndreptat spre iubire, profund emoţionat şi uşor cutremurat. Este o mare diferenţă între a cinsti moaştele sfinţilor şi a cinsti statuiele lor.

Pe timp ce trece, tot mai mult, mă conving de existenţa “fariseismului” din om. Despre toate păcatele grele şi dintre toţi purtătorii acestor păcate, nu a condamnat Mântuitorul aşa de vehement şi cu asprimea judecăţii în toată propovăduirea Sa, ca acest păcat, “fariseismul”, şi pe purtătorii lui “fariseii”.
Suntem farisei, pentru că nu ne-am dus cu o lumânare s-o aprindem cuviosului, punându-i şi un sfeşnic în care să ardă, chiar dacă-i sfânt sau nu. Suntem farisei, pentru că dragostea şi evlavia noastră nu trebuie să se limiteze doar la un sfânt sau la un număr de sfinţi, numai pe care-i cunoaştem, ci la toţi sfinţii lui Dumnezeu. Suntem farisei, pentru că una spunem şi alta facem. Suntem farisei în actul iubirii.

Avem Duminica Tuturor Sfinţilor şi-i sărbătorim, îi cinstim, doar la modul general, că în particular, vedem bine ce se întâmplă.
Nu ştiu dacă este bine sau nu că, s-au reînhumat moaştele părintelui Calciu şi ale Cuviosului Iosif dela Radeni-Neamţ şi nici nu cred că ar conta părerea mea, cred că cei ce au făcut-o efectiv, au făcut ascultare. Însă ceva mă mâhneşte în suflet şi nu-mi cade bine să ştiu că moaştele se pot îngropa în pământ, ca pe ceva nevrednic de a sta pe pământ printre noi, chiar şi după moarte. Iertare.


[273].- I Petru 1,16.

„Dumnezeu poate toate câte vrea… dar nu vrea toate câte poate”


1795676_620136104730458_566959464_n

„Dumnezeu poate toate câte vrea”. Prin aceste cuvinte se arată Atotputernicia lui Dumnezeu. Unul dintre atributele pe care noi I le dăm lui Dumnezeu, observând manifestarea Sa în lumea înconjurătoare, este Atotputenicia.

El a vrut să facă cerul şi pământul din nimic, şi le-a făcut; a vrut să facă luminătorii pământului: soarele, pentru a avea pământul lumină şi căldură, şi a numit lumina zi, iar noaptea să lumineze luna şi stelele cerului, le-a făcut; a vrut să îmbrace pământul cu iarbă, cu pomi de tot felul, şi a făcut; a vrut să populeze pământul, apele şi văzduhul cu: animale, târâtoare, peşti şi păsări, le-a făcut. Numai a zis şi toate s-au făcut. A vrut să-l facă pe om, o fiinţă superioară faţă de tot ceea ce a creat pe pământ, care să stăpânească pământul şi de la care să primească ascultare, slavă şi laudă, înzestrându-l cu Chipul şi Asemănarea Sa, l-a făcut. Pe toate le-a putut face prin Atotputernicia Sa.

De la Creaţie şi până la Judecata Universală are grijă permanentă de tot şi Se îngrijeşte de întreaga Sa Creaţie pe care o proniează şi o guvernează. Prin Atotputernicia Sa, dă tot ce trebuie pentru existenţa creaţiei, ca să-şi îndeplinească scopul pentru care a fost creată. O păzeşte şi o ocroteşte de toate puterile răului şi o ajută să se mântuiască.

Cel mai înalt moment al Atotputernicie Sale va fi când vor învia morţii, când va face Judecata întregului Univers şi când va face „Ceruri noi şi un pământ nou unde locuieşte dreptatea”(II Petru 3,13).
Deci, poate toate câte vrea.

„Dar nu vrea câte poate”. Dumnezeu ar putea să distrugă lumea, s-o ducă înapoi în nimic, dar nu vrea acest lucru. Chiar şi atunci când a lovit pământul cu potop de ape multe, încât a înecat tot pământul sub ape, prin iubirea creaţiei Sale, a rânduit şi salvarea ei prin Noe. Pentru că iubeşte lucrul mâinilor Sale, aşa cum iubeşte ceasornicarul ceasul pe care l-a făcut.

Atributul de Atotputernicie a lui Dumnezeu se leagă de un alt atribut Iubirea, şi toate se leagă de Voinţă. Adică puterea Sa Dumnezeiască este pe măsura voinţei Sale şi invers.

La Dumnezeu voinţa este egală cu puterea. Pe când la om este discordanţă dintre voinţă şi putere: voinţa este mare şi puterea mică. Omul ar vrea să distrugă pământul dar nu poate. Ar vrea să facă multe rele dar nu-l ţin puterile. Pentru că a căzut omul din perfecţiunea în care a fost creat, i-a micşorat Dumnezeu puterile „cu puţin faţă de îngeri”[5]. Omul este înclinat mai mult spre rău, de a face răul, pentru că a rămas ispitit de rău. Pe măsură ce se apropie de Dumnezeu, omul se îndumnezeişte, primeşte de la Dumnezeu puteri pe care le numim daruri.

_______________
[5].- Psalmul 8,5.

Duhovnicul, Harul şi Darul….


parSofian

Corect este să spunem: Dumnezeu ne mântuieşte prin duhovnicii credincioşi Lui. Dumnezeu lucrează mântuirea noastră prin slujitorii Săi, prin duhovnici, aşa cum îi numim noi, însă… nu prin toţi, numai prin cei ce sunt credincioşi sau zeloşi Lui, care-şi pun osteneala la mântuirea credincioşilor, îndrumând turma încredinţată către Împărăţia lui Dumnezeu, pe calea poruncilor Lui, şi dând învăţătura cea bună şi folositoare sufletului.

Părintele Ilarion Argatu spunea că la toţi preoţii le este dat Harul lucrător şi sfinţitor, dar lucrează numai cu aceia care se fac lucrători împreună cu Harul. Degeaba ai Harul pe care l-ai primit la hirotonie, dacă nu lucrezi cu El. A lucra cu Harul înseamnă multă osteneală, în a te arăta mult credincios lui Dumnezeu, mult râvnitor faţă de lucrurile sfinte şi mult evlavios, lucrător în smerenie, a te purta curat la suflet şi la trup, a fi sârguitor în dobândirea de virtuţi, a fi postitor şi rugător fierbinte.

Sunt preoţi care lucrează cu Harul în felul acesta şi primesc daruri desăvârşite cu care ajută pe credincioşi: darul rugăciunii împlinite, darul sfatului bun, darul vindecării de boli, darul de a îndrepta la credinţă pe cei rătăciţi, darul vorbirii de Dumnezeu, darul slujbelor frumoase, darul mângâierii şi alinării suferinţelor, darul izbăvirii credincioşilor din necazuri şi din patimi, etc. şi câte daruri poate primi un preot ostenitor şi lucrător în Ogorul Domnului şi care sunt pizmuiţi de cei ce nu lucrează.

Fiecare primeşte daruri pe măsura lucrării lui cu Harul, “Râvniţi la darurile cele mai desăvârşite” [49], neparintele-argatu-manastirea-cernica îndeamnă Sfântul Apostol Pavel. Nu primesc toţi la fel. Unul are un dar… altul alt dar….

Părintele spunea că, un credincios iscusit, nu va judeca nici un preot, ci va cerceta pe fiecare preot ca să descopere în el, nu păcatele, ci darul care i s-a dat de Dumnezeu, cu care lucrează, pentru a se putea folosi de darul lui. Vedeţi că un preot predică frumos, altul nu poate predica ca acela, dar cântă mai frumos sau se roagă mai fierbinte, sau posteşte… etc.

Aşa şi cu marii duhovnici, dacă le cercetăm credinţa şi viaţa, vom descoperi că fiecare a avut câte un dar special sau mai multe cu care a ajutat lumea în mod diferit unul faţă de altul. De exemplu: Părintele Cleopa a avut darul de a învăţa şi a îndruma pe credincioşi, nefiind învăţat la şcolile cel înalte; Părintele Ilarion Argatu a avut darul rugăciunii împlinite, la el toţi care mergeau se vindecau şi se împlineau rugăciunile, plus darul vederii; Părintele Arsenie Boca a avut darul Cunoştinţei de Dumnezeu şi darul vederii înainte, ş.a.m.d. Deci, trebuie să căutăm în orice duhovnic darul cu care Dumnezeu l-a înzestrat şi de care să ne folosim şi nu să criticăm.


[49].- I Corinteni 12,31.

Locul nepotrivit de muncă


caluugaar

“Sărut-mâna părinte, vă rog să-mi spuneţi dacă este păcat să lucrezi la o companie de ţigări, cum ar fi Philip Morris, de pildă, dacă e bine să avem prieteni persoane care lucrează în această companie şi să primim cadouri de la aceştia. Eu, personal, consider un păcat, dar persoanele de care vă spun sunt credincioase, vin la biserică, iar una din acestea este chiar protodiacon la o biserică ortodoxă renumită din străinătate având o funcţie de director. Vă multumesc anticipat pentru răspuns.”

Un adevărat creştin nu va munci şi nu-şi va câştiga pâinea în locurile unde se fabrică produse pierzătoare de suflet, produse care contribuie la facerea unor păcate şi la întreţinerea lor; produse ce-i duc pe oameni la împătimire şi la pierderea mântuirii lor.
Prin participare la fabricarea ţigărilor, a băuturilor, a mijloacelor de desfrânare şi păcătuire, omul îşi adună păcate străine. Păcatele străine sunt acele păcate pe care le fac unii oameni la care ai şi tu un raport de contribuţie, poate fi cât de mare sau cât de minim, dar vinovat. Mai grele sunt păcatele străine decât păcatele personale. Pentru păcatele personale omul poate avea grijă să se căiască şi să le răscumpere câştigându-şi mântuirea, dar de păcatele străine nu poţi avea grijă. Nu vei şti în ce măsură ai contribuit la căderea cuiva prin ceea ce ai făcut sau ai contribuit la fabricarea produselorprin care el a păcătuit şi s-a împătimit. Trebuie să ne ferim de a munci şi a ne câştiga pâinea în astfel de locuri. Nu poate fi decât o pâine murdară.

Cele mai păcătoase locuri de muncă de care trebuie să ne ferim, sunt:
-a fi patron sau muncitor, la fabricarea băuturilor alcoolice şi a ţigărilor;
-a fi patron sau muncitor, la vânzarea băuturilor şi a ţigărilor;
-a fi patron sau muncitor în restaurante, cârciumi, baruri, butiq-uri, unde se vând băuturi şi ţigări şi pătimesc oamenii;
-a fi patron sau muncitor, la fabricarea instrumentelor de desfrânare şi pornografie;
-a fi patron sau muncitor, unde se fabrică şi se vând droguri, etno-botanice, etc;
-a fi patron sau muncitor, în săli de jocuri de noroc, jocuri mecanice şi cele de internet;
-a fi patron sau muncitor în locuri de prostituţie, în cluburi de noapte, discoteci şi alte asemenea;
-a fi medic, asistent sau muncitor în maternităţile unde se fac chiuretaje sau avorturi;
-a fi patron sau muncitor, unde se dau bani cu camătă sau schimbători de bani; şi alte locuri asemenea lor.

Banii câştigaţi din astfel de munci sunt cei mai murdari bani, pătaţi de întinăciunea păcatelor, a blestemelor, a vărsării de sânge, a crimelor, a bătăilor, a înjurăturilor, a răzbunărilor, a suferinţelor, a dezbinărilor, a destrămării căsniciilor, a îmbolnăvirilor, a morţilor înainte de vreme, ş.a.m.d.
Un creştin adevărat şi cu conştiinţa trează nu va accepta un astfel loc de muncă, fie el cât de disperat; Nu va zice în inima sa “aici am găsit de lucru, aici muncesc, nu îndemn pe nimeni să păcătuiască, nu mă priveşte pe mine ce se lucrează aici: bun sau rău, este treaba şi răspunderea celor care sunt proprietari”, ştiind că este şi treaba lui, prin munca lui favorizează păcatul şi-l vor atinge şi pe el consecinţele acestor fapte, pentru că s-a implicat fiind plătit pentru aceasta. Nu va zice în inima sa cuvintele unui vrăjmaş nepăsător de mântuirea cuiva “Dă-mi banii, ia-ţi băutura sau ia-ţi ţigara, este treaba ta dacă aşa vrei, poţi să mori şi poţi să te duci şi în iad, este alegerea ta”, pentru că adevăratul creştin nu se va implica într-un astfel de loc.

Trebuie să fim conştienţi că banii cu care suntem plătiţi în astfel de munci sunt banii veniţi din păcate, de la păcătoşi şi împătimitori. Să fim convinşi că:
-Cel ce munceşte la băuturi, este plătit cu banii care vin de la beţivi;
-Cel cu ţigările, banii vin de la fumători;
-Cel cu pornografia, shopsex, prostituţia, banii vin de la desfrânaţi şi din desfrânări;
-Cel cu drogurile, banii îi vin de la drogaţi şi din droguri.
Banii sau pâinea pe care o câştigă cineva în astfel de locuri muncă, au pe ei întinăciunea acelor păcate.

Pe adevăratul creştin smerit şi credincios lui Dumnezeu îl mulţumeşte puţinul zilei pe care-l câştigă în mod cinstit. Chiar dacă banii vor fi mai puţini şi nu întotdeauna de ajuns şi cât ar trebui, dacă vor fi curaţi, vor aduce mai mult spor, Doamne ajută, mai multă mulţumire.
Mai bine pictez o icoană, pentru că prin ea voi contribui la întărirea în credinţă şi la mântuirea cuiva; mai bine fabric o pâine, pentru că am să contribui la hrănirea unui flămând; mai bine fabric o haină sau o cămaşă, pentru că am să contribui la îmbrăcarea celui gol; mai bine lucrez pământul pe proprietatea cuiva, pentru că din dragostea celui care-i lucrez, tot am să mănânc o coajă de pâine; mai bine măturător de stradă decât acolo, pentru că se va găsi cineva să laude curăţenia locului pe unde trece, ş.a.m.d.

Suntem oameni cuminţi, căutăm un loc de muncă, găsim de tot felul, dar nu toate ne pot fi de folos. Nu vreau să judec pe nimeni, nici chiar pe persoanele “credincioase” de care aţi pomenit, pentru că fiecare face după credinţa şi conştiinţa pe care o are. Fiecare va avea înaintea lui Dumnezeu după felul cum a ales în viaţă şi ce a lucrat. Dumnezeu este cel ce ne judecă pe toţi. Suntem credincioşi, dar trebuie să cercetăm cuvintele Mântuitorului care spune: “După fapte îi veţi cunoaşte dacă-Mi sunt credincioşi Mie… nu tot cel ce-Mi zice, Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia lui Dumnezeu,… vor fi unii care vor zice: Doamne nu ţi-am slujit Ţie? Nu am alungat demoni în numele Tău? Eu le voi zice: nu vă cunosc pe voi, plecaţi de la Mine blestemaţilor…” .

Sfatul meu este, rugaţi-vă lui Dumnezeu să găsiţi un loc de muncă, de unde să aveţi o pâine curată, bani chiar dacă sunt mai puţini dar nepătaţi, să vă mântuiţi şi să mântuiţi şi pe alţii.

Nu suntem din lumea aceasta.


bolta

Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne: că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să învăţăm a ne lepăda de ea şi să o căutăm pe cea adevărată” (Pr. Arsenie Boca).

Vreau să spun că observaţia Părintelui Arsenie Boca este mult mai profundă decât îşi închipuie cineva. Pare simplă la prima vedere şi un joc de cuvinte, dar, în aceste cuvinte se cuprinde toată filozofia existenţei noastre pe pământ. Chiar dacă lumea aceasta este creată de Dumnezeu, El, Creatorul, ne vrea lepădaţi de ea. De ce? Pentru că lumea aceasta nu ne este proprie nouă celor făcuţi de mâna lui Dumnezeu, ci ne este una în care am căzut prin păcatul neascultării. Este lumea în care ne-a fugărit Dumnezeu, pedepsindu-ne, din lumea în care ne-a creat pentru veşnicie şi în care nu ne-am putut menţine, din cauza neascultării, s-a alterat chipul lui Dumnezeu din om.

Această lume în care trăim este lumea blestemului dat de Dumnezeu omului pentru greşeala de a-l fi ascultat pe şarpe în loc să-L asculte pe Dumnezeu. Este lumea în care:“blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, pâna ce te vei întoarce în pământul din care eşti luat; pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” [117].

Este lumea în care „voi înmulţi necazurile tale” [118] şi durerile, date omului pentru acelaşi motiv, neascultând de porunca lui Dumnezeu de a se înfrâna. Este blestemul durerilor dat femeii “prin dureri vei naşte prunci”[119]. Este lumea supunerii, a stăpânirii şi a asupririi, prin blestemul dat femeii: “atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”[120]. Este lumea separării de faţa lui Dumnezeu prin mulţimea de păcate, a alungării omului din grădina Edenului [121], din cauza păcatului pe care omul îl va înmulţi. Este lumea păcatului. Omul este alungat aici, în lumea aceasta, pentru a se căi.

Lumea aceasta este tot a lui Dumnezeu, ca şi celelate locuri pe care le-a creat: Universul, Raiul şi Iadul.
Edenul, locul nostru originar şi lumea noastră s-a închis, a fost pus un Arhanghel cu sabia de foc, ca să păzească intrarea, ca nu cumva omul să se întoarcă înapoi şi să guste din pomul vieţii.

Deci, nu este aici, lumea aceasta, în care ne vrea Dumnezeu. El ne vrea să mergem din nou în lumea noastră în care ne-a pus de la început când ne-a creat. Acolo nu putem merge nerăscumpăraţi, ne-eliberaţi de păcat şi ne-restauraţi. Acolo este lumea noastră proprie şi acolo trebuie să ne întoarcem.

De aceea, Părintele Arsenie Boca ne aduce aminte de acest adevăr, îndemnându-ne, să nu ne legăm cu nimic de lumea aceasta vremelnică, pentru că nu este a noastră, nici de case, nici de bani, nici de bogăţii, nici de nimic ce există pe faţa pământului, nefiind ale noastre, nu le putem lua cu noi când plecăm. O doamnă intervine la ceea ce spun eu şi zice:
-Mulţumesc, Părinte, foarte mult pentru mesajul detaliat. Sunt de acord cu dvs. în ceea ce spuneţi. Mă gândesc că viaţa aceasta, “lumea necazurilor şi a durerilor date omului”, cum spuneţi, trebuie să o trăim, să ne bucurăm de ea şi să fim fericiţi. Căci ne e dată de Dumnezeu. Cum putem reuşi acest lucru, în condiţiile în care trăim în dureri şi suferinţe? Şi nu vorbesc de suferinţele trecătoare şi poate, normale, obişnuite. Ci de cele care durează în viaţa oamenilor şi nu sunt nici puţine şi nici la puţini oameni pe Pământ. Realitatea este că mai mult de jumătate dintre oamenii de pe Pământ sunt nefericiţi şi cuprinşi de suferinţe de toate felurile. Trebuie, totuşi, să ne bucurăm de viaţa pe care o avem, nu-i aşa? Mai ales că este singura dată nouă pe Pământ, prin credinţa hristică. Dar suferinţa nu se împacă cu bucuria. Care este soluţia?

-Aşa este d-na C. Pe undeva aşa este, dar este un adevăr. Unele adevăruri nu pot fi prezentate decât aşa cum sunt, cu toate că le putem îmbrăca şi într-o lumină optimistă. Am vrut doar să explic de ce lumea aceasta nu este a noastră, pentru care motiv suntem în ea şi, ca atare, să nu ne punem nădejdea în ea, în termenii cei mai reali. Că, este, de fapt, una pregătitoare pentru adevărata viaţa şi bucurie, în acelaşi timp, adevăratul motiv pentru care Părintele Arsenie Boca spune “să învăţăm a ne lepăda de ea”. Iar lepădarea de lumea aceasta nu trebuie înţeleasă ca o părăsire a ei din voinţa noastră, sau să ne provocăm plecarea din ea, sau a ne împotrivi existenţei ei, ci în sensul în care dvs aţi punctat, să nu ne legăm de falsa strălucire a ei şi să nu rămânem cu inima în ea, pentru că ne aşteaptă să dobândim strălucirea unei lumi adevărate, adică a unei lumi a noastră pentru veşnicie, pe care putem s-o moştenim, unde frumuseţea dumnezeiască şi bucuria sunt ale noastre şi depline. Însă, nu trebuie să confundăm în discuţia noastră viaţa cu lumea. Datorită vieţii pe care Dumnezeu ne-a dat-o în dar, acceptăm lumea în care trăim şi care nu e rea, în dorinţa de a câştiga lumea vieţii celei veşnice. Nu trăim într-o lume lipsită de bucurii şi frumuseţi, cu toate că uneori ne depăşesc suferinţele, lipsurile şi necazurile. Nu sunt rele nici suferinţele, nici lipsurile, nici munca ostenitoare, nici ce primim de la lume şi nici ce primim de la diavol. Le primim cu supunere şi ne bucurăm când le învingem. Găsim fericirea în ele. În lupta cu ele, îl avem sprijin pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe toti sfinţii rugători pentru noi. Deznădejdea şi renunţarea la luptă cu ele ne aduce nefericirea. Prin suportarea a toate acestea, omul se umple de virtuţi şi păşeşte din virtute în virtute până la îndumnezeire, dobândind prin aceasta desăvârşita bucurie sau fericire. Toate sunt dătătoare de “fericire”. Pe Muntele Fericirilor, Mântuitorul spune predica fericirilor vieţii noastre ca trăitori în această lume, aşa: fericiţi cei săraci cu duhul…. fericiţi cei ce plâng… fericiţi cei blânzi…. fericiţi cei flămânzi… fericiţi cei milostivi… fericiţi cei curaţi cu inima… fericiţi făcătorii de pace… fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate… fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni… Încurajându-ne de a le primi şi arătându-ne şi reversul sau corespondentul lor în lumea care ne aşteaptă. Chiar şi în schingiuiri şi torturi sfinţii mărturisitori ai credinţei găseau fericire, ne-mai-simţind durerea provocată de cei ce îi torturau. Din Marea Sa Bunătate, cu toate că nu le merităm, Dumnezeu a presărat frumuseţi, bunătăţi şi bucurii, ca să nu ne deznădăjduim şi să avem puterea sufletească de a da slavă lui Dumnezeu, de a nu-L uita că El este Creatorul a toate frumuseţile ce le-a pus în jurul nostru ca să ne umple inimile de dragoste pentru El şi pentru aproapele. Dacă lumea aceasta care este trecătoare, aşa cum spune la Sfânta Scriptură că “Cerul şi pământul vor trece”[122], sau că “Va fi un pământ nou şi un Cer nou”[123], este atât de frumoasă, ne încântă ochiul şi ne înnobilează sufletul, cu cât mai frumoase vor fi cele din lumea vieţii celei veşnice pe care o vom moşteni veşnic ca fiind a noastră?

Trebuie să ne bucurăm de toate, dar să nu ne legăm inima de nimic ca şi cum ar fi ale noastre, renunânţând la cele stătătoare şi veşnice.

Să descoperim măreţia lui Dumnezeu în toată perfecţiunea şi frumuseţea creaţiei, atât cât ochiul nostru poate percepe. Să ne bucurăm dar, şi ştim că toate acestea sunt umbra celor ce ne aşteaptă.
Vrednicia de a dobândi pe cele viitoare o primim prin lupta şi biruinţa celor prezente. Nu vreau să vă las în pericolul de a fi mulţumitori numai cu cele prezente, ci de a vă îndemna efortului pentru dobândirea frumuseţilor şi bunătăţilor celor veşnice “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” [124].

Revin la afirmaţia dumneavoastră:
Dar suferinţa nu se împacă cu bucuria şi fericirea. Care este soluţia? [125] Aceasta e şi soluţia. Tocmai suferinţa pune început bucuriei şi fericirii. Din ceea ce am spus mai sus, cred că se înţelege, că în lumea aceasta tocmai suferinţa este suportul bucuriei şi al fericirii. Vedem acest lucru şi în actul de Răscumpărare, prin Jertfa Mântuitorului pe Cruce. Prin suferinţa Lui s-a făcut bucurie în lume, prin suferinta Lui a fost Răscumpărată lumea, prin suferinţa Lui lucrează bucuria Harului în lume, prin suferinţa Lui ni s-au dăruit bucuriile vieţii veşnice. Suferinţa aduce curăţirea sufletelor noastre, aduce răscumpărarea păcatelor, ne apropie de Dumnezeu, aduce cununa mucenicească şi fericirea vieţii celei veşnice.

___________________
[117].- Facerea 3, 17-19.
[118].- Facerea 3,16.
[119].- Ibidem.
[120].- Ibidem.
[121].- Ibidem.
[122].- Matei 24,35.
[123].- Apocalipsa 21,1.

[124].- I Corinteni 2, 9.
[125].- Convorbire cu D-na Asist. Universitar Cristina Rhea.

Convertirea unui protestant la ortodoxie


botez2 Botez1 botez3

Sărut-mâna părinte şi mă iertaţi de îndrăzneală, vă scriu în legătură cu botezul unei persoane de altă religie la ortodoxie. Persoana în cauză a fost protestant calvin şi prin voia dânsului a dorit să treacă la ortodoxie în urma multor discuţii care le-am purtat cu dânsul şi mai ales în urma experienţei dânsului în biserica ortodoxă, în perioada Săptămâna Mare şi a Sfintei Învieri.

Botezul s-a produs acum o lună, mai exact pe 1 septembrie. Menţionez că dânsul este deja la o vârstă înaintată, iar pe certificatul lui de botez nu scria clar în ce confesiune protestantă era botezat. Preoţii au decis să facă tot botezul, bineînţeles cu trecera dânsului la credinţa ortodoxă şi mărturisirea acesteia. Are acest lucru un caracter anticanonic că a fost botezat în apă?

-Protestanţii trebuiesc botezaţi, deoarece ei nu cred în Sfintele Taine. Ei nu au Taine şi nu cred în ele, au simboluri. Chiar dacă fac şi ei un fel de botez, pentru ei nu înseamnă Taină, ci simbol. Adică, un fel de ritual simbolic fără participarea Sfântului Duh. Din cauza aceasta, botezul şi împărtăşania protestanţilor nu sunt valide (valabile).

Părintele a procedat corect cu primirea lui la Ortodoxie. I-a adminsitrat trei Taine: Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie. Nu aveţi de ce vă tulbura şi să nu vă faceţi probleme. Cei ce au Sfintele Taine valide, cum este biserica catolică, biserica de rit vechi, greco-catolică şi altele care săvârşesc botezul în numele Sfintei Treimi şi-l recunosc ca Taină, având şi taina preoţiei lucrătoare şi sfinţitoare, aceştia se primesc la ortodoxie numai prin administrarea Tainei Mirunginrei şi a mărturisirii de credinţă.

-Aşa mă gândeam şi eu, pentru că trăiesc în Olanda printre protestanţi, dar eu întotdeauna am considerat că e cel mai bine să întreb un preot, întrucât dumneavoastră cunoaşteţi despre Sfinte Tainele şi canoanele bisericeşti. În timpul ceremoniei religioase a Botezului care a fost în limba română, au existat şi fraze în limba engleză în care dânsul mărturisea credinţa ortodoxă şi în care a spus şi Crezul ortodox.
Dumnezeu a făcut minunea de l-a chemat la adevărata religie, la ortodoxie, pentru că este om matur deja trecut de prima tinereţe, asta după zile întregi de discuţii care le-am avut cu dânsul şi după ce însuşi a trăit experienţa divină în Săptămâna Mare şi Noaptea Învierii de anul acesta. Astăzi abia va merge şi se va spovedi pentru prima dată la un preot ortodox care vorbeşte olandeză şi dacă părintele va binevoi va lua şi prima Împărtăşanie.

-Foarte bine. Se poate împărtăşi, pentru că a primit Botezul. El este creştin ortodox să aveţi grijă să-i daţi cărţi ortodoxe să le citească, de unde să înveţe bine credinţa ortodoxă. Trebuie menţinut pe linia ortodoxă şi să-i îmbogăţiţi cunoştinţele religioase ortodoxe.

-Slavă Bunului Dumnezeu! I-am luat Biblia ortodoxă în limba engleză (cu foarte multe note explicative) de la biserica ortodoxă română din San Francisco, şi o carte unde are rugăciuni de seară şi de dimineaţă, precum şi la diverse nevoi, paraclisul Maicii Domnului, rugăciuni înainte şi după împărtăşanie, toate în engleză, Sfânta Liturghie în engleză. I-am luat cartea părintelui Seraphim Rose, “Ortodoxia şi religia viitorului” în limba engleză şi mai am pe listă „Sufletul după moarte în tradiţia ortodoxă”, a lui Jean-Claude Larchet, tradusă în engleză. A învăţat să ţină post, să se roage, să meargă la biserică, să renunţe la tot ceea ce e vicios, a învăţat să se spovedească cu îndrumarul părintelui Nicodim Măndiţa, tradus şi explicat dânsului, să îşi facă Sfânta Cruce, să o cinstească pe Maica Domnului, să nu trăiască după nevoile trupeşti, ci după cele sufleteşti (unde este de lucrat, dar ascultă tot ce i se spune şi nu este îndărătnic, ceea ce-l ajută să avanseze). În viitorul apropiat intenţionez să mai caut şi alte cărţi valoroase ale Ortodoxiei, dar trebuie să caut varianta în engleză. Am luat-o foarte în serios, deoarece o simt ca o responsabilitate care mi-a fost dată mie şi căruia dacă nu îi ofer informaţia şi sfatul corect, voi fi pedespită pe lumea cealaltă, că nu i-am spus tot ceea ce ştiam, sau nu l-am îndrumat unde ar putea găsi răspunsul corect. Eu am fost crescută la biserică, pe la mănăstiri, bineînţeles, am şi eu multele mele păcate, neputinţe, rezultate din necredinţă, însă aducerea cuiva la Adevărata Credinţă m-a schimbat. Dânsul face parte din viaţa mea şi îmi dau seama că oferirea unui exemplu bun şi aprinderea şi menţinerea dragostei lui Hristos în inima lui, duc la câştigarea unui suflet care este nemuritor şi nepreţuit.

-Dumnezeu să vă binecuvânteze. Urmaţi-vă credinţa şi conştiinţa, păstraţi-vă inima curată, osteniţi-vă de a-l face să meargă pe drumul credinţei cu dumneavoastră, cereţi ajutorul lui Dumnezeu zilnic şi o să fie bine. Ceea ce aţi spus este foarte bine, să vă ajute Dumnezeu să le duceţi la bun sfârşit. Să nu părăsiţi Biserica. Cu ceea ce am să pot am să vă ajut, măcar cu sfatul cel bun. Îndrăzniţi să mi-l cereţi ori de câte ori simţiţi nevoia s-o faceţi.

„De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”


1460158_1410080205894555_430345279_n

Dumnezeu este Iubire, dar este şi Dreptate. Este Dragoste şi Justiţie în acelaşi timp. Omul trebuie să se raporteze la Iubirea lui Dumnezeu cu iubirea sa, prin ascultarea poruncilor Sale: ”De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” [1] şi “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” [2].

Ca să rămânem în Iubirea lui Dumnezeu condiţia este să păzim poruncile Sale: “Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui”.[3] Altfel de iubire, declarativă, pe care i-o arătăm lui Dumnezeu, nu există. Dumnezeu primeşte şi nu recunoaşte iubirea noastră decât numai prin fapte, umblând după poruncile lui Dumnezeu: “Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui” [4].

Când nu ascultăm de El, ci ascultăm de cel ce ne îndeamnă, de un vrăjmaş a lui Dumnezeu, nu mai putem spune că-L iubim pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu mai poate fi Iubire, pentru om, în sens de binecuvântare, numai în sens de dreptate sau judecată.

Pentru că Dumnezeu este Iubire, nu l-a nimicit pe om odată ce s-a stricat, ci i-a mai dat o şansă, a celei de a doua zidiri a sa, prin moarte, pentru a nimici păcatul din el şi prin Înviere ca să-l reaşeze în starea în care l-a creat şi de unde omul căzuse. Dumnezeu înfăptuieşte această restaurare a omului, prin actul răscumpărării lui, realizată de Fiul lui Dumnezeu prin Jertfa Sa de pe Cruce.

Dacă omul ar fi ascultat de glasul lui Dumnezeu, ar fi rămas în stare desăvârşită, de veşnicie şi în permanentă iubire a lui Dumnezeu. Ascultarea de Dumnezeu n-a încetat după cădere, aşa cum n-a încetat nici iubirea, dar a îmbrăcat o altă formă, un alt stadiu, una mai grea, mai dificială, în care omul trebuie să se lupte pentru a primi cununa. Pentru că s-a făcut ascultător de glas străin decât al Tatălui său, îi este tot mai greu să deosebească şi să aleagă de cine să asculte. Dacă până la cădere cunoaşte un singur glas, glasul Tatălui, la auzul căruia era fericit şi uşor de înţeles, după cădere s-au înmulţit glasurile şi i-a fost tot mai greu să distingă glasul lui Dumnezeu şi pe care dintre ele să-l asculte. De când s-a văzut omul singur să aibă grijă de viaţa lui, din cauza necazurilor şi a grijilor, parcă nu mai auzea glasul lui Dumnezeu şi timp nu avea, fiindcă pierduse veşnicia. Dar Dumnezeu Milostivul niciodată nu l-a părăsit pe om, niciodată n-a încetat să-i vorbească, să-l îndrume şi să-l ajute. Şi atunci, când se îndepărtează de Dânsul, îi porunceşte să se întoarcă, cu cât se îndepărtează mai mult, îi porunceşte tot mai mult să se întoarcă şi să revină la iubire şi comuniune cu El.


[1].- Ioan 14, 15.
[2].- Ioan 14, 21.
[3].- Ioan 15, 10.
[4].- 2 Ioan 1, 6.

Ce înseamnă a milui pe săraci ?


sarac12

Un om oarecare din Constantinopol era foarte milostiv. Când mergea pe jos pe uliţele cetăţii, după dânsul se ţineau mulţime de săraci. Iar el se prefăcea faţă de lume că-i ceartă şi-i alungă, însă lăsa în mâinile lor milostenie. Aceasta o făcea ca să se tăinuiască de oameni.

Un oarecare prieten al lui, credincios, l-a întrebat pe el cum a devenit milostiv. Şi el i-a răspuns, grăind: „Când eram mic, cam de zece ani, am intrat în biserică ca să mă rog şi am văzut pe un bătrân duhovnic învăţând poporul pentru milostenie: «Cela ce dă săracului chiar în Mâinile lui Hristos pune.» Iar eu, auzind, n-am crezut pe acel preot ce învăţa, n-am înţeles cuvintele lui, îmi ziceam: «Cum poate Hristos să ia ceva de la cineva, când El este în Ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, precum grăieşte acesta, cum poate El să ia ceea ce eu dau săracilor?» Şi, acestea gândind, m-am dus spre casa mea. Pe drum, am întâlnit un sărac ce avea haine rupte, era murdar şi flămând, dar deasupra capului său am văzut Chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Şi cum mergea acel sărac pe drum, iată un om milostiv i-a dat o pâine. Când omul cel milostiv i-a întins mâna cu pâinea, am văzut cum şi Mântuitorul Iisus Hristos şi-a întins Mâinile Sale, spre mâinile acelui ce a dat păinea, de a luat pâinea din mâinile lui şi l-a binecuvântat. Deci, aceasta văzând, am crezut, că cel ce dă săracului, cu adevărat lui Hristos Mântuitorul dă.

Eu şi acum văd acel Chip stând deasupra capului săracilor şi pentru aceea cuprins sunt de frică şi fac milostenie pe cât pot. Când mă pornesc de acasă, am grijă să iau ceva să dau săracilor ca Hristos să mă binecuvinteze.

Parintele Ilarion Argatu

(Pilde si istorioare adevarate, pg.103)

Câtă treabă are diavolul în post !?


vraj4

Într-adevăr, în post sunt multe ispite. În posturi diavolul are mult de muncit, se osteneşte, nu doarme, nu se odihneşte. În zilele de „câşlegi” este ceva mai liber, oamenii dedaţi şi învăţaţi fac munca în locul lui şi pe voia lui. Postul este cea mai grea perioadă prin care trece acest ispititor şi începător al răutăţilor.
Ca să poată sta printre postitori şi să nu-l ardă, să nu-l usture, diavolul: întărâtă orgoliile, aprinde mâniile, slobozeşte ambiţiile, dezleagă gurile, goleşte inimile, întunecă minţile, încătuşează voinţele, cosmetizează mândriile, coboară smereniile, eliberează înfrânările, înmulţeşte judecăţile, savurează clevetirile, sporeşte amăgirile, se joacă cu patimile, scurtează răbdările, coboară rugăciunile, înmoaie metaniile, acoperă mărturisirile, grăbeşte împărtăşirile, amână pocăinţele, reduce ascultările, adoarme conştiinţele, înmulţeşte poftele, slăbeşte canoanele, încurcă cărările, adună păcatele, numără căderile şi răneşte sufletele.
Dacă ne-a mai rămas un gram de înţelepciune, de voinţă şi de credinţă, vom întoarce armele împotriva acestui ispititor care este în stare să facă atâtea isprăvnicii, tot timpul stă împotriva noastră, ca să ne coboare din post şi din demnitatea de creştin şi dacă poate să ne piardă.

Însăşi iertarea – Reflecţii:


fiul risipitor

Cuvintele iertării sunt generoase şi scumpe, însă, faptele iertării sunt pretenţioase. Şi unele şi altele se cântăresc şi vor trage la cântar în favoarea omului, cu măsura cu care le lucrează. Raportul dintre ele trebuie să fie unul de egalitate. Dacă una e mai mare şi alta mai mică îl vor plasa pe om, prima la fariseism şi a doua la formalism. Va fi fariseu rostind cuvântul „iertare”, dacă nu-l va transpune în faptă, şi va fi formalist dacă fapta iertarii nu o va însoţi uitarea, ce dă loc iertării.

A ierta şi a ţine minte răul, sunt două fapte antagonice care se exclud una pe cealaltă. Te iert dar nu te uit ce mi-ai făcut! Este expresia modului nostru obişnuit de a ierta. Un mod defectuos şi înşelător.

Iertarea pe care o dăm sau o cerem cuiva, trebuie să nimicească amintirea răului şi să ajute la eliberarea inimii. Dacă nu ajungem la acest stadiu al modului nostru de a ierta, nu se săvârşeşte actul iertarii în profunzime. Apoi, a cere iertare fără calea îndreptării, de asemenea, nu se săvârşeşte actul iertării.

Nu vei primi iertarea adevărată, dacă nu vei îndrepta răul făcut, dacă nu vei întoarce dreptatea în locul nedreptăţii săvârşite şi dacă nu vei repara ceea ce ai stricat. Cum a zis vameşul Zaheu în faţa Mântuitorului?: „Doamne, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit„[112], la care Mântuitorul răspunde: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia„[113].

Adică a săvârşit actul de Dreptate. Nu era destul să întoarcă ce a nedreptăţit, ci mai mult decât nedreptăţise. Nu era destul să îndrepte nedreptatea, trebuia însoţită şi de milostenia: “Iată jumătate din averea mea o dau săracilor”[114]. Acest fel de îndreptare, i-a adus lui Zaheu iertare la toată casa lui. Ceea ce înseamnă că îndreptarea şi căinţa adevărată aduce sporul iertării la toată casa şi că pot fi iertăţi toţi ai tăi, prin tine.

De aceea am spus mai înainte că „faptele iertării sunt pretenţioase”. Aşa şi noi, cei care cerem iertare, va trebui să reparăm răul făcut, chiar dacă cel căruia i-am cerut iertare va zice cu gura sa „te iert şi-L rog pe Dumnezeu, să te ierte”, dacă n-ai îndreptat răul cu măsura vameşului Zaheu, nu vei primi iertare şi de la Dumnezeu, vei rămâne dator să îndrepţi răul făcut.

A ierta este o datorie creştinească, în virtutea acestei datorii, fiecare o rosteşte cu buzele, dar în inima sa nu va şti niciodată ce va zice, cu siguranţă că, vei avea un colţişor întunecat în inima şi în amintirea aproapelui, pentru că nu ai îndreptat răul pe care i l-ai făcut. El te iartă, dar aşteaptă ca dreptatea pe care ai stricat-o, s-o înfăptuiască Dumnezeu. Mai bine s-o înfăptuieşti tu. Nu-ţi linişti conştiinţa până ce nu îndrepţi răul şi împlineşti dreptatea.

Adevărata iertare o vei primi, în condiţiile în care a primit-o şi vameşul Zaheu. Fă ca el şi vei fi mântuit.
_______________
[112].- Luca 19,8.
[113].- Luca 19,9.
[114].- Luca 19,8.

„Iubeşte pe păcătos şi uraşte păcatele lui”


Par Galeriu

(cuvintele Părintelui Prof. Constantin Galeriu)
Meditaţie..

Dacă omul nu s-ar identifica cu păcatul ar fi uşoară departajarea. Omul îmbrăţişează păcatul devenind una cu el şi atunci cum poţi pedepsi numai păcatul? Mă gândesc că trebuie bătut omul, cu bătaia cuvântului, ca să fugă păcatul din el. Cum baţi covoarele de praf pe bătător. În iad nu stă păcatul în foc, ci păcătosul sau stau împreună. Se spune că prin foc, fiind vorba de flăcările nemistuitoare, dar usturătoare ale iadului, se arde păcatul din om, însă, depinde cu cât de mult păcat s-a îmbrăcat, cât de mult va trebui să ardă şi să nu fie în focul veşnic. Aşa este şi cu “ura păcatului din aproapele” o exprimi prin cuvinte care vor bate pe păcătos, ceea ce-l va face să creadă că-l urăşti. Dacă te va asculta să se spele singur de întinăciunea păcatului şi-l vei determina să-l părăsească definitiv, şi să fie primul care să urască păcatul din el, înseamnă că l-ai dobândit sau l-ai salvat pe fratele tău, ceea ce va fi o expresie a iubirii tale. Dacă nu l-ai determinat să urască şi el păcatul, faptul că numai tu urăşti păcatul din el, nu are nici-o finalitate. Sunt două sentimente contrare unul alteia, care trebuie să existe simultan: iubirea şi ura, pe care trebuie să le îndrepţi unei singure persoane care stă într-o unire ipostatică cu fapta sa. A iubi pe păcătos, mă gândesc că înseamnă a iubi doar persoana cea asemenea cu tine ce poartă chipul lui Dumnezeu alterat de păcat, doar ca pe un frate de care ţi-e milă pentru rănile pricinuite de păcatele lui şi încerci să-l ajuţi să se vindece. Deci, este vorba de o iubire în sensul de a-l ajuta să iasă de sub sfera păcatului sau de sub robia lui. Nu poţi ajuta pe nimeni dacă tu însuţi nu ai sentimentul iubirii faţă de omul de lângă tine, care să genereze sentimentul de milă. Unii vor crede că păcătoşii trebuie iubiţi pentru păcatele lor. De asemenea, şi alţi păcătoşi vor crede că nu trebuie să-i urască nimeni pentru că sunt aşa, fără să se ostenească de a părăsi starea de păcat. Dacă nu-ţi exprimi concomitent ambele sentimente cu aceeaşi intensitate, vei fi vinovat de neîndreptarea aproapelui şi de încurajarea lui la păcat. Iubirea să ţi-o exprimi doar prin sfatul şi îndemnul de a părăsi păcatul, iar ura doar prin a condamna păcatul şi a-l denunţa, arătându-i celui ce-l poartă cât de urât este, câtă greutate are, pe ce dimensiuni se întinde, cât de mult întinează, câte consecinţe generează şi cât de mult îl îndepărtează de Dumnezeu şi atunci îl vei câştiga pe aproapele tău, şi-l vei iubi cu adevărat, făcându-l să nu mai fie păcătos, ci virtuos. În final, urăşti păcatul aproapelui tău, ca să te salvezi pe tine.

CUM ESTE CORECT SA SPUNEM: PANTECE SAU SAN…. ?


In Biblia editata de Biserica Catolica s-a inlocuit „pantecele” cu „sanul”, ca loc al Zamislirii si Nasterii Mantuitorului, in care, dupa randuiala firii omenesti, toti oamenii se salasluiesc inainte de a se naste, din considerente de decenta si „ofensa” ce i se poate aduce lui Dumnezeu.
Au considerat ca nu este decent sa se vorbeasca de pantece ca loc de salasluire prenatala asa ca pentru toti oamenii.
Si ce au facut prin aceasta schimbare de termen?:
1.-In primul rand au tagaduit locul zamislirii normale a  Fiului Omului, considerand ca acest loc aduce un fel de jignire, impietate sau ofensa, pentru Fiul lui Dumnezeu. Maintuitorul prin cele doua nasteri: naşterea din veci din Tatal si naşterea in timp din Sfanta Fecioara Maria, îi conferă o dublă filiaţie cea de Fiu al lui Dumnezeu si Fiul al Omului. Daca ar fi sa vorbim de ofensa adusă lui Dumnezeu, consider ca tocmai schimbarea termenului de „pantece” cu cel de „san” este o ofensă adusa atat lui Dumnezeu cel Intrupat cat si Sfintei Fecioarei Maria. Sfanta Fecioara Maria  este considerata un Vas curat si Sfant ales de Dumnezeu din care sa se intrupeze, mai ales pantecele ei cel pururea fecioresc.
2.- Prin zamislirea naturala si cea supranaturala a Mantuitorului in pantecele Sfintei Fecioarei Maria ne intareste credinta in nasterea naturala a Fiului Omului, ca Om adevarat dar fara de pacat. Ceea ce catolicii considera, la fel de ofensator la adresa Fiului lui Dumnezeu si atunci folosesc acest termen de „san” sau „sanuri” care presupune a fi si „pantecele” dar fara sa-l spuna.
Fiind un termen evaziv ca loc apropiat de cel adevarat , poate crea confuzii si interpretari. Una din interpretari este la „Nasterea supranaturala” a Mantuitorului dusa la o extrema periculoasa ce o exclude pe cea naturala.
In contextul ortodox prin „nastere supranaturala” se inteleg; zamislire de la Duhul Cel Sfant, lipsa de pacat, lipsa de dureri ale Maicii Domnului la nastere si nestricarea fecioriei Maicii Domnului, supranaturalul devenind o Taina a lui Dumnezeu numita TAINA INTRUPARII, prin care se biruiesc  randuielile omenesti, dar locul zamislirii si a nasterii sunt cele naturale si obisnuite firii omenesti. Nasterea supranaturala nu presupune suprimarea sau excluderea celei naturale ca loc sau spatiu si timp.
Daca Zamislirea si Nasterea Mantuitorului nu ar fi avut loc in locul obisnuit nasterii  omului ar fi fost lesne de tagaduit  Intruparea Mantuitorului sau a existentei Firii omenesti in Fiul Omului, ceea ce ar fi anulat actul de Rascumparare savarsit de Mântuitorul.
3.- Considera Biserica Catolică „pantecele” loc de impietate pentru zamislirea si nasterea Mantuitorului, dar nu considera ca este ‘jignire, impietate si ofensa” adusa lui Dumnezeu atunci cand invata si indeamna femeile la timpul necuratiei lor de a intra si a intina Locasul cel Sfant; nu considera o ofensa adusa lui Dumnezeu prin a indemna sa se impartaseasca doar cu Trupul asa cum apuca fiecare fara sa tina cont de starea de pietate, cainta si curatie sufleteasca; nu considera impietate si ofensa amestecarea lui Hristos cu pacatele lucratoare in om; nu considera ofensa adusa cand se indeamna la calcare cu buna stiinta a poruncilor lui Dumnezeu; nu considera ofensa adusa lui Dumnezeu schisma si ereziile persistente ca atac la Adevarul de Credinta revelat de Dumnezeu, etc.
Pr Ioan

Chipul şarpelui: înţelpciune… sau isteţime şi viclenie?


adam si eva    

Ştiţi de ce diavolul a luat chipul şarpelui, pentru a-l înşela pe om? Pentru că, dintre toate vieţuitoarele din Eden, şarpele era socotit ca fiind cel mai înţelept animal. În mai multe locuri din Biblie se face referire la înţelepciunea şarpelui. Chiar şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos face referire la înţelepciunea şarpelui atunci când ne îndeamnă: “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” [126].

Diavolul ştia că Adam şi Eva apreciază pe şarpe ca fiind cel mai înţelept animal. Pentru a fi crezut în ispita pe care trebuia să i-o aducă omului şi de a-l determina să mănânce din pomul oprit şi să calce porunca lui Dumnezeu, a luat chipul şarpelui. Ca să presupună Adam că un înţelept îi vorbeşte. Sub acest chip al diavolului, Adam trebuia să nu aibă prea mare îndoială în spusele lui, ci să creadă pentru că un înţelept îi vorbeşte. Diavolul nu este înţelept prin natura sa, dacă ar fi fost înţelept nu ar fi căzut din Cer. Izvorul înţelepciunii este însuşi Dumnezeu. Diavolul, în schimb, este isteţ, atribut ce-şi are izvorul în trufie, în mândrie, în viclenie şi nu este tot una cu înţelepciunea. Ştiind că, prin natura sa, diavolul este mândru şi trufaş, nu poate fi decât isteţ, şiret, viclean pe care le foloseşte în a ispiti pe om şi a produce răul şi răutatea în lume, ca cel ce este izvorul tuturor răutăţilor

Nu trebuie să confundăm înţelepciunea cu isteţimea. Prin înţelepciune nu se pot săvârşi decât cele bune, pe când prin isteţime se săvârşesc şi cele rele. Isteţimea şi viclenia merg mână în mână, se completează şi se susţin reciproc şi sunt generate de natura diavolului. Hoţii, viclenii, mincinoşii, perverşii şi fariseii lucrează, folosindu-se de isteţime şi viclenie.

Înţelepciunea vine numai de la Dumnezeu şi i se împărtăşeşte omului în dar de către El. De aceea şi Solomon când a fost întrebat de Dumnezeu: “Ce vrei să-ţi dau?”, a zis: “Doamne, să-mi dai înţelepciune, că dacă voi avea înţelepciune am să le dobândesc pe toate”. Prin rugăciune se primeşte darul înţelepciunii şi duhul cuminţeniei, aşa cum ne pune Solomon: “Pentru aceea m-am rugat şi mi s-a dat înţelepciune, şi duhul cuminţeniei a coborat în mine”[127] .

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte şi de o altă înţelepciune, cea a lumii, venită de la înţelepţii şi învăţaţii lumii, pe care o numeşte “nebunie” pentru că nu-şi are izvorul din Înţelepciunea lui Dumnezeu: “Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: “El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor”[128] . De fapt, este o falsă înţelepciune venită de la înţelepţii vicleni şi fără de Dumnezeu, sau un alt chip al diavolului din zilele noastre, pentru a ne înşela şi a ne îndoi de existenţa lui Dumnezeu.

________________
[126].- Matei 10, 16.

[127].- Înţelepciunea lui Solomon 7, 7.
[128].- I Corinteni 3, 19.

S P O V E D A N I A nemulţumire, sfat şi canon,


spovedanie_23

Sigur că probleme sunt. Unii au mai puţine iar alţii mai multe şi grele. Nemulţumiri sunt, poate şi pentru faptul că nu suntem destul de iscusiţi şi hotărâţi să alegem pentru noi ceea ce ne-ar putea fi de folos. Tendinţa pentru ceea ce ne nemulţumeşte este să dăm vina pe preoţi. Vii ca un vinovat în faţa preotului, cerând iertare pentru vina cu care ai supărat pe Dumnezeu, şi pleci cu vina preotului că te-a nemulţumit, spunându-l tuturor.

Unii învinovăţesc preotul că prea dă canoane; că prea le respectă pe cele din carte şi că nu ar trebui, sau, ar fi trebuit ceva mai puţin şi foarte puţin, pentru că omul este o fiinţă firavă, gingaşă şi sensibilă; Alţii, nemulţumiţi că preotul nu dă canoane pentru păcatele lor şi iată că din cauza aceasta nu-şi pot răscumpăra păcatele şi nu se mântuiesc; Alţii, că preotul lor este prea superficial şi permisiv la mărturisire, fapt pentru care, omul nu pleacă uşurat de la scaunul mărturisirii; Alţii, că prea întreabă preotul de toate şi nu ar trebui decât într-o anumită limită şi decenţă.
Şi iată că nicicum nu este bine. Ce este bine pentru unii este rău pentru alţii.
 .
Privindu-le pe toate în ansamblu, dintr-un alt punct de vedere, îţi dai seama în câte forme şi feluri reuşeşte diavolul să batjocorească o Sfântă Taină, cea a Mărturisirii, prin care primim iertarea păcatelor. Pentru că, prin ea, omul câştigă şi diavolul pierde. Prin ea, se aduce iertarea păcatelor şi desfiinţarea ostenelilor depuse de diavol la a-i atrage pe oameni la păcat. Pierde pe cei ce i-a câştigat, văzându-şi munca năruită.
 .
Sfatul meu, ca duhovnic, este următorul:
Alegeţi-vă duhovnicul potrivit sufletului, care vă poate ajuta la îndreptare şi la mântuire.
Nu-l cârtiţi pe preotul care nu vi se potriveşte, pentru că el este cel din a cărui mână se va cere sufletul.
Nu cârtiţi canoanele poruncite de Sfinţii Părinţi şi de Sinoadele Ecumenice, că sunt pentru fiecare dintre noi porunci de a le îndeplini şi afurisenie de a le ignora.
Nu cârtiţi pe duhovnici, pentru aplicarea canoanelor, pentru că nu sunt date după voia lor, nici după preferinţa lor şi nici de a face vreun favor cuiva, ci, de a cântări cu ele greutatea păcatelor, ce stau ca nişte bolovani în spatele nostru şi este medicamentul prin care se vindecă sufletul nostru cel rănit de greutatea lor.
Nu cârtiţi canonul primit la mărturisire şi nu-l vorbiţi de rău pe preotul care l-a dat, pentru că nu vi se iartă păcatele mărturisite, ci se adaugă mai multe şi devin mai grele.
Nu mergeţi la mărturisit fără să vă faceţi înainte o revizuire, o cercetare, a stării morale în care vă aflaţi, descoperind păcatele pe care trebuie să le mărturisiţi, nădăjduind că veţi primi iertare.
Când te afli sub epitrahilul preotului, începe să-ţi mărturiseşti singur păcatele, fără să fie obligat preotul să te întrebe pentru tăcerea ta, este mărturisirea ta şi nu a lui, a păcatelor tale, iar preotul, nu are de unde să ştie cu ce ai greşit înaintea lui Dumnezeu ca să te poată întreba.
Nu lăsa nici un păcat nemărturisit, ca să nu le ai îndoit pe toate.
Mărturisirea ta să fie taină şi pentru tine ca şi pentru preot, despre care nu ai voie să vorbeşti cu alte persoane, nici măcar cu părinţii, soţul (a), fraţii şi prietenii.
Fiţi smeriţi, lăsaţi mândria, lăsaţi orgoliile, lăsaţi ura, lăsaţi bârfa, lăsaţi judecata.
Fiţi necârtitori, neîmpotrivitori, mult râvnitori la a face canonul, cu răbdare să aşteptaţi vrednicia de a vă Împărtăşi.
Fiţi hotărâţi să părăsiţi păcatul şi plângeţi din suflet, căindu-vă sincer, ca Dumnezeu să vă ierte păcatele. Amin.