Prezicerile Părintelui Ilarion Argatu


Preziceri, a prezice

-„La vremea de apoi, sminteala la oameni va veni de la preoţi! Preoţia e frumoasă pentru cine o face din dragoste, iar pentru cine n-o iubeşte de ce să se facă preot? Sunt atâtea meserii pe care poţi să le faci, nu să te joci cu sufletul omului, omul e o fiinţă gingaşă, te porţi frumos cu el.”

__________________________________

(Arhim. Ilarion Argatu, „500 Răspunsuri duhovnicești….”, Ed. 3, Edit. Mila Creștină, 2010, pag. 80.)

***

-„Vin vremuri grele, pentru că, s-a împuţinat credinţa.

-Din cauza sărăciei, oamenii îşi vor vinde sufletul pentru hrană şi îmbrăcăminte. -Lumea se va înrăi, vor disparea dragostea şi mila dintre oameni.

-Se vor contopi preoţii cu mirenii şi nu va mai fi cine să conducă  pe  credincioşi. -Credincioşii vor rătăci, că nu vor mai găsi nici păstorul şi nici calea.

-Vor conduce banul şi interesul de a câştiga averi.

-Nu va mai avea milă şi grijă de sufletele credincioşilor, nimeni.

-Totul se va reduce la o simplă afacere.

-Nu vor mai pune preţ pe mântuire, credinţă, frică de Dumnezeu, datorie, obligaţie, răspundere şi conştiinţă, ci, totul pe bani.

-Se vor vinde unii pe alţii.

-Răutatea în lume va fi de nesuportat.

-Frica de Dumnezeu se va împuţina.

-Vom trăi timpurile cele de pe urmă.

-Habar nu avem ce greutate vor avea. Habar nu avem ce ne aşteaptă pe noi şi pe copiii noştri.

-Pe copiii noştri, aceste timpuri îi vor prinde nepregătiţi să le înfrunte, pentru că părinţii din ziua de astăzi, nu-şi mai educă copii în frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni.

-Părinţii nu mai învaţă pe copii lor ce înseamnă greutăţile vieţii şi nu-i învaţă să lupte cu ele. Din cauza aceasta, copiii vor cădea victime multor răutăţi.

-Mamelor nu vă lăsaţi copiii în voia lor să-i ia valul acestui veac desfrânat. Veţi plânge veşnic, că nu v-aţi mântuit copiii şi ia-ţi făcut fii ai gheenei.

-Dacă lumea s-ar întoarce de la răutate, de la păcate şi necredinţă, aceste timpuri nu ar veni acum şi nu am fi noi cei care le-am trăi.”

__________________________

(Arhim. Ilarion Argatu, „500 Răspunsuri duhovnicești….”, Ed. 3, Edit. Mila Creștină, 2010, pag. 314.)

***

-„Ce va fi mai încolo? Va fi mai rău! Va fi vremea de apoi. Se vor întâmpla următoarele:

1.- „Viaţa de familie va fi la pământ”, soţii se vor înşeala, nu se vor mai respecta, copii nu mai ascultă şi nu-şi mai respectă părinţii. Toate acestea se întâmplă şi azi.

2.- „La vremea de apoi: ne vom ţine cu mâna de burtă şi ne vom uita la cer”, au sosit timpurile acelea. Câţi n-au ce mâncă sau cu ce să-şi crească copii.

3.- „La vremea de apoi, curvia va fi la drumul mare, în ziua mare fără nici un fel de ruşine. Vedeţi dumneavoastră singuri, la tot pasul, tinerii făcând tot felul de gesturi, cuvinte ruşinoase, fetele pe jumătate goale, nu se respectă între ei, se jignesc, nu mai e dragostea aceea frumoasă dintre bărbat şi femeie cu respect, milă şi simţul sacrificiului unul pentru altul. Din cauza aceasta căsniciile, ori nu se mai fac, ori se strică foarte repede. Divorţurile care pe vremea mea nu prea auzeai de ele, azi sunt la modă, toată lumea divorţează.

4.- „La vremea de apoi, vor fi lacrimi în toate casele şi griji pentru servici”. Vedeţi câte nenorociri sunt în toate familiile: sărăcie, boli, copii fără servici, fac şcoli şi nu au unde să lucreze, şi griji în servici cu frica cu care stă omul zilnic „m-o da afară sau nu m-o da”.

5.- „La vremea de apoi, se vor sili dracii să ia la ei şi pe cei care sunt scrişi în Cartea Vieţii”, adică aceia care încă de la naştere au ţinut rânduiala lui Dumnezeu: botezaţi, spovediţi, împărtăşiţi, feciori, fecioare până la căsătorie, ţin posturile de peste an, merg regulat la biserică, fac fapte bune şi pe-aceia se sileşte diavolul  să-i ia la el.

6.- „La vremea de apoi, urlă diavolul ca un lup căutând pe cine să apuce”

7.- „La vremea de apoi, copii vor avea chipul balaurului”, adică un trup cu mai multe nume. Omul este dintr-un trup şi suflet. Balaurii au un trup şi mai multe capete. Au ajuns părinţii din zilele noastre, când îşi botează copii să le dea mai multe nume 2-3-4 şi când îi strigă, îi strigă numai pe unul singur. Nu mai pun nume de sfinţi la copiii lor, pun nume de actori, cîntăreţi…

Pe vremea mea, era un obicei şi aşa este de fapt bine, să pui numele copilului tău, după numele sfântului în ziua în care s-a născut, ca sfântul să-l ocrotească de-a lungul vieţii, sau a sfinţilor cu cruce roşie care urmează: Sfântul Gheorghe, Sfântul Nicolae, Maica Domnului este înaintea tuturor sfinţilor.

8.- „La vremea de apoi, fetele vor avea servicii de-şi vor ridica poalele pentru şefii lor.”

_____________________________

(Arhim. Ilarion Argatu, „500 Răspunsuri duhovnicești….”, Ed. 3, Edit. Mila Creștină, 2010, pag. 316.))

***

-„Am văzut o jumătate de Bucureşti sub dărâmături şi jumătate în picioare, dar pustiu şi gol, fără oameni. Pe străzi erau maşini de tot felul, care mai de care mai frumoase, mai luxoase, dar fără oameni. Puteai să-ţi alegi pe care vroiai. Nimeni nu era în jur şi nimănui nu-i trebuiau. Am văzut oraşe şi sate pustii, câmpii verzi dar pustii. Am intrat într-o casă, să mă dumiresc, dacă este cineva acasă. Nimeni. Pe aragaz, încă mai fierbea ceaunul cu mămăliguţă, masa era aranjată. Jos lângă aragaz, un şorţ şi haine femeieşti, semn că a prins-o moartea pe gospodină făcând mâncare, iar pe scaune şi spătare haine bărbăteşti şi femeieşti, semn că stăteau la masă. M-am mirat şi eram stupefiat de acea linişte ca de mormânt şi de acel pustiu. Începând de la Galaţi şi până în nordul Moldovei, nu ştiu dacă am întâlnit vreo şapte oameni de toţi, aşa de rari şi de departe erau unii de alţii, poate la sute de kilometrii. Toţi erau îmbrăcaţi în haine albe, semn că numai atâţia drepţi s-au mai găsit printre oameni când s-a produs cataclismul. Am văzut până în Rusia. Până la Moscova, nu ştiu dacă or fi fost șapte oameni pe care i-am întâlnit şi aceia erau îmbrăcaţi în haine albe. Pe aici locurile erau arse, de parcă ar fi dat cineva foc la munţi şi la câmpii şi clădiri dărâmate ca la cutremur.”

______________________________________

(Arhim. Ilarion Argatu, „500 Răspunsuri duhovnicești….”, Ed. 3, Edit. Mila Creștină”, 2010, pag. 318.)

***

-„Pe vremea mea, (a Părintelui Ilarion), cu ani în urmă, era un vrăjitor la șapte sate, va veni vremea în care vor fi șapte vrăjitori într-un sat şi un preot la șapte sate.”

Arhim. Ilarion Argatu, „500 Răspunsuri duhovnicești….”, Ed. 3, Edit. Mila Creștină, 2010, pag. 394.

-„La sfârşitul veacului vor fi bolile mizeriei, cancerul şi SIDA sunt numai începutul lor.

-Din părinţi creştini se vor naşte păgâni.

-La vremea de apoi oamenii vor avea chipul balaurului (un trup cu mai multe capete).

-Părinţii îşi botează copiii şi le pun câte 2,3 şi chiar 4 nume şi nici măcar unul de vreun sfânt. Omul are un trup, un suflet şi un nume.

-Copiii născuţi în curvie, sunt foc şi sabie pentru părinţii lor.”

____________________________

(Arhim. Ilarion Argatu, „500 Răspunsuri duhovnicești….”, Ed. 3, Edit. Mila Creștină, 2010, pag. 412.)

DUMNEZEU A LĂSAT LOC DE POCĂINȚĂ PENTRU DIAVOLI?


Cu siguranță, ca să știm și să cunoaștem răspunsul la această întrebare nu ne poate fi de folos la propria mântuire. Dacă ar fi fost important să știm aceasta Dumnezeu ne-ar fi descoperit, ne-ar fi spus și am fi citit în Sfântele Scripturi. Știm că Dumnezeu ne-a vorbit prin Sfintele Scripturi despre tot ceea ce ne este de folos la mântuire. De aceea pe unii care se află pe calea mântuirii, nu-i interesează să știe dacă Dumnezeu a acordat sau nu, și îngerilor căzuți timp de pocăință și loc de întoarcere înapoi la starea de la început, iertându-i și restabilindu-i, ci vor să știe cum se pot mântui ei. Alții din curiozitatea specifică firii omenești, chiar dacă știu că nu le folosește la nimic poate mai mult le strică și le îngreunează urcușul duhovnicesc, ar dori să știe dacă Dumnezeu le-ar fi acordat sau nu și îngerilor căzuți ca și omului căzut timp de pocăință și de mântuire. Cu alte cuvinte sunt curioși și ar dori să știe dacă Dumnezeu a fost drept și cu îngerii căzuți. Întotdeauna curiozitatea omului i-a adus cădere, și este una din armele diavolului folosită în ispită pentru a determina voința omului să i se supună mai ușor și să cadă. În acest caz ispita pentru cel curios este judecata și îndoiala în dreptatea lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare pentru a potoli ispita celor curioși, spune: -”Probabil înainte de a fi omul creat, i-a fost lăsat și diavolului loc de pocăință și dacă vanitatea, chiar dacă era o boală mai veche, ar fi fost totuși îngrijită, iar el s-ar fi vindecat prin pocăință se putea ca el să fie repus la început. Dar de la pregătirea lumii, sădirea raiului și omul din el, porunca lui Dumnezeu, pizma diavolului și uciderea celui cinstit, i s-a închis și locul pocăinței.”(1) Aflăm că Dumnezeu, le-ar fi acordat și îngerilor căzuți ”loc de pocăință” prin care s-ar fi putut întoarce înainte de crearea lumii văzute, dar pe care nu l-au folosit, nu s-au putut ”pocăi”, din cauza alterăririi firii lor cu mândria și răutatea și l-au pierdut. Mândria și răutatea fac parte din natura lor, s-au prefăcut în izvor de mândrie și de răutate. Când Dumnezeu a creat lumea văzută, când a ”sădit raiul și omul din el”, când a dat prima poruncă omului ”să nu mănânce”, diavolul a devenit ”pizmătăreț” adică invidios pe om și l-a ”ucis”, și astfel, pentru el s-a închis ”locul de pocăință” și nu se mai poate întoarce, ci i s-a pregătit iezerul cel foc și veșnic ”diavolului și îngerilor lui”, ca pedeapsă pentru toată răutatea și stricarea a tot ce a zidit Dumnezeu.


(1).-Sf. Vasile cel Mare, Comentariu la cartea Profetului Isaia, PSB, Vol. 2, Cap. 13, pct. 279, edit. Basilica, 2009, pag. 327.

Este bine să răspunzi la scrisorile ce te amenință cu o nenorocire, dacă nu ai să scrii de 20 de ori și să le trimiți altor persoane?


1391541_1399717423597500_1691254737_n

Este a treia oară în decurs de un an, când primesc mesajul acesta, să scriu de 20 ori o rugăciune și să-l trmit mai departe la alte persoane, că, dacă nu voi face aceasta mi se va întâmpla nenorociri. L-am scris și trimis așa cum scrie, la 20 de persoane. Îmi cer scuze că vi l-am trimis, dar vă mulțumesc că m-ați luminat. Ultima dată când am primit mesajul(în luna august), nu l-am mai trimis așa cum scrie și la o săptămână mi s-a stricat telefonul, era nou, în garanție, Am considerat că din cauză că nu am trimis mesajele.

Să nu credeți în așa ceva. Este o lucrare ocultă, împrumutată de pe la alte culte, se întâlnește frecvent pe la catolici, protestanți și budiști. O credință falsă cu care un vrăjmaș nevăzut vrea să strice credința cea adevărată. Credințele false îl îndepărtează pe om de adevăr, de Dumnezeu, poate să-și piardă mântuirea. De ce este o credință falsă ? Pentru că  se bazează pe un neadevăr, pe ceva ocult, și-l face pe om să-și pună nădejdea și credință în ceva ce nu este adevărat și să piardă nădejdea și credința în adevăratul Dumnezeu, Cel ce are grijă de toate și pe toate le poate.

Când necuratul prinde pe cineva cu o credință falsă, este cel mai fericit, se bucură, dansează, pentru că este sigur că l-a câștigat pe respectivul, se laudă cu el în fața iadului, pentru care faptă este lăudat și primește un rang superior (este promovat pe scara ierarhiei drăcești), cu condiția să aibă grijă să nu-l piardă pe respectivul suflet.

De aceea, celui ce are credință falsă, diavolul îi împlinește orice dorință, orice vis, îi dă vedenii, întâmplări, rezolvări, și necazuri, etc. De aceea este foarte greu să mai scape cineva care a căzut în plasa acestui demon. Toate acestea: împlinirea visurilor, confirmarea întâmplărilor, aducerea necazurilor, lucruri care vin de la acest demon, au rolul să-i întărească credința falsă pe care o are omul și să-l mențină în orbirea sufletului. Din cauza acesta omul devine orb sufletește. Nu mai este în stare să vadă și să distingă minciuna de adevăr, să mai facă diferență dintre puterea lui Dumnezeu și înșelăciunea lui de unde-i vine. Se lasă condus de acestea și crede în ele pentru că i le confirmă demonul în plasa căruia a căzut.

Dacă cel ce a căzut în plasa acestui vrăjmaș și-a dat seama de acest lucru și s-a salvat, imediat renunță de a mai crede în așa ceva, și alergă la duhovnic de a mărturisi și a se căi pentru că a supărat pe Dumnezeu, iar demonul n-a mai reușit să-l mențină  în credința falsă, atunci, acel demon este  batjocorit și degradat, pentru nereușită că l-a pierdut. Atunci devine răzbunător. Nu va reuși să se răzbune dacă respectivul se îmbracă în post, în rugăciune și Sfânta Liturghie.

Pr. Ioan V Argatu

Credința nefățanică, smerită și lucrătoare


_dsc0357

Lumea este încurcată și necredincioasă pe acest pâmânt, iar credinţa cea adevărată nu-și mai găsește locul, decât în suflet şi în gând…

Da, dar nu trebuie să fie numai în suflet și în gând și s-o ții ascunsă acolo, în mod egoist, sau de frică, ea trebuie să fie mărturisită și împărtășită celor din jur, trebuie să se manifeste în curajul și faptele noastre. Nu trebuie s-o lași doar în interiorul tău, să fie adormită, ea trebuie să fie lucrătoare prin fapte și mărturisire. Mântuitorul ne spune că Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. „(Mat. 7, 21) sau „după fapte îi veți cunoaște„.

E bine că aveți credința în suflet și în inimă, acolo este locul ei, dar trebuie s-o faci să fie lucrătoare prin fapte. Un exemplu de lucrarea a credinței este, atunci când mergi la Biserică, participi la Sfânta Liturghie și te rogi…stai de vorba cu Dumnezeu. Mergi la Biserică? Cred că da, nu mă îndoiesc de lucrul acesta, dacă ai credință nu poți sta acasă nepăsător când Hristos se Jertfește pe Sfânta Masă și te cheamă la Cina Sa.

O altă lucrare a credinței, este atunci când te rogi și postești miercuri și vineri și toate posturile de peste an. Postești? Cum să nu postești dacă ai credința în suflet și în inimă, care te îndeamnă să faci acest lucru și te mustră, dacă nu-l faci cu smerenie.

O altă lucrare a credinței este să faci milostenie, să nu treci pe lângă un sărac, să nu-l miluiești cu ceva. Faci milostenie? Cum să nu faci, când credința din inimă îți spune că săracii sunt frații mai mici ai lui Dumnezeu și dacă îi dai unui sărac, îi dai lui Dumnezeu. Îi judeci pe cerșetori? Nu cred, nu te lasă credința din inimă și conștiința, să te faci judecătorul cuiva în locul lui Dumnezeu. Întotdeauna simți sentimentul de milă față de cel sărac, de cel neputincios şi neajutorat și mereu îți spui că puteai fi tu în locul lui. Și câte fapte bune, nu-l îndeamnă să facă acela ce are credința în suflet și în inimă așa cum spui tu !

Am zis mai la început de credința adormită, ca să fiu mai blând, dar Dumnezeu nu spune așa, El nu lasă cărare pe mijloc, ci spune direct „Credința fără fapte este moartă și faptele fără credință sunt moarte”(Iacov 2, 20 si 26).

Pr.Argatu V Ioan

Ce sunt dogmele?


355cb1497aa425af7219cbdb6a6f35a3

Părinte, eu cred că, credința nu stă în haine…și dogme… dogmee..

Credința stă numai în dogme și în practicarea lor și apoi „în haine”. Dogmă, înseamnă „învățătură”, sau adevărul credință revelat de Dumnezeu, în cazul nostru și stă la baza credinței noastre. Dacă n-ar fi dogmele, n-am ști în ce să credem, n-am avea adevărul ca obiect de bază al credinței noastre. Fără dogme, credința noastră ar fi una deșartă, falsă. Popoarele care nu au la baza credinței lor dogmele revelate de Dumnezeu, nu pot avea o credință adevărată, decât o credință falsă. Nu știu cui să i se închine, cine este adevăratul Dumnezeu, nu-L cunosc, ajung să se închine creaturii, materiei, universului, lucrurilor și naturii, pentru că nu-l cunosc pe Adevăratul Creator a tuturor lucrurilor, căruia i se cuvine  închinare și slăvire. Iar hainele sunt acoperămintele trupului nostru, cu care ne îmbrăcăm și care au rolul de a ne pune în starea de bună cuviință, eleganță și de cinstire în relația cu semenii noștri și mai ales cu Dumnezeu. Rușinea trupului nostru (dacă o mai avem) o acoperim cu îmbrăcămintea, (împotriva căreia văd că vă revoltați). Și acest lucru ne diferențiază de animalele pe care Dumnezeu le-a acoperit, ca să ne fie plăcute ochiului.

Termenul de „dogmă” vine din limba greacă care înseamnă învățătură, adevăr, ca și termenul de „ortodox” este termen compus și care vine din aceeași limbă: „ortos=drept și doxa=slavă, slăvire și prin traducere înseamnă „drept slăvitor”. Dacă avem alergie la termenii bisericești, teologici, religioși, care vin din limba greacă, latină și slavă, înseamnă că avem o mare problemă.

Dogmele în Biserica Ortodoxă sunt învățăturile de credință care sunt descoperite nouă de Dumnezeu în Sfânta Scriptură și nu le fabricăm noi. Am putea folosi doar termenul de „învățătură” în loc de dogmă, dar acest lucru nu rezolvă problema dumneavoastră.

Învățăturile (dogmele) le avem de la cel ce-i spuneau toți „INVĂȚĂTORULE”. Invățătorul fiind însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Chiar astăzi, am ascultat Sfânta Evanghelia, care s-a citit la Sfânta Liturghie, cum un învățător de lege iudeu îl întreabă pe Mântuitorul folosind termenul în discuție: Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege? „. (Mat.22, 36)

Fără a fi învățăți, n-am ști nimic despre Dumnezeu și nu am ști nimic de felul cum trebuie să ne comportăm în relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii. Chiar Mântuitorul le-a poruncit Sfinților Apostoli: „Mergeți… și învățăți toate neamurile (Evanghelia), care va crede se va boteza și se va mântui și cine nu va crede se va osândi”(Mat. 28, 9). Atenție, că osânda este mai mare pentru cel botezat și care nu crede.

Tot ce ne învață Dumnezeu prin Sfânta Scriptură, le numim dogme sau învățături, și avem nevoie de ele ca de aerul ceresc, în urcușul nostru către Împărăția lui Dumnezeu. Am înțeles? Nimic nu este de ne înțeles.

De ce nu mă ascultă fiul meu…?


943252_662350690446215_235773724_n

Părinte, v-am mai scris eu că am doi copii, un băiat și o fată, iar cu băiatul nu mă înțeleg. Când m-am căsătorit cu soțul meu, soacra mea nu a fost de acord cu această căsătorie. După cinci ani am plecat în străinătate, pot să vă spun că de atunci ne-am înțeles foarte bine. De când ne-am întors eu și soțul meu ne înțelegem bine, fata învață bine, iar băiatul nu mai învață deloc, îmi ia banii, dacă îi zic ceva îmi spune că pleacă, nu mai ascultă, iar dacă îi zic să învețe se duce la calculator, devine agitat, zbiară, mi-a luat telefonul mie și fetei să nu-l pot suna soț și să-i spun să vină acasă ca să-l liniștească, se comportă copilul meu ca un nebun. Nu știu ce să mai fac cu băiatul. Vă rog părinte ajutați-mă cu un sfat?

Băiatul este la o vârstă, când se vrea liber și pe picioarele lui, iar intervenția părinților în anumite momente, o vede ca o piedică, ca o îngrădire și de aceea are aceste reacții violente și lipsite de respect. Nu este bine să fie așa. Probabil, n-a fost învățat și obișnuit de mic, cu răbdarea și ascultarea de cuvântul părinților și nici de a suporta observațiile. Dacă nu ați vrut să fiți și iubitoare și dreaptă și severă și consecventă în același timp, în creșterea copiilor dumneavoastră și i-ați lăsat de mici după cum au vrut ei și până ce au crescut mari la voia înțelegerii lor, acum, căutați să vă faceți înțeleasă de ei și să-și dea seama că greșesc.

Ascultarea și respectul față de părinți este pe primul loc pentru un copil, este o poruncă dumnezeiască, porunca a-5-a din cele 10 porunci care spune:”Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să-ți fie ție bine și să trăiești mulți ani pe pământ”. Neascultarea și lipsa de respect față de părinți îl supără mult pe Dumnezeu și din cauza aceasta copiii vor avea multe necazuri în viață și chiar viața li se scurtează.

Ascultarea și respectul copiilor față de părinți se aseamănă cu ascultarea și respectul pe care trebuie să îl avem față de Dumnezeu.

Părinții au obligația de a educa pe copii, să-i învețe să-i asculte și să-i respecte. Să le impună copiilor de mici, respectul și ascultare, și nu când sunt mari. Să se învețe de mici cu acest mod de viață, să-i obișnuiască să accepte cuvântul părinților chiar atunci când nu e după voia lor și nu le convine. Să-i învețe cu răbdarea și ascultarea. Cuvântul părinților în fața copiilor are caracter de lege.

Nu înțeleg, de ce unii părinți se coboară din demnitatea de părinte la aceea de a fi “prieten” copilului lor? Statutul de părinte este mult mai presus decât statutul de “prieten”, care, de multe ori, este o forma nepotrivită în educarea unui copil. Aud pe multe mame exprimându-se ”sunt prietenă cu fata mea”. De aceea nu te mai ascultă întru totul fiică, pentru că te-ai coborât de pe treapta de mamă la aceea de prietenă. Ca fiică, unei mamei te confesezi cu toate și discuți de toate și ai cea mai mare încredere în sfatul ei, pe când unei prietene, fie ea și mama, nu-i împărtășești toate intimitățile tale, toate gândurile tale, ci ești mai reținută.

Sau, un tată care spune că este prieten cu fiul său, înseamnă că s-a coborât de pe treapta de tată responsabil, pe treapta de a fi prieten cu fiul său și ce fac băieții care spun că sunt prieteni, același lucru îl face și tatăl cu fiul, adică, îl învață să fie bărbat, îl învață să bea, să fumeze, să nu se lase călcat picioare, să fie dur, și să-și arate bărbăția, etc.

Spuneați, de dependența de calculator a băiatului dumneavoastră, a căpătat-o datorită îngăduinței pe care i-ați acordat-o. Nu v-ați dat seama cât de nociv și periculos este calculatorul pentru sănătatea mentală a copilului, cât de mult deformează imaginea lui despre viață. Acum este foarte greu să-l opriți. Trebuie să-l faceți să înțeleagă răul din această obișnuință.

În ceea ce privește relația dumneavoastră cu soacra care nu v-a prea dorit de noră, dar, care până la urmă v-a acceptat, să procedați mereu așa cum îndeamnă Părintele Ilarion Argatu: „luați un buchet de flori și o cutie cu bomboane și vizitați-vă soacra, cu urări frumoase de sănătate, pentru că ea este aceea care a născut și a crescut pentru dumneavoastră bărbatul pe care-l iubiți și cu care întemeiați o familie și faceți casă și așa relația o să se îndrepte și o să vă iubească soacra”.

Datorită caracterelor și firilor diferite dintre generații, este bine ca orice familie să viețuiască separat ne amestecându-se una în treburile celeilalte. De aceea și Dumnezeu zice: Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa se va alipi de femeia sa…” (Fac. 2, 24; Mat.9, 5). Cât ați stat departe unii de alții a fost bine, a fost înțelegere și armonie.

Pentru a îndepărta răul din casa și a reveni la o armonie mai bună, vă spovediți, chemați preotul să vă facă sfeștanie în casă. Rugați-vă lui Dumnezeu citind Acatistul Mântuitorului Iisus Hristos și Acatistul Acoperământul Maicii Domnului, faceți metanii și țineți zile de post.. Participați împreună cu soțul și copiii, cu regularitate, la Sfânta Biserică, ascultând Sfânta Liturghie. O să fie bine.

Pr.Argatu V Ioan

Când diavolul îți fură mintea -incestul spiritual și curvia trupească


10482243_344996735705492_6967642010502898818_n

Părinte, am un bun prieten de familie, care, este văduv de opt ani, și se simte din ce în ce mai mult, că-i este tot mai greu, singur. Nașa lui de cununie este și ea văduvă și i-a propus finului să se cupleze cu dânsa, dar, să ceară dezlegarea cuiva. A mers la preotul lui, care, a spus nu. A mers la Î.P.S.Pimen, care i-a spus ei că nu se poate. A mai mers la un părinte din Humor, care, la fel, nu i-a dat ei dezlegare. Când au văzut că nu sunt înțeleși de nici un preot, vor să ia singuri hotărârea de a sta împreună, fără acordul preotului, pe motiv că în Biblie nu spune nicăieri că e păcat. V-aș ruga, dacă găsiți ceva legat de consecințele acestei uniri dintre nașă și fin, să ne spuneți, poate se va schimba credința lor greșită.

 

Sigur că, necredința își spune cuvântul. Dacă au fost la atâția preoți și nu au găsit pe nici unul, să fie de acord cu ei, trebuia să creadă că este ceva serios. Dacă au fost și la ierarhul locului și tot așa le-a spus și el, trebuia să se gândească că este un păcat pe care nimeni nu și-l asumă să le dea dezlegare. Cum se chemă păcatul pe care vor să-l facă? Se chemă „incest” între o mamă și fiul ei, pe linie spirituală.

Între ei, este gradul I de rudenie spirituală. Cartea spune că cine săvârșește păcatul desfrânării, cu nașa sau cu finul, nu are voie să se împărtășească 20 de ani, canonul 79 a Sfântului Vasile cel Mare. Așa de greu este acest păcat, îi trebuie omului timp de 20 de ani de căință, ca să fie curățit. Să citească,  în Aghiazmatar-ul din 1976, pagina 62, sau Molitfelnic-ul din 2006, pagina 77,  sau în orice ediție, care, se găsește la orice preot.

Ce au citit dumnealor și nu au găsit scris? Biblia?  Biblia nu cuprinde explicarea canoanele, nici a gradelor de rudenie în detaliu, nici a rânduielilor bisericești, nici a slujbelor, ca să le înțeleagă omul, ci doar face amintire de ele și de faptul că e păcat dacă sunt călcate cu bună știință, se dau niște porunci de către Dumnezeu, pe care omul nu trebuie să le calce. Din Biblie sunt preluate și explicate și le găsim în alte cărți scrise de Sfinții Părinții, pe înțelesul fiecărui creștin, și care fac parte din Sfânta Tradiție ce are aceeași valoare cu Sfânta Scriptură (Biblia).

Nimic n-au citit din ceea ce trebuia să citească. Au cerut vreunui preot să le arate unde scrie, în ce carte, în Canoanele Bisericești, în Molitfelnic, în Aghiazmatar, în cărțile de Drept Bisericesc, etc.? Nu.

Pe ei nici nu-i interesează ce scrie în Biblie și în cărți. Lor li s-au aprins „călcâiele”, și vor cu orice preț să se împreuneze, să-și satisfacă pofta nebună. Credeți că nu știu că este păcat și încă unul destul de mare ? Știu. Dar, ca niște necredincioși și vicleni, caută pe ”preotul” care să fie de acord cu păcatul lor, ca să-l folosească scut de justificare și care să poarte toată vina pentru păcatul lor, crezând că în fața lui Dumnezeu, vor fi iertați, dând vina pe preotul care a fost de acord. Viclenie. În fața lui Dumnezeu va amuți toată gura, neștiind ce să răspundă, nu se vor putea dezvinovăți de păcatul lor, dreptatea lor va fi ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu, pentru că n-au ascultat de poruncile lui Dumnezeu, de Biserica Sa și de preoții Săi.

Pr.Argatu V Ioan

Când băieții sunt ”rușinoși”, fetele rămân …….în concubinaj.


cununie_2

Am douăzeci și opt de ani și am o relație de șase ani și încă nu ne-am căsătorit, că el nu are de gând, ce să fac, părinte, că îmi doresc și o familie, o casă, cum să-l conving? Toată lumea e de acord, ambii părinți la fel, însă el e rușinos de așa ceva.

 

Rușinos? Părăsiți-l, nu mai pierdeți timpul. El se simte bine așa. Nevastă are, cine să-i facă de mâncare, are, cine să-i spele, are, de șase ani de zile s-a învățat așa, lui îi este bine așa, și fără să fie căsătorit și cununat și când se va plictisi și se va satură de tine, te schimbă fără milă așa cum își schimbă ciorapii.

Cea mai vinovată sunteți dumneavoastră, stați de șase ani cu un băiat, care, nici gând nu are să se căsătorească. Vă întreb: de ce ați stat atât timp cu acest individ, crezând ce? După șase ani de trăire în păcatul curviei, la ce vă mai așteptați? Ce-ar mai fi de realizat și ce-ar mai fi frumos în viața voastră de trăit? Vă spun că nimic. Doar conștiința s-o împăcați. De ce ați ales să trăiți atât timp fără să vă căsătoriți, crezând ce? La ce bine și ce împliniri v-ați așteptat mergând pe această cale? Ceea ce urmează, va fi cu mai mult durere și suspin. Ce poate să aducă în viața voastră călcarea a trei porunci?: „Să nu trăiești în desfrânare” sau „Să nu fii desfrânat”(porunca a-7-a), de șase ani zi de zi o călcați; „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești mulți ani pe pământ” sau ascultă de tatăl tău și de mama ta…(porunca a 5-a). Sfatul părinților, care mereu v-au îndrumat, să nu faceți păcatele acestea grele și rușinoase; „Să nu ucizi”, sau, să nu faci avort,  să nu te ferești, să nu iei contraceptive, etc., toate se cuprind în porunca a 6-a. Ce zice Dumnezeu că i-ați întors spatele și L-ați scos din viața dumneavoastră călcându-i poruncile și ducând o viață fără reguli, fără binecuvântarea Lui?

De ce credeți că a dat Dumnezeu porunci și a pus omului reguli de conviețuire? Ca să-i fie viața bine rânduită și împlinită. Binecuvântarea vieții și fericirea din ea, nu se găsește într-o viață dezordonată și în afara lui Dumnezeu. În afara lui Dumnezeu găsești o altă stăpânire, cea a păcatului.

Pe cine ați ascultat timp de șase ani? Pe cine asculți și a cui voie faci, ești sub stăpânirea lui. Dacă asculți de Dumnezeu ești cu El, dacă asculți de cel rău ești sub stăpânirea celui rău. Când am săvârșit vreun păcat înseamnă că am ascult de cel ce este stăpânul păcatului, iar stăpânul păcatului este diavolul. Singuri și voit ne băgăm sub stăpânirea lui.

Unde se află binele, binecuvântarea, fericirea și purtarea noastră de grijă? O să ziceți că la Dumnezeu. Așa este, numai la El și dacă suntem numai cu El. Dar fugiți de El. Însă, omul ar vrea pe toate acestea de la Dumnezeu, să le aibă, de ce nu, și dulceața păcatului, adică să slujească la doi domni, lui Dumnezeu și lui mamona.

Nu zic că, băiatul nu este și el vinovat, foarte vinovat. Însă, de la o fată, se așteaptă mai multă pudoare, mai multă sfială, mai multă curăție, mai multă înțelepciune și grijă pentru viața ei.

Băieții sunt diferiți față de fete, în ceea ce privește concepția despre viață. Băieții sunt profitori, caută să cucerească în scurt timp o fată, și să profite de ea, dacă poate. Îi promite multe și tot ce vrea ea să audă, pentru a câștiga încrederea fetei și a-i ceda la păcat. După ce a cucerit-o și a avut-o, nu mai este atât de interesat de fată și la un moment dat, se plictisește și neavând nici-o responsabilitate față de ea, fiind liber, caută altele și face noi cuceriri. Fetele rămân amăgite, cu păcatul, cu rușine, cu neîmplinirea și la o vârstă când nu mai interesează pe nimeni persoana ei. Atunci, se trezește ca dintr-un vis urât și aleargă cu disperare, să-L caute pe Dumnezeu, că poate o mai îndrepta ceva. De cele mai multe ori, e prea târziu, iar Dumnezeu e prea departe, mâhnit și îndurerat, așteaptă îndreptare ei, sau, să facă judecata acelui suflet, ce L-a alungat cu păcatele din viața ei.

Spuneați că băiatul e rușinos și de aceea nu vă cere în căsătorie, credeți? Puteți crede așa ceva? Dacă ar fi avut rușine, nu ar fi trăit cu dumneavoastră în concubinaj, fără căsătorie, fără cununie și să dea ochii cu mama și cu tata sau cu lumea care-l cunoaște. N-are rușine. M-ai degrabă nu are credință și frică de Dumnezeu. Nu are de gând să stea mult încurcat cu dumneavoastră și o să caute prilej potrivit să scape. Dacă v-ar fi iubit și v-ar fi respectat, cu adevărat și ar fi considerat, că în persoana dumneavoastră, a găsit fata vieții lui, v-ar fi cerut de mult în căsătorie, ar fi întemeiat cu dumneavoastră o familie. Nu are nimic din toate acestea. Acum, doar la insistențele dumneavoastră și ale părinților lui, despre care ați spus că vă agreează, să mai deschidă gura și să accepte o căsătorie, mai mult din obligație sau chiar din silă.

Mă întrebați „cum să-l conving?”. Eu vă întreb: pe cine vreți să convingeți? Dacă de 6 ani nu este convins, nu are rost. Dacă nu ați făcut-o la început, când poate avea ceva sentimente și interes asupra dumneavoastră, atunci, îl puteați convinge ușor și mai ales, dacă îi spuneați, la modul serios, și de pe poziția fetei cuminți, cu cinste și cu demnitate: „eu nu stau cu tine nici o zi dacă nu ne cununăm la Sfânta Biserică”, acum aveați un soț, erați soție, nu concubină, erați mama, aveați copii și o căsuță, era ceva împlinit.

Îndemnul meu este, să nu mai stați în păcat cu acest băiat și cu nimeni altcineva, până ce nu vă cununați mai întâi. Să aveți curajul, să puneți punct legăturii nelegiuite în care vă aflați, făceți-vă liberă, nu mai stați încurcată cu acest individ „rușinos”, ca să aveți timp să vă rugați și să cereți de la Dumnezeu iertare de păcate și ajutorul de a vă găsi persoana, care, cu adevărat să fie potrivită pentru dumneavoastră, care să vă iubească și să vă respecte toată viața și cu care să întemeiați o familie.

Pr.Argatu V Ioan

Sfat pentru cei ce au trăit în concubinaj


casatorie_0

Părinte, am trăit în desfrânare cu soțul meu șapte ani, având doar cununia civilă. M-am rugat tare mult să reușim să ne cununăm religios. Plângea sufletul în mine la spovedanie, ne spovedeam în fiecare an, în Postul Paștelui. Părinte, simțeam că nu ne merge nimic bine din cauza aceasta, mă chinuiam de mult timp și mă rugam pentru un servici pentru mine și nimic. Noi stăm cu chirie și doar cu salariul soțului de abia ne descurcăm și în plus, sunt discuții în casă din cauză că nu lucrez. Am reușit să ne cununăm religios pe 24 septembrie. Îmi venea să plâng de bucurie, în biserică, că în sfârșit am reușit. Dar am plâns, părinte, și de durere în prima zi după nuntă. Nașii erau supărați că nu i-am băgat mai mult în seamă la petrecere și că n-am mulțumit pentru efortul lor de a ne cununa și sufăr tare mult. Vă rog, din suflet, părinte, dați-ne un sfat, ca să am înțelegere bună cu soțul meu. Să ne ajute Dumnezeu cu un loc de munca ca să ne putem așeza și noi la căsuța noastră. Noi nu avem copii, părinte, mi-a fost frică de Dumnezeu să-i fac fără să fim cununați religios, timpul trece și eu am treizeci de ani.

 

Regretabil, că sunt foarte mulți tineri în ziua de astăzi, care trăiesc necununați, în concubinaj, alții s-au cununat la Primărie iar la Biserică nu, alții amână cununia de pe o zi pe alta. Amânarea este de la diavol. Dumnezeu vrea ca imediat să facem ceea ce este bine, să nu amânăm.

Atunci când îți pui în gând să faci un lucru bun, așa cum este Taina Sfintei Cununii, prin care omul primește binecuvântarea lui Dumnezeu, vine diavolul și-ți întoarce gândul, dându-ți amânare. Dacă ai căzut în această ispită și ai amânat, atunci, i-ai făcut voia, iar voința ta de aici încolo devine fără putere, fapt pentru care de câte ori îți pui în gând să te cununi îți aduce amânare sub diferite pretexte, cu care să te simți îndreptățit să mai amâni. Și așa timpul trece, din amânare în amânare.

Diavolul îți aduce această ispită, cu două scopuri. Primul, este ca să-l prindă pe om în robia păcatului, în cazul de față cu păcatul desfrânării, păcat prin care se calcă una din cele 10 porunci, porunca a 7-a: „Să nu trăiești în desfrânare” și prin aceasta să te pună în vrăjmășie cu Dumnezeu.

Al doilea scop, îl folosește pentru tinerii care sunt plăcuți lui Dumnezeu, care se potrivesc și care ar duce o viață frumoasă și ar întemeia o familie plăcută, diavolul le dă amânare pentru a câștiga timp în care să-i despartă.

În ambele situații, nu trebuie amânată căsătoria, ci degrabă să se cunune la Sfânta Biserică, ca să nu aibă timp diavolul să-i piardă cu păcatul desfrânării și nici să aibă timp să-i despartă.

Cel mai periculos pentru a se strica soarta cea bună și pentru mântuire, este păcatul desfrânării, (curviei, sexului, poți să-i spui cum vrei, pentru că este același lucru). Pentru că prin acest păcat diavolul se crede stăpân pe soarta omului, are putere să nu lase pe îngerul lui Dumnezeu să se apropie și nici să aducă daruri unei căsnicii. Așa se explică cum, de la un moment dat, după o bucată de timp de trăire în păcat, tinerii constată că viața lor nu este așa cum ar trebui să fie, cum și-ar fi dorit, că nu au nici o mulțumire, că nu le merge bine în nimic și nimic nu-i bucură, că intervine foarte des cearta, reproșurile, plictiseala, că se află pe un drum fără finalitate, s.a.m.d.

Dacă reușesc până în cele din urmă, după 3,7,10 ani să se cunune religios, este mare lucru. Însă, chiar de se cunună religios, pentru că s-au înfrățit cu păcatul curviei, vor constata că necazurile nu se opresc aici, ci vin parcă cu o intensitatea mai mare și că trebuie să lupte cu mai multă stăruință pentru a păstra unirea dintre ei.

Este firesc să se întâmple așa, pentru că prin Taina Sfintei Cununii, după 7 ani de desfrânare, să nu-i convină diavolului desfrânării care-i stăpânea și care prin cununia lor, el, se vede alungat de la casa lor, fără putere, se vede învins și că i-a pierdut. Pentru că a fost alungat și i-a pierdut, se va întoarce împotriva lor cu mai mare înverșunare, nu singur, ci cu ajutoare, chemând în ajutor mai mulți demoni, ca să desfacă ceea ce Dumnezeu a unit, adică să-i despartă. Atunci tinerii, ca să-și păstreze unirea lor și să biruiască, va trebui să lupte, cu post, cu rugăciune, metanii, spovedindu-se și împărtășindu-se des și nelipsind de la Sfântă Biserică, de la Sfânta Liturghie.

Și nașterea de prunci buni este un dar de la Dumnezeu, pe care-l primesc tinerii prin Taina Sfintei Cununii dacă o fac la timp, sau îl pierd trăind mulți ani în desfrânare, apoi să aibă copii depinde de mila lui Dumnezeu.

Cereți iertare de la nași, împăcați-i, și respectați-i ca pe proprii părinți. Nu-i lăsați să fie supărați pe dumneavoastră.

Pentru a fi bine, și a îndepărta răul, greșeala, păcatul pe care l-ați făcut, trebuie multă rugăciune, zilnic, mult post, multe metanii, multă căință și părere de rău pentru anii pierduți trăind în desfrânare, spovedanie, canon, sfințirea casei, Taina Sfântului Maslu, participare la Sfânta Liturghie în mod regulat, în fiecare duminică, zilnic candela aprinsă, o zi de post negru(ajunare) pe săptămână, citirea acatistelor, că Dumnezeu să vă ierte și să vă miluiască, revărsând asupra voastră darurile Sale.

Pr.Argatu V Ioan

Ce se întâmplă cu cei ce sunt în concubinaj, necununați, și care cunună pe alții?


14962550_1663891430607515_3844336357601838233_n

Sărut mâna, părinte, îmi cer iertare, înainte să cunun pe cineva, pe o pereche de tineri, am stat de vorbă cu un preot, și i-am spus că nu suntem cununați religios, trăim în concubinaj, putem să cununăm pe alții? Dar dânsul, a zis, că nu-i problemă, că ne face o dezlegare și așa putem să cununăm, și chiar atunci, în biserică, dânsul ne-a făcut dezlegare. Este bine ce-am făcut? Eu știam că cei necununați, n-au voie să cunune !

Nu este nici o dezlegare pentru așa ceva, nu știu ce a putut, preotul, să vă citească . Nu v-a sfătuit bine, mai rău v-a încurcat și să vă spun de ce.

Cununând împreună, ca nași, pentru că nu erați cununați religios, v-ați făcut cumetri între voi. Ați devenit rudă cu concubinul, sunteți cumătra lui, ați devenit rude și astfel, ați intrat într-o încurcătură și mai mare.

Nu mai puteți să vă căsătoriți, nu mai puteți să vă cununați, pentru că sunteți rude și este impediment la cununie. Nu puteți să mai trăiți cu el, pentru că trăiți cu, cumătrul dumneavoastră. Nu v-ați dat seama de lucrul acesta și nici preotul nu a gândit ce face, i-a fost mai ușor să vă improvizeze o molitfă, cu de el putere, fără să se gândească la consecințe, ori din slaba pregătire și neștiință, ori din ignoranță și necredință, nu știu.

Căsătoria voastră, de acum, este una nelegiuită, pentru care, cartea poruncește să se desfacă. Trebuie să vă opriți și să nu mai continuați relația între voi, păcatul este greu. Cartea spune, ”Cel ce va păcătui cu cumătra, 11 ani să nu se împărtășească”, canonului 79 al Sfântului Vasile cel Mare.

Așa se întâmplă când preotul și credincioșii, care nu respectă rânduielile bisericești, și pentru călcare lor vor răspunde în fața lui Dumnezeu, atât preotul, cât și credincioșii.

Pr.Argatu V Ioan

De ce, se despart tinerii la un an, sau doi, sau…, după ce s-au cununat religios?


21_nunta_reuters

Părinte, de vreo șase ani sunt cu o fată cu care m-am căsătorit anul trecut. Vă rog, să-mi spuneți, cum se explică faptul, că înainte de cununie ne-a înțeles așa de bine, timp de vreo șase ani, și din momentul când ne-am cununat, relația nu mai merge, a devenit tensionată, nu ne putem înțelege, din orice motiv ne certăm, ea nu mă mai dorește, nu mă suportă și vrea să ne despărțim. Vorbește zilnic, pe calculator, cu un italian, dacă mă apropii de ea închide rapid orice conversație, ba mai mult, are grijă de fiecare dată, să șteargă tot ce vorbește cu el…Vă rog, părinte, din suflet, dați-mi un sfat și ce rugăciuni să fac pentru aflarea adevărului și cum să mă comport!

 

Pentru că nu ați cerut de la începutul relației voastre, binecuvântarea lui Dumnezeu, prin Taina Sfintei Cununii, ci ați început viața cu păcatul curviei și ați mers așa ani la rând, un diavol (diavolul curviei) a avut de câștigat de pe urma păcatelor voastre. În momentul când v-ați cununat, l-ați fugărit dintre voi, prin Taina Cununiei, și el va pierdut. Pentru aceasta, ne spune Părintele Ilarion Argatu, a fost degradat și batjocorit de către tartărul iadului și a fost trimis din nou și pe alții ca să-l ajute, ca să distrugă unirea pe care ați primit-o de la  Dumnezeu, între voi, prin Taina Sfintei Cununii și să vă tragă din nou în jos, la păcat și să vă câștige la iad.

Dacă va reuși, acest diavol, va fi reabilitat, de aceea, el se luptă și se răzbună în același timp, să-l câștige pe cel mai slab dintre voi, să-l întoarcă la același păcat de dinainte, însă, de data aceasta, păcatul este mai mare și se numește „preacurvie”, pentru că se calcă în picioare cununia pe care a-ți pus-o pe capetele voastre.

Soția dumneavoastră, se află în acest pericol și se luptă vrăjmașul s-o câștige mai întâi pe ea, prin a cădea în păcatul preacurviei, a neînțelegerii a urii, distrugând căsnicia cea binecuvântată. De aceea, trebuie să stați de vorbă cu soția, la modul serios, cu duhul blândeții, a înțelegerii, a sfatului bun și să-i explicați ce v-am spus eu acum, ca să știe în ce pericol se află, și poate își va reveni și i se va trezi conștiința.

În fiecare seară și dimineață, faceți câte șapte metanii și spuneți rugăciunea: „Doamne, iartă păcatele mele și ale soției mele, și o întoarce cu dragoste către mine, alungă pe dezbinătorul căsniciei noastre de la noi, întărește căsnicia noastră cu înger păzitor puternic, ca să Te lăudăm până la sfârșit”. Citiți acatistul Acoperământul Maicii Domnului în zi de miercuri și Acatistul Mântuitorului și al Sfântului Ciprian, vinerea.

Dacă v-ați fi cununat la Biserică de la început, și ați fi lăsat să vină copii, îndeplinind voia lui Dumnezeu, nu ați fi avut aceste probleme și ați fi avut o căsnicie fericită, întărită și binecuvântată. Bine ca v-ați cununat, însă, va trebui să luptați cu acest vrăjmaș, care, s-a obișnuit să stea la voi, să-l alungați și să vă salvați căsnicia, prin rugăciune, post, și căință.

Păcat că mai sunt tineri, care, fac aceeași greșeală și nu știu de unde le vine necazul și distrugerea căsniciei lor.

Sfat pentru proaspeții căsătoriți…”O căsnicie se ține cu dinții”.


15056416_129087574238401_1134930556095416098_n

 

Părinte, nu mă înțeleg cu soțul meu. Ne certăm zilnic din lucruri mărunte, am ajuns să ne contrazicem din orice și să ne spunem cuvinte urâte. Ba, chiar vorbim de divorț deși suntem căsătoriți doar de cinci luni. Astăzi am fost la biserică și ne-am certat și acolo, după Sfânta Slujbă, pentru că i-am spus că Anafora nu se ia decât pe stomacul gol și el s-a enervat. Nu știu ce să mai fac, încerc să îi vorbesc frumos, să am o atitudine pozitivă când ne întâlnim, dar, degeaba. E și foarte gelos, deși nu ar avea motive. Vă rog, dacă mă puteți ajuta cu un sfat bun.

 

De ce credeți, că o căsnicie are ca bază dragostea sau iubirea între soți? Tocmai, pentru a se putea realiza înțelegerea și armonia în sânul ei, ca un climat binecuvântat de conviețuire. Când soții se iubesc, lasă cu multă ușurință de la ei să treacă, sau, să fie în favoarea celui iubit. Este nevoie de iubire și înțelegere, pentru a se contura o căsnicie în care să domnească armonia.

Deoarece, cei doi soți, sunt diferiți prin fire, prin educație, prin moralitate, prin mediile din care provin, trebuie ca fiecare să-și învingă firea, orgoliul propriu, improprind de la celălalt ceea ce este bun și dă sens căsniciei. Pentru a se putea realiza armonia într-o căsnicie, este nevoie ca fiecare să accepte și să renunțe. Să accepte unele manifestări, trăiri, gândiri, gesturi, pretențiile celui iubit și să renunțe la multe din ale sale. Dacă sunt firi încăpățânate, arogante și orgolioase, la ambii sau unul dintre ei, atunci nu se poate realiza liantul de bună conviețuire între cei doi.

Vă îndemn să porniți de la sfatul Părintelui Ilarion Argatu, ce l-a dat unei perechi de tineri, cu aceeași problemă: „nu vă certați amândoi odată, ci pe rând”. Când soțul este nervos și pus pe ceartă, soția trebuie să-și impună multă răbdare, să tacă și să-l liniștească pe soț și invers, când soția este într-o astfel de situație, soțul trebuie să rămână calm, cu răbdare, ca să se poată detensiona situație și să poată sta de vorbă, cu calm și discernământ, rezolvând prin explicații și dialog civilizat, ne înțelegerea.

Discuțiile și certurile, sunt inevitabile între soți. Fiecare căsnicie trece prin așa ceva, dar, depinde de înțelepciunea cu care se gestionează. Soții, trebuie să treacă cu vederea, unul celuilalt, stările de nervozitate, vorbele exprimate, greșelile,  să nu le contabilizeze. Dacă începem a contabiliza greșelile celuilalt, ajungem la concluzia că, altă soluție de împăcare nu poate fi, decât divorțul.

Aceasta se întâmplă în primii ani de căsnicie, pentru că în acești ani, se rodează relația între soți, cu acceptări, cu renunțări, cu iertări și se formează un nou climat propriu de conviețuire, specific fiecărei căsnicii.

Starea de dezarmonie într-o căsnicie, o întrețin orgoliile și sfaturile negative primite de la cei din apropiere: părinți, socri, frați, rude, prieteni, etc. Într-o astfel de luptă, cu orgoliile și cu influențele, se călește și devine rezistentă o căsnicie sau se dezintegrează. Depinde de soți, dacă sunt virtuoși sau împătimiți. Dacă unul dintre soți este mai încăpățânat, mai orgolios, mai pătimaș, decât celălalt, pentru cel din urmă, va fi tot mai  greu de dus crucea și jugul căsniciei. Prin purtarea acestei cruci, cu greutate, răbdând până la sfârșit, unul dintre soți, trăiește într-o permanentă stare de martir, iar celălalt soț, într-o stare de călău cu care domină. La judecata sufletului unul va primi cununa muceniciei și celălalt osânda chinuitorului.

Spuneați că vă certați de la lucruri mărunte, de ce vă implicați? Unde vă este dragostea și înțelepciunea? De ce vă lăsați provocată și antrenată în certuri pentru un lucru de nimic? Pentru că nu vă rugați destul, ca Dumnezeu, să vă întărească căsnicia cu înger păzitor puternic. Astfel, fără să vă dați seama, ascultați de un soi de demoni, care luptă împotriva căsniciei voastre, și care au misiunea, de a vă despărți și să strice, ceea ce a unit Dumnezeu prin Taina Sfintei Cununii. Voi faceți, ca misiunea acestor demoni, să se realizeze cu ușurință, nu vă luptați cu ei, și la un moment dat, voi o să plângeți și o să vă osândiți și ei se vor bucura, că, vor primi laude în iad, pentru aceasta. Vă întreb, dacă se întâmplă așa, cine a câștigat?

Sunteți de cinci luni căsătoriți, vă întreb, ca un părinte, ați lăsat chiar din prima zi de după cununie, să vină un copilaș, care odată cu venirea lui, să vă aducă binecuvântarea căsniciei, a casei voastre și bucuria vieții, sau vă feriți de a nu avea copii un timp? V-ați făcut astfel de planuri păcătoase? Dacă este așa nu vă fericesc, pentru aceasta vi se întâmplă aceste lucruri, din cauza că respingeți o binecuvântare pe care ați primit-o de la Dumnezeu, la Taina Cununiei. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se respinge și nici nu se amână, se primește pe loc, sau, dacă nu, se pierde. Pentru că, vrăjmașii vieții noastre nu dorm, ei muncesc, se luptă cu noi, pentru a ne trage în jos, în diferite chipuri și moduri.

Sfatul meu este: să vă întăriți în credință, să vă înarmați cu răbdare, să vă călăuzească permanent înțelegerea, să renunțați la orgolii, să lăsați copii să vină odată cu binecuvântarea primită la cununie și să vă iubiți soțul. Dacă nu puteți sau nu reușiți, atunci, cereți ajutor de la Dumnezeu, plecându-vă genunchii în fața icoanelor, cerând înger păzitor puternic al căsniciei, pace, liniște și înțelegere în casă, prin post și rugăciune.

Vreau să închei cu sfatul Părintelui Ilarion Argatu că „O căsnicie se ține cu dinții” luptând pentru ea și cu rugăciune și nu cu divorțul.

Pr. Argatu V Ioan

Sfat pentru părinții care se amestecă în viața fiilor căsătoriți. O iubire exagerată !!?


1521374_1426890257546883_637686606_n

Părinte, simt că fiul nostru s-a îndepărtat enorm de noi, părinții, și nora. De când s-au căsătorit, chiar și pe fetele care le au, le vedem foarte rar. De unde atâta răutate și ură la nora noastră, pentru noi? Nu le dorim decât tot binele din lume.

 

Încercați să nu vă amestecați cu nimic în căsnicia lor, la un moment dat, o să se întoarcă cu dragoste și respect față de dumneavoastră. În toate cazurile de neînțelegere dintre copiii, care se căsătoresc și părinți, pornesc de la prea multă grijă a părinților și preocupare, de felul cum se conduc copii în viața lor de cuplu.

Încercați să nu mai faceți nici o observație, fie ea și de bine, pentru nimic, lăsați-i pe ei să-și rânduiască viața și să se conducă, fără să le dați sfaturi dacă nu vi le cer. Orice intervenție de a dumneavoastră în viața lor, pe ei îi deranjează. Știu că vă este greu ca mamă, să nu ziceți nimic, pentru că până la căsătoria lor, dumneavoastră le-ați purtat de grijă, zilnic, educându-i și învățându-i ce este bine și cum să crească. Acum, a venit vreme, când atitudinea grijulie de mamă încetează, parcă prea deodată și trebuie să acceptați acest lucru. Ce spune Sfânta Scriptură: „Va lăsa omul pe tatăl și pe mama sa, se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup”(Mat. 19,5).

Așa a rânduit Dumnezeu să se întâmple, trebuie să înțelegem aceasta, oricât de mult i-am iubi pe fii noștri și oricât de mult bine le-am vrea. Ei trebuie, să se separe și oarecum, să ne părăsească, în sensul de a fi independenți, conducându-se de acum singuri, fără noi părinții.

Nu fiți revoltată și geloasă pe această rânduială a lui Dumnezeu și renunțați la ambiția și conceptul că sunteți mamă și că trebuie, ca fiul și nora, să vă asculte ca până acum în toate.

Mai bine, lăudați-i și binecuvântați-i că se înțeleg bine, că muncesc, că se iubesc, că au copii, că v-au făcut bunică, s.a.m.d. În rest, cum își vor așterne, așa vor dormi, cum vor munci, așa vor mânca, cum se vor înțelege, așa vor avea tihnă, cum își vor crește copii, așa vor avea cinste de pe urma lor, să fie treaba lor în toate, nu vă amestecați cu nimic. Puneți pază gurii, ca să nu mai ziceți nimic; gard pornirilor, ca să stați cuminte acasă lângă soț; bariera gândurilor, ca să nu vă mai frământați de grija lor; portiță vizitelor, pe care s-o deschideți doar din când în când, ca să-i vizitați, să vedeți ce mai fac, să vă vedeți nepoții, fără să-i plictisiți sau să-i mâhniți. Ei sunt o familie și vor să se conducă singuri.

Copii și nora dumneavoastră, sunt copii buni, nu au ură și nici răutate asupra dumneavoastră, ci așa înțeleg ei acum, deocamdată, că vor mai stopa intervențiile dumneavoastră, posesive și nedorite, în viața lor, și ca un scut de apărare, față de insistențele și atitudinea posesivă pe care aveți față de ei.

Nu-i deranjați, lăsați-vă să fiți dorită și iubită. Să vă ceară să mai mergeți pe la ei, să vă ceară să mai stați a vreme la ei, să vă dorească.

Binele pe care-l spuneți că le doriți, nu înseamnă grija dumneavoastră, exagerată, pentru viața lor, ci binele trebuie să vină din partea dumneavoastră, numai atunci, când ei au nevoie de el și vi-l cer. Atunci, când vor zice: mamă, tată, ajutați-ne să ieșim din impasul și din necazul acesta, sau, ajutați-ne cu un sfat.

Aduceți-vă aminte de timpul când erați ca ei, atunci când v-ați căsătorit, sunt sigur, că nu vă doreați să se amestece nimeni în căsnicia dumneavoastră, nici părinții și nimeni altcineva. Să nu știe nimeni cum o duceți bine sau rău, de felul cum vă conduceți și cum vă descurcați, acest lucru vor și copii dumneavoastră. Vor să vă demonstreze, că se știu descurca singuri și că se pot lupta cu propria forță, cu greutățile vieții și ajutați fiind de Dumnezeu, prin Taina Cununiei.

Dumneavoastră, ca părinți, nu vă supărați, ci rugați-vă pentru ei, ca Dumnezeu să le dea ajutor și tot binele și bucurați-vă de ei, de reușitele și realizările lor.

Dacă veți ține cont de aceste sfaturi, pe care vi le dau, și veți privi cu o atitudine de încredere, optimistă și ne pătimașă pe ei și căsnicia lor, se va schimba relația dintre dumneavoastră și fii în bine, și o să fiți fericiți și iubiți. Amin.

Pr. Argatu V Ioan

Este bine să dai de pomană cărți religioase?


cjjjjjjjjjjjjapture

Am dăruit cuiva o carte religioasă, și a spus că este păcat și nu este bine să dai cărți, pentru că, trebuie să-și ia singură. Cărțile religioase sunt doar de împrumut. Dumneavoastră ce părere aveți?

Observați cum vrăjmașul pervertește, în conștiința unora, o faptă bună, poate cea mai ziditoare faptă ce privește mântuirea aproapelui ! A da cuiva în dar (de pomană) o carte despre Dumnezeu, prin care, să se mântuiască cineva citindu-o, nu este păcat, ci o mare faptă bună.

Să-și cumpere cel necredincios o carte religioasă, este mai greu sau nu va face niciodată lucrul acesta, pentru că nu este interesat. Dacă o va primi în dar, chiar dacă o pune undeva fără s-o citească, dar, peste un timp va da de ea, măcar din curiozitate o va citi. Cuvântul pe care l-a citit, va lucra conștiința, atunci sau mai târziu, se va trezi, și-l va întoarce la credință pe necredincios.

Acest sfat, să nu dai de pomană cărți religioase, vine de la diavol, ca să-l împiedice pe cel necredincios de a afla adevărul dumnezeisc și să rămână în necredința sa, și pe cel ce ar fi putut să-l ajute, să piardă fapta bună, de a ajuta pe aproapele.

Prin viclenia sa, diavolul, se preface a lăsa să se facă o faptă bună, pentru cel ce vrea să ajute pe aproapele, să-i împrumute o carte religioasă. Viclenia constă în faptul că prin a împrumuta cuiva o carte, va avea și el parte și nu va lăsa ca fapta bună să fie dusă până la capăt. Obligativitatea celui ce a primit cartea, de a o întoarce înapoi binefăcătorului, va fi încurcată de acest vrăjmaș, prin : zădărnicie (întârziere) și neținerea de cuvânt, prin deteriorarea unei pagini din carte, sau, deteriorarea întregi cărți, prin pierderea cărții, fapt ce va aduce supărare, nemulțumire și ceartă între cei doi.

Atunci vă întreb, care este mai bună, donația (pomana) sau împrumutul? Donația, veți spune. Adevărat. Care este păcat? Imprumutul, vor spune unii.  Dar, despre împrumut spune Scriptura, că este o faptă bună și ne îndeamnă Mântuitorul s-o facem. Da, este o faptă bună, dacă nu lași loc și vrăjmașului să-și bage codița. Cum putem să facem acest lucru? Numai ascultând de sfatul Evangheliei : ”daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”(Luca 6, 35). Prin aceasta, desființezi interesul diavolului, că ar mai putea câștiga ceva și pleacă, altfel, orice împrumut, de ori ce fel, nu va fi o faptă bună pentru tine, ci un câștig pentru diavol.

De aceea, vă îndemn, luați cât mai multe cărți ziditoare de suflet și dați-le de pomană, cu toată dragostea, ca cei ce le primesc să le poată da și ei altora. Este una din cele mai mari și mai primite fapte bune, pe care ați putea s-o faceți pentru aproapele.

Părintele Ioan

Profanarea Sfintei Cruci în centrul Londrei


13082741_228701867491340_4674232299891756652_n

 

O credincioasă, care, este plecată la muncă în Anglia, spunea că în centru Londrei, pe pavajul pietonal, pe care calcă toată lumea, este pusă o lespede mare pe care este gravată Sfânta Cruce. Văzând că se calcă zilnic crucea în picioare de către trecători, mă întreabă ce să facă, ca să nu se mai profaneze semnul Sfintei Cruci.

Este interzis de a face semnul crucii jos pe pământ, pe pardoseală, pe preșuri, pe covoare de tip cărare, pe pat și pe scaune unde te așezi și unde se calcă sau în alte locuri unde se batjocorește și se profanează. (Can. 73 Sinod V-VI Ecum.) Și dacă vezi că se batjocorește în felul acesta, crucea, nu  trebuie să taci și să treci mai departe ca și cum nu ai fi văzut, pentru că prin tăcere consimți și te faci părtaș la batjocorirea ei.

Am îndemnat-o, să meargă la episcopul locului şi să-i aducă la cunoştință şi să intervină pe lângă autorităţile locale, pentru a scoate crucea din pavajul pietonal. Fiind străină pe acele meleaguri şi străină de Biserica Catolică, a trimis un mail preotului care are în subjurisdicţie zona cu pricina… vă redau textul răspunsului pe care l-a primit:

Sărut mâna, părinte! Îmi cer scuze ca vă deranjez, am scris la Biserica Catolică în legătura cu Crucea care este pe trotuar şi pe care calcă oamenii zilnic şi am primit un răspuns, care m-a lăsat fără cuvinte despre cum gândesc ei… iată răspunsul:

“Dear A, Thank you for your thoughtful email and your deep concern and respect for the Holy Cross. I agree with your concern and my hope is that those thatpass that way and may never even enter the church may be invited to pause and reflect on the mystery of the cross. I hope that they would think of the great price our saviour paid for us by dying on the cross and help others to carry their cross. I do not believe that those who erected the cross intended to be disrespectful. I imagine it would be difficult to remove the plaque without the permission of the county council and those who donated monies to erect it the first day. As I pass the way, I often think of the Lord carrying his cross to Calvary. Thank you for concern. Best wishes Fr. Cyril Mangan Adm.”

În traducere:

„Dragă A. Vă mulţumim pentru e-mail grijuliu și preocuparea profundă și respectul pentru Sfânta Cruce. Sunt de acord cu îngrijorarea și speranța mea este că cei care trec în acest fel, și nu pot intra în biserică, poate fi invitat să stea și să reflecte asupra misterului crucii. Sper că ei s-ar gândi la prețul mare plătit de Mântuitorul nostru pentru noi, prin moartea Sa pe cruce, și ajută pe alții să ducă crucea lor. Nu cred că cei care au ridicat crucea au făcut scest lucru să fie lipsit de respect. Îmi imaginez că ar fi dificil de a elimina placa fără permisiunea consiliului județean și a celor care au donat sume de bani. Așa cum şi eu trec pe drum, mă gândesc des la Domnul care duce crucea pe Golgota. Vă mulțumim pentru îngrijorare. Cele mai bune urări, Fr. Cyril Mangan Adm”

-Ce s-ar putea face la un aşa răspuns? Ei consideră că nu fac nimic rău.

-Ce puteți face? V-ați făcut datoria să spuneţi cuiva dar vedeţi că nu este responsabil. Poate la Consiliul Judeţean dacă se mai poate face ceva. Am înţeles că acel pavaj a fost finanţat de cineva care a dorit să pună crucea acolo şi trebuie lămurită acea persoană, că nu este bine să se calce crucea în picioare, mai bine ar fi să se pună crucea în picioare ca s-o vadă toţi şi s-o cinstească, decât pe pavaj să fie călcată în picioare.

-Mulțumesc pentru răspuns. Oricum ei sunt catolici şi sunt încăpăţânaţi. Au principiile lor. Voi vorbi cu părintele nostru de aici, să îi spună şi episcopului nostru despre asta. Poate el reuşeşte ceva, fiind episcop. Ei consideră că e ceva bun să fie Crucea acolo că, aşa o s-o vadă şi păgânii şi poate se vor gândi la ea….

-Se înşeală, săracii de ei. Sunt canoane care interzic creştinilor de a pune crucea în locurile unde poate fi profanată, călcată în picioare sau unde se așează cu fundul, adică: pe pavaje, pe covoare, pe bănci sau scaune, etc. Dumneavoastră, v-ați făcut datoria şi aţi spus, încă o să le mai spuneţi, poate vor înțelege şi vor învăţa şi ei ce este corect şi cum trebuie să respecte un lucru sfânt.

-Sper şi ei să-şi dea seama de greşeală, deşi e cam greu să-i facem să înţeleagă, dacă nu simt. Oricum voi discuta despre aceasta cu episcopul de aici, când îl voi întâlni… cel mai probabil pe 10 noiembrie vă voi spune ce va zice şi dânsul. Vă mulţumesc pentru sfaturi. Doamne ajută!

De ce trebuie Să mergi la biserica de care aparţii?


 

9ed13-inbiserica 

De regulă orice credincios aparţine unei biserici şi a preotului care slujeşte la acea biserică. Mai mulţi credincioşi formează o comunitate care aparţin aceleaşi biserici şi care formează o parohie. Parohia înseamnă o biserică, un preot şi o comunitate de credincioşi. De ce este important ca fiecare credincios să aparţină de parohia lui? Din două motive: un motiv de ordin administrativ al parohiei şi unul de ordin spiritual sau sufletesc al credinciosului ce aparţine de o parohie. Ambele motive sunt foarte importante pentru viaţa religioasă şi mântuirea credincioşilor. Prin primul motiv că se susţine existenţa bisericii în mijlocul comunităţii de credincioşi, prin a fi zidită, împodobită şi a se asigura toate cele necesare pentru desfăşurarea cultului divin şi a slujitorilor ei. Al doilea motiv este foarte important din punct de vedere sufletesc şi condiţie la mântuire pentru fiecare credincios ce aparţine de acea biserică. Este important, deoarece mântuirea fiecărui suflet dintr-o parohie se va cere de la preotul care păstoreşte acea comunitatea de credincioşi din care faci parte şi nu de la altul. Dumnezeu va cere din mâna fiecrui preot sufletele credincioşilor care i-au fost încredinţate spre păstorire. Preotul este obligat să ducă fiecare suflet din parohia ce-i aparţine în Împărăţia lui Dumnezeu. Preotul în a carui răspundere te afli îţi va deschide porţile Împărăţiei lui Dumnezeu. Chiar dacă te duci la alt preot, nu poţi fi sigur că te vei mântui, deoarece preotului la care te-ai dus nu i-ai fost dat în răspunderea sa. De aceea este bine ca fiecare credincios să meargă la biserica lui, sa aibă grijă de ea, s-o împodobească să ajute pe preot pentru a administra averea ei, apoi să asculte şi să solicite pe preot a-i curăţi sufletul prin sfaturi şi spovedanie, de a-l uni cu Hristos prin Taina Sf. Împărtăşanii, de a-i cere binecuvântare şi rugăciuni pentru bunul mers a vieţii şi de a-l ajuta să se mântuiască. Numai în situaţia în care preotul neglijează pe credincioşi şi nu are grijă de turma lui, credincioşii mai aleargă şi în alte părţi pentru a se salva.

În ceea ce priveşte mersul la Sfânta Biserică, este la fel, mergem la biserica de care aparţinem pentru că este biserica care se roagă pentru noi. Biserica pentru noi este corabia în care ne aflăm înotând pe valurile acestei vieţi până la limanul mântuirii.

Nu-ţi interzice nimeni de a te duce să ajuţi şi o altă biserică care se află în construcţie sau în mare nevoie de ajutor, dar trebuie să ţii cont mai întâi să nu-ţi neglijezi biserica ta. Biserica ta este şi va fi cea de lângă tine şi în care te afli. Biserica din altă parte este biserica altor credincioşi sau al altei comunităţi de credincioşi din care tu nu faci parte ci, eşti numai un musafir în ea. Dacă biserica ta este în construcţie și o neglijezi şi te duci să ajuţi alta la mai mare distanţă, nu este bine. Părintele Ilarion Argatu spunea: „Cel ce trece pe lângă biserica lui neglijând-o şi ajută pe alta mai departe, tot aşa va trece şi Dumnezeu pe lângă el şi va ajuta pe alţii”.

Unii credincioşi cu posibilităţi financiare şi materiale care pot să ajute construcţia, renovarea sau împodobirea bisericii lor şi nu o ajută, ci merg la alta mai departe, pe motiv că acolo este mai bine primit, i se acordă mai multă atenţie şi laude mai multe, este pus la masă cu familia sau prietenii lui. Despre aceştia părintele spunea ca nu li se socoteşte nimic la mântuire din darul de bani sau materiale pe care-l fac, deoarece au trecut pe lângă Hristos care-i aştepta în biserica de lângă el, iar darul lor a avut ca suport slava de sine. În fiecare biserica se află Hristos pentru că El este capul întregii biserici şi mai degrabă te aşteaptă cu smerenie acolo unde-i lipsă şi te primeşte într-o biserică modestă, care poate fi chiar cea de lângă tine decât în cea măreaţă.

Spuneaţi ca aţi avut un accident din care aţi ieşit teferi iar maşina nu mai poate fi îndreptată. Multumiţi lui Dumnezeu pentru că vă iubeşte, că v-a cruţat viaţa şi vă aşteaptă să-i descoperiţi voia şi să-L iubiţi cu adevărat respectându-i poruncile. A fost o avertizare şi un îndemn serios la îndreptare. Cununaţi-vă şi feriţi-vă de păcate şi dacă sunteţi în vre-o situaţie contrarie cu voia lui Dumnezeu îndreptaţi-vă ca să nu vă fie şi mai rău. Iubiţi-vă biserica din care faceţi parte. Dumnezeu să vă călăuzească pe calea cea dreaptă. Amin.

Feriţi-vă de idolatrie! Bețișoarele aromate.


betisoarele parfumate

Părintele Arhimandrit Mihail Daniliuc de la Schitul Vovidenia (Mănăstirea Neamţ), explică foarte frumos în articolul său, importanţa şi folosul tămâiei în cultul ortodox, pentru a înţelege tot creştinul că tămâia este jertfa cea plăcută lui Dumnezeu şi bine primită. Apoi, de a înţelege că tămâia are putere de a alunga duhurile necurate din preajma noastră, din casa noastră, din biserică, în timp ce ne rugăm, prezenţa tămâiei îl pune pe divol pe fugă de unde şi proverbul ”fuge ca dracul de tămâie”. Pe când beţişoarele lungi, colorate şi parfumate fabricate de chinezi, indieni, japonezi şi de toată Asia, şi pe care le găsim în supermarket-urile şi magazinele din ţara noastră, în comerţul românesc, nu pot fi asemănate nici pe departe, sau, să fie folosite în loc de tămâie.

Un argument foarte serios, ce nu ne dă voie să folosim în cultul nostru ortodox şi nici în rugăciunile particulare ale credincioşilor noştrii, beţişoarele parfumate este jertfa închinătorilor la idoli. Chiar dacă va zice cineva în inima lui ce rău poate să aducă şi că nu-i poate interzice preotul să le folosesc? Nu-ţi interzice nimeni, doar conştiinţa ta o poate face, le poţi folosi aşa cum a spus Părintele Mihail doar ca deodorant, dar nici aşa nu te îndemn să le foloseşti, pentru că te-ar plasa în rândul idolatrilor. Ştiaţi că aceste beţişoare sunt folosite ca ”jertfă” inchinată idolilor la păgâni şi în special lui Budda la care se închină ţările asiatice? Persoanele care au fost în aceste ţări şi au intrat în templele lui Budda, le-au văzut arzând şi fumegând la picioarele lui Budda.

Cei care urmăriţi şi vizionaţi filmele asiatice (indiene, coreene,chineze, japoneze) să fiţi atenţi când se dau secvente din templele lor că veţi vedea şi aceste beţişoare fumegând în faţa zeilor la care se închină. Aşa cum la creştini ortodocşi tămâia este jertfa cea plăcută şi închinată lui Dumnezeu, la fel şi la păgâni sunt aceste beţişoare parfumate un fel de ”tămâie” cu care-l afumă pe Budda şi pe zeii la care se închină. Canoanele Sf. Biserici interzic clericilor şi mirenilor de a folosi jertfelele închinate idolilor,[26] Sfânta Scriptură de asemenea: ”Ci zic că cele ce jertfesc neamurile (păgânii), jertfesc demonilor şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi demonilor”[27]. 

În sfera cuvântului de jertfa intră orice dar închinat lui Dumnezeu. Darurile noastre trebuie să fie curate ca Dumnezeu să le primească şi sufletul nostru să nu se osândească. Dacă ar fi ca Dumnezeu să nu le primească, nu ar fi decăt o pierdere materială, dar pentru că am îndrăznit şi l-am ispitit pe Dumnezeu cu darul nostru cel neplăcut Lui, sigur că ne osândim. Exeplul jertfelor aduse de Cain şi Abel ne conving de lucrul acesta. Pentru noi creştinii ortodocşi sunt lucruri străine atât faţă de credinţa noastră cât şi fată de statutul nostru de creştini. De aceea, nici măcar ca deodorant  nu  le  putem  folosim,  pentru  că prin acest gest L-am supăra pe Dumnezeu că folosim jertfa păgână sau idolatră în casa noastră şi pentru faptul că ne dăunează şi sănătăţii, având substanţe nocive. În plus, casa noastră ar mirosi precum miroase un templu păgân şi nu cum ar fi trebuit să miroase a tămâie, a biserică.

Un creştin adevărat trebuie să facă din casa lui biserică, prin post, rugăciune, faptele cele bune, icoane, tamâie, candelă, metanii, întelegere, pace, linişte, răbdare, etc. Feriţi-vă de idolatrie!

_____________________

[26].-Canoanele 1 până la 12 al Sinodului de la Ancira.

[27].-I Corinteni 10, 20.

Judecarea si vorbirea de rău a preotului


Hristos-1

-Preotul nostru spunea că de vedem un preot beat pe drum să-i sărutăm mâna apoi să-l ducem acasă şi să uităm tot, căci preotul e preot şi pentru păcatul lui el răspunde, noi să-l respectăm şi nu vom păcătui şi apoi avem noi atâtea păcate pentru care trebuie să ne rugăm să ne fie iertate de ce să mai adăugăm altele? Dacă mama sau tata ne greşesc ce facem nu-i mai respectăm? Dacă ne-am pierdut încredere într-un duhovnic putem merge la altul fără a-l judeca pe primul.

-Vreau să apreciez că preotul dvs. despre care aţi vorbit, este un duhovnic adevărat dând sfatul cel bun pentru zidirea credincioşilor şi paza păstoriţilor săi. Spun aceasta nu pentru că aș ţine cu preotul care bea şi stă în şanţ, pe care nici nu-l judecă, ci pentru felul cum vă sfătuieşte de a nu cădea şi dvs. în smintelă prin vederea acelui preot. Părintele, vrea să spună că procedând astfel cinstim preotul şi nu omul, pe om îl compătimim şi-l ajutăm iar pe preot îl respectăm. Din păcate nu poate fi despărţit preotul de omul.

În orice stare s-ar afla omul-preot nu ne îndreptăţeşte să-l judecăm şi nici să-l defăimăm în faţa oamenilor, ci să-l acoperim şi să-l ferim de vederea cuiva. Mare plată are cel ce face aceasta. Ca şi el, preotul, va acoperi înaintea lui Dumnezeu mulţime de păcate atunci când vom merge să ne mărturisim şi ne va acoperi când vom merge la judecata sufletului nostru. Pentru că demnitatea preotului este legată de demnitatea lui Dumnezeu. De aceea Mântuitorul le spune Sfinţilor Apostoli: „Dacă vă primeşte pe voi lumea, pe Mine Mă primeşte, dacă ascultă de voi lumea de Mine ascultă” [50] şi potrivit acestor cuvinte aş îndrăzni să zic în continuare şi pentru acest fel de caz, dacă acoperă cineva pe preotul care a căzut în păcate, pe Dumnezeu îl acopere, sau dacă îl fereşte cineva pe preot de defăimarea oamenilor, pe Dumnezeu îl fereşte.

Să nu creadă cineva că preotul nu are judecata şi pedeapsă înaintea lui Dumnezeu dacă nu-şi duce preoţia cu vrednicie. Aşa cum are plată tot aşa va avea şi osândă. Însă judecata lui o va face numai Dumnezeu, pentru că, Harul pus peste preot vine de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Este o taină a lui Dumnezeu pe care noi o numim Taina Preoţiei.

Despre ceea ce vorbim noi aici, priveşte o singură latură, latura credinciosului în raport cu respectul preotului, dar mai este o latură, latura nevredniciei preotului, care este foarte grea, greu de dus de către credincioşi, despre care ne cutremurăm a vorbi şi pentru că judecata nu este a noastră ci a lui Dumnezeu, ne despovărăm de această mare greutate a ei, lăsând-o la cântarul judecăţii lui Dumnezeu. Unii credincioşi şi necredincioşi nu înţeleg lucrul acesta şi se cred îndreptăţiţi să judece preoţii.

Vom mai vorbi şi alte lucruri pe tema vorbirii de rău a preotului, nu atât de a acoperi pe preoţi cât mai ales de a păzi pe credincioşi de această cădere aşa cum ne spune Mântuitorul „Ia seama la tine însuţi să nu cazi„[51].

______________________

[50].-Matei 10,40.

[51].-Galateni 6,1.

Cine este… preotul și cum trebuie privit!?


spovedanie_23

Dumnezeu m-a chemat şi m-a ales în fruntea poporului Său pentru a fi slujitorul LUI şi păstor al turmei Sale. Scăpăm din vedere că turma sau poporul este al lui Dumnezeu şi nu este al nostru sau al meu a preotului. Mie mi s-a încredinţat, doar, să păstoresc o mică o parte din turma lui Hristos şi să nu pierd pe nici unul. Aceasta este o misiune încredinţată şi nicidecum o meserie, sau o profesie sau un drept al meu.

Potrivit credinţei şi a râvnei cu care lucrează preotul turma, Dumnezeu îl va  răsplăti, şi-l va numi: „slugă bună şi credincioasă peste puţine ai fost pusă şi peste multe Te voi pune„[38] şi „păstorul cel bun„[39] sau, dacă nu, se va numi: „slujitor rău şi viclean„[40] şi „păstorul care nu este păstor… şi care când vede lupul venind lasă oile şi fuge… şi nu-l doare inima de oi„[41]

Pe lângă  multe alte responsabiliţi pe care le are preotul în misiunea sa, una dintre cele mai de bază este “păzirea legii” [42] şi  ţinerea rânduielilor bisericeşti aşa cum le-au lăsat Sfinţii Părinţi, în pravile, în canoane, în cărţile de slujbă, spunându-ne: “Vezi preote, să nu te afli mai iscusit decât noi, mai adăugând sau mai micşorând ceva din cele ce noi am hotărât pentru că la îndemnul Duhului Sfânt am hotărât”.

Iar de nerespectarea Sfintei Scripturi nici nu mai vorbesc, mă înfricoşez când mă gâdesc că nimeni nu poate “schimba vreo cirtă sau vreo iotă pentru că şi Dumnezeu îl va schimba pe el” şi nici interpretarea incorectă a Sf. Scripturi după părerile noastre, care de multe ori sunt în contradicţie cu ceea ce spune Scriptura, făcându-ne ERETICI.

Cineva îmi spunea: ”Părinte, acum este timpul compromisurilor, nici biserica şi nici preoţii nu sunt scutiţi de compromisuri”.  Aşa o fi nu zic ba, văd şi eu că trăim nişte timpuri ale degradării morale şi religioase a omului, a minciunilor şi a înşelătoriilor. Dacă eu ca om  ajung să mă compromit cu ceva sau învre-un fel în mod personal, nepăzindu-mă, trebuie să am grijă ca nu cumva prin mine să fie compromise: Dumnezeu, preoţia, Biserica, credinţa şi rânduielile bisericeşti. Eu nu am voie ca preot să fac compromisuri în numele lui Dumnezeu. Nu sunt poruncile mele, nici rânduielile mele, nici canoanele mele, ci sunt ale lui Dumnezeu şi ale Sf. Biserici, eu doar trebuie să le administrez, să le fac cunoscute, să le păzesc în modul cel mai corect posibil şi într-o stare de fidelitate faţă de Cel ce le-a pus. Nu pentru aceasta am fost ales, chemat, sfinţit şi pus în fruntea unui popor ca să fac compromisuri, ci tocmai să păzesc ca Dumnezeu să nu fie compomis în aceasta lume sau în “acest neam desfrânat şi păcătos”[43] cum însuşi Mântuitorul îl numeşte.

Atât legile puse de Dumnezeu prin vorbire directă cu omul cât şi prin intermediul proorocilor şi al oamenilor sfinţiţi, cât şi rânduielile şi regulile (canoane) puse în biserică de Sfinţii Părinţi, se află sub înrâurirea  sau intervenţia directă Duhului Sfânt şi sub autoritate directă a lui Dumnezeu. Acest fapt ne obligă ca să le păzim cu sfinţenie, să le respectăm şi să le practicăm  în viaţa noastră. Orice abaterea de la acestea ÎL supără pe Dumnezeu indiferent de motivaţia noastră sau dacă invocăm duhul personal al  îngăduinţei, a iubirii omului şi al duhovniciei.

Preotul nu poate fi mai îngăduitor decât Dumnezeu cel ce pe toţi ne îngăduie, ne rabdă şi ne aşteaptă să ne întoarcem la adevărata slujire şi la advărata slăvire a numelui Său şi Cel ce a dat aceste rânduieli.

Preotul nu poate fi mai bun decât Bunul şi Milostivul Dumnezeu, anulând una sau mai multe din poruncile şi Voile Sale sub diferite pretexte ca fiind prea aspre sau în discordanţă cu pretenţia şi obiceiurile omului modern din zilele noastre sau că ar fi “învechite”. Pentru că  atacă prin aceasta atributele de Îndelungrăbdător, de Atotbunătate şi de Neschimbabilitate a lui Dumnezeu. Dacă omul se schimbă din moment la alt moment, Dumnezeu rămâne acelaşi, neschimbat în poruncile Sale, în voile Sale indiferent ce timp din istoria oamenirii trăim, fie momentul Eden, fie momentul Vachiul Testament, fie momentul Noul Testament, fie epoca omului modern, pentru Dumnezeu toate timpurile sunt un veşnic prezent.

La aceste două aspecte mă gândesc şi mă feresc cât pot de mult de a nu se supăra pe mine Dumnezeu şi de a nu râde de mine diavolii că aş fi mai îngăduitor şi mai bun decât Bunul, Îndelungrăbdătorul şi Prea Milostivul Dumnezeu, eu ticălosul, păcătosul şi nevrednicul om şi preot, pumnul de ţărână şi firul de praf.

Ambele aspecte (îngăduinţa şi bunătatea mea) dacă nu ştiu să le gestionez, mi se par a fi foarte periculoase şi extrem de distructive în a păstra credinţa vie şi lucrătoare în conştiinţa credincioşilor păstoriţi de mine. Pentru că, dacă aş fi eu în locul lui Dumnezeu mai îngăduitor numai cu un singur suflet l-aş pierde şi fiu al gheenei l-aş face şi pe lângă el o mulţime şi odată cu ei şi pe mine. Eu socot că nici a fi neîndurător cu vreun suflet în vreo oarecare împrejurare fortuită, Dumnezeu nu vrea de la mine acest lucru. Şi atunci cum să procedez? Voi proceda cu răbdare şi înţelepciune, cu dreptate şi nepărăsind adevărul, pentru a-l îndrepta mai întâi pe om şi apoi a-l ierta având grijă să nu se piardă în propriul obicei. Mai înainte de a fi îngăduitor socot că este bine ca eu preotul să-l învăţ pe el să respecte tot ceea ce Dumnezeu porunceşte, să-i fac cunoscut şi să-i arăt consecinţa nerespectării acestor rânduieli. Poate omul nu ştie îndeajuns ce trebuie să ştie, ce trebuie să împlinească şi ce trebuie să respecte, fapt pentru care a ajuns în situaţia în care îţi cere îngăduinţă. Să-i vorbesc şi să-l fac să cunoască că fapta pentru care cere îngăduinţă nu se potriveşte cu ceea ce spun Sfintele Scripturi şi rânduielile Sf. Biserici şi că ar fi trebuit să aibă grijă să respecte şi să nu ajungă în situaţia această extremă. Adică să trezeşti în el conştiinţa şi sentimentul datoriei faţă de a respecta rânduielile bisericeşti. Că, nici îngăduinţa preotului pe care o va primi nu este mai bună decât obligaţia de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Făcând lucrul acesta omul va vedea în tine o punte salvatoare a momentului greşelii lui şi nu un compromis, şi un timp al îndreptării lui pe care îl acorzi, îşi va pune gând de început bun şi pe alte mentalităţi; va avea sentimentul că, ceea ce a făcut nu a fost bine, şi se va judeca singur pentru aceasta şi va pune grijă de a nu mai repeta, respectând ceea ce a aflat de la tine.

Ce rău poate aduce îngăduinţa preotului dezlegând lucrurile care nu trebuiesc dezlegate? Răul cel mai mare este slăbirea credinţei, denaturare rânduielilor bisericeşti şi ştirbirea autorităţii preotului. Pe timp mediu şi lung se va ajunge la o degradare morală şi religioasă a credincioşilor datorită acestor trei motive la care s-a ajuns. Ne procedând cum am spus mai sus, de a-l face pe om să aibă conştiinţa că a greşit şi îngăduind sau dezlegând cu uşurătate fără mustrare şi sfat duhovnicesc, acelaşi om va veni şi a doua oară şi a treia oară şi va cere să îngăduie preotul de fiecare dată fără ca el să pună osteneală de a se îndrepta. Şi dacă la un moment dat preotul va constata că a greşit îngăduindu-l pe om, pentru că, cu nimic nu l-a îndreptat, şi va căuta de acum să-l înveţe şi să-l îndrepte, dar va fi prea târziu. Omul nu va înţelege, ci se va întreba de ce până acum preotul nu i-a zis nimic şi acum deodată îi zice? Cum de până acuma s-a putut şi acum nu se mai poate şi este silit să se îndrepte? Cum de până acum preotul nu i-a zis nimic că el se află într-o mare greşeală sau păcat? Nu va înţelege că preotul vrea să-l îndrepte de la greşeala lui, ci va crede că a intervenit ceva în relaţia lui cu preotul, ori că preotul este influenţat cu ceva asupra lui, ori nu mai este binevoitor şi atunci se va îndepărta criticându-l la lume şi va  merge  la alt preot ”îngăduitor” şi astfel nu se va îndrepta niciodată. Ne îndreptându-l pe om, până la urmă, îngăduinţa mea fară de socoteală îl va lăsa pe om  fără mântuire.

Se mai crează o situaţie pe fond psihilogico-mental că, dacă ai fost îngăduitor cu o persoană într-un moment fortuit ţi se va cere să fii îngăduitor şi cu cei din jurul lui care ştiu de îngăduiţa ta asupra aceluia, spunând: cum de la acela s-a putut şi la mine nu se poate? Şi atunci încep presiunile asupra preotului şi judecăţile că preotul este aşa, că face aşa şi atunci sminteala este gata pentru că la ea va contribui tot felul de imaginaţii şi scenarii în mintea credincioşilor inoculate de un duh al discodiei. Atunci eu ca preot, în asemenea situaţie pe care eu am creat-o prin nesăbuinţa acţiunilor mele, voi fi judecat şi de faptul că am dezlegat ceea ce nu se dezleaga şi că sunt un preot de lume, şi că nu ţin rânduielile bisericeşti cum se cuvine, ca-s omul banului, că-s omul interesului personal, că sunt preferenţial, ca nu pot pune credincioşii bază în mine ca preot, că sunt preotul omului modern şi a.m.d.

Dacă de la începutul preoţiei nu ai credinţă, o traictorie bine definită a drumului preoţiei pe care trebuie să-l parcurgi şi o consecvenţă a gândirii şi a acţiunilor tale şi ve păşi pe drumul preoţiei cu pas nesigur având echilibrul omului beat, şi prin tine toate se vor compromite (Dumnezeu, credinţă, Biserică, rânduielile bisericeşti, învăţăturile de credinţă, preoţie), atunci te poţi retrage din preoţie că mai de folos îţi va fi, decât să se smintească atâtea suflete care se vor pierde din cauza ta.Şi atunci, la final, cu ce te voi alege?

Însă tu, preote, nu ai puterea aceasta să anulezi canoane, să faci pogorăminte şi să dai dispense. Nu ai puterea deplină să faci acest lucru şi trebuie să fii conştient de dimensiunea puterii tale preoţeşti. Doar episcopul are această putere, puterea deplină a preoţiei, şi nici el, nu poate dezlega ce a legat cu legi veşnice Dumnezeu şi ceea ce a legat canoanele bisericeşti, dar, are puterea să facă popogorământ şi să dea dispensă pentru un caz de moment şi numai el o poate face. Tu ca preot şi duhovnic, nu.

Pogorământ înseamnă o învoire de moment de a te abate de la normele canoanelor sau de la rânduielile bisericeşti şi numai pentru un caz izolat şi fortuit ceea ce nu dă preotului dreptul să facă din aceasta o regulă generală.

Am întâlnit fraţi preoţi care la întrebarea de ce îngăduie anumite chestiuni, mi-a răspuns: “şi episcopul nostru dă voie la aşa ceva”. Nu cred. Daţi-mi voie să nu cred, şi să cred că acel preot se înşeală. Să cred că acel preot dintr-un pogorământ al episcopului sau o dispensă dată unui caz extrem a făcut din ea regulă generală pentru toţi care se află în aceeaşi situaţie, ceea ce este foarte greşit.

Chiar dacă ţii şi păzeşti Legile lui Dumnezeu şi rânduielile Sf. Biserici cu fidelitate sau credincioşie şi îndemni pe credincioşii să le ţină şi te lupţi pentru aceasta, tot vei fi judecat de una din părţi ale lumii, numindu-te “habotnic” sau “bigot” şi vor fugi de tine că nu eşti pe placul lor. Dar nu vei fi judecat de Dumnezeu ca “slugă netrebnică”.

De ce să mă supere pe mine acest aspect şi să mă doară, căutând cum să fac ca lumea să nu mă vorbească astfel, pe când, Mântuitorul al cărui slugă sunt îmi spune cuvânt de îmbărbătare şi mângâiere: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai întâi decât pe voi M-a urât”[44] Prefer să mi se spună şi aşa decât altfel. Pentru că dacă mi se spune aşa pot rămâne în relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii credincioşi Lui şi am şanse mai mari să fiu plăcut lui Dumnezeu şi să mântuiesc pe careva, decât, să plac lumii sau să mă ruşinez de Dumnezeu în faţa lumii: “Cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri”[45],  şi în felul acesta ce am câştigat? Nu am câştigat nici lumea făcându-i pe plac, L-am pierdut şi pe Dumnezeu făcând pe plac lumii.

Însă, mai mare încredere au oamenii în preoţii care ţin şi respectă Legea lui Dumnezeu şi rânduielile Sf. Biserici decât în preoţii dedaţi după cum vrea lumea. În sinea lor, oamenii se bucură de preotul care le face pe plac dar mai mult îl respectă pe cel ce este cu Dumnezeu.

Textele redate sunt cu asprime rostite de către Dumnezeu   prin   Proorocul   Iezechiel   pentru  preoţii care nesocotesc pe Dumnezeu în anumite chestiuni, cum este şi aceasta legată de păzirea sfinţeniei în bisericile noastre prin porunca de a nu ne atinge cei necuraţi de Locaşul Său, iar noi îi călcăm Legea: “Preoţii calcă Legea Mea şi pâgăresc lucrurile cele sfinte ale Mele; nu osebesc ce este sfânt de ce nu este sfânt şi nu fac deosebire între curat şi necurat… şi Eu sunt înjosit de aceştia”[46]. Iată ce facem îngăduind ceva ce Dumnezeu nu îngăduie stricând legea: “îl înjosim pe Dumnezeu!”(Iezechiel 22,26), adică, prin necredinţă noastră sau lipsa de credincioşie faţă de Dumnezeu noi căutăm să ne ridicăm în ochii lumii prin îngăduinţa şi bunătatea noastră, şi-L înjosim pe Dumnezeu. Prin două lucruri îl înjosim pe Dumnzeu: că ne facem mai buni decât Dumnezeu, Cel ce a dat aceste porunci şi în al doilea rând, prin înlocuirea Voile Sale cu voile noastre, punându-ne pe noi pe primul loc şi pe Dumnezeu în urma noastră sau pe locul cel din urmă.

Sau:“Preoţii trebuie să înveţe pe poporul Meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt şi lămurească ce este curat şi ce nu este curat”[47].

Aţi văzut că în ambele texte Dumnezeu porunceşte preoţilor că trebuie să învăţe poporul ce este bine şi ce este rău şi trebuie să-i învăţe de a face deosebire dintre ce este sfânt şi ce nu este sfânt, ce este curat şi ce nu este curat. Apoi, în alt loc spune că preotul este dator de a învăţa poporul de a face deosebire    între    lumină  şi   întuneric,   de  a  deosebi adevărul de minciună, şi de a deosebi duhurile că nu toate sunt bune şi curate, etc. Deci, este o obligaţie pe care o avem şi nu o invitaţie la care dacă vrem răspundem şi dacă nu vrem o putem refuza.

Apoi, oricât ne-am osteni de a căuta pretexte, de a găsi argumente şi oricât am interpreta textele Sf. Scripturi că fac parte din legea Vechiului Testament, oricât am nega sfintele canoane şi le-am interpreta după voinţa noastră, nu facem altceva decât să rămânem GOI DE ADEVAR: “Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni!” (Iov 14,4).

Pentru că nu putem schimba cu nimic natura femeii la timpul necurăţiei ei ca să devină curată, aceasta fiind o lege vesnică dată în trupul său ca şi neputinţa noastră de a schimba ca femeia să nu mai nască pruncii prin dureri. Oricât de mare efort ar face medicina şi ştiinţa, nu se va găsi metoda prin care să-L sfideze pe Dumnezeu anulându-i pur şi simplu blestemul dat de El şi rânduielile puse asupra femeii.

 Aşa şi cu scurgerea de sânge lunare a femeii, chiar cu tonă de săpun de s-ar spăla şi cu un metru cub de tampoane de s-ar proteja, prin natura ei (nu prin fire) este necurată în acele zile (7 zile) şi va întina tot ceea ce va atinge: om, lucruri, biserică, icoană. Ar fi o întinare asemănătoare cu necurăţia naturii oamenilor păcătoşi de dinainte de potop care pe unde călcau întinau de au stricat pământul, fapt pentru care  Dumnezeu l-a spălat cu apa potopului. Producerea potopului de pe timpul lui Noe nu este oare o dovadă clară că pe Dumnezeu îl supără orice întinare? Aşa se va întâmpla şi cu bisericile noastre, dacă îngăduim ca ele să fie întinate de cei necuraţi (bărbaţi, femeii, păcătoşi, păgâni, eretici, animale, etc).

Un sfânt părinte atonit spunea despre vremea apocalipsei, că în bisericile noastre va intra antihrist de unde va predica şi majoritatea bisericilor le vor ocupa antihriştii făcâdu-le bisericile lor alungând pe adevăraţii creştini, pentru că mai înainte de venirea lui, preoţii şi creştinii şi-au întinat Bisericile atât de mult încât L-au alungat cu întinăciunea lor pe Dumnezeu şi au devenit Sfintele Locaşuri goale de Duhul lui Dumnezeu şi pustii de sfinţenie.

Să ne înfricoşăm fraţi preoţi şi dragi creştin de această pustiire. Să ne păzim de a fi noi acei creştin apocaliptici şi să nu-L alungăm din ea pe Bunul Dumnezeu prin a noastră îngăduinţă păcătoasă şi o falsă bunăvoinţă.

_____________________

[38].-Matei 25,21.

[39].-Ioan 101,11.

[40].-Matei 25,26.

[41].-Ioan 10,12.

[42].-Iezechiel 22,26.

[43].-Marcu 8, 38.

[44].-Ioan 15,18.

[45].-Marcu 8, 38.

[46].-Iezechiel 22,26.

[47].-Iezechiel 44,23.

care sunt canoanele ce interzic femeilor şi băbaţilor să intre în Sf. Altar?


parintele-argatu-manastirea-cernica

 Părinte, care sunt canoanele ce interzic femeilor şi  băbaţilor să intre în Sf. Altar?

Canoanele Bisericeşti interzic atât femeilor cât şi bărbaţilor să intre în Sfântul Altar:

1.-“Să nu fie îngăduit vreunuia din toţi cei ce fac parte dintre laici să intre înăuntru sfântului Altar în nici un chip, nu este oprită de la acest lucru stăpânirea împărătească, atunci când după oarecare predanie foarte veche, ar voi să aducă daruri Creatorului” (Canonul 69 de la Sinodul VI Ecumenic)  

Deci, canonul oprește de a intra în Sfântul Altar pe toţi laicii, fie bărbați, fie femei şi copii, făcând excepție împăratul, care este considerat unsul lui Dumnezeu. Canonul interzice categoric spunând: În  nici un  chip nu se poate intra în Sfântul Altar, nici măcar cu ocazia sfinţirii unei biserici, nici cu voia preotului sau a ierarhului.

2.- “….numai celor ierosiţi le este iertat să intre în Altar şi să se cuminice(Canonul 19 de la Laodiceea),

adică, numai cei ce sunt hirotoniți în diaconi, preoți și episcopi, li se îngăduie să intre în Altar pentru a se împărtăşi.

3.Nu se cuvine ca femeile să intre în Altar” (Canonul 44 de la Laodceea).

Acest canon s-a dat la Sinodul de la Laodiceea, şi interzice femeilor în mod special să intre în Sfântul  Altar.

4.“Se cuvine călugăriţelor a intra în Sfântul Altar şi să apridă lumânări şi candele, să-l cureţe şi să-l măture” (Canonul 15 al Sf. Nechifor Mărturisitorul.)

La mănăstirele de maici, episcopul dă binecuvântare de a intra în Sfântul Altar în baza acestui canon, la o măicuţă, nu la toate, numai căreia este rânduită pe post de paraclesier, de a face curăţenie şi de a se îngriji de cele ce sunt necesare pentru slujbă. Maicile primesc tunderea în monahism, este mare diferenţă într-o simplă femeie şi o monahie. Cred că am lămurit şi pe cei ce întreabă cum de li se dă voie maicilor să intre în Sfântul Altar.

Cred că vă daţi seama singuri, citind aceste canoane, că, nu este bine ceea ce facem la sfinţiri de biserici, călcând canoanele şi evlavia cu care participăm nu ne ajută. Poţi avea evlavie şi ascultare faţă de ceea ce porunceşte Biserica în acelaşi timp. Ascultarea vine din smerenie. Dacă, pe lângă evlavie mai ai şi ascultarea şi smerenie, îţi foloseşte evlavia, dacă nu le ai, îţi va folosi tot atât cât îi foloseşte unui om mândru mândria.

Atunci când diavolul are ceva de căştigat din credinţa noastră, din evlavia noastră, din râvna noastră, ne înmulţeşte credinţa, râvna, evlavia atât de mult, până la extrem, pentru ca, să ne fie căderea mai mare. Aici într-adevăr, are de câştigat, pentru că suntem călcători de canoane şi stricători de rânduieli bisericeşti. Se săvârşeşte păcatul, ştim că păcatul întinează şi întinăm Altarul chiar în ziua sfințiri lui.

Eu cred că nu e corect, mai ales femeile, nu au voie să intre în Sf. Altar chiar dacă nu e sfinţit. Eu una nu aş face aşa ceva, acolo trebuie să intre doar bărbaţii dar şi ei dacă sunt curaţi. Asta cred eu, dar cel mai bine ştiu preoţii.

Tocmai, acest lucru e dureros, că preoţii, nu ştiu sau nu vor să ştie, silesc pe episcop să le îngăduie să facă acest lucru, de ce să nu recuoaştem pentru câţiva „bani” pe care-i dau oamenii trecând prin altar, de mai multe ori, și ca să se scuze în fața credincioșilor că, episcopul a dat voie, cu binecuvântarea episcopului s-a intrat şi este unica ocazie când au voie şi femeile să intre în altar. Ce înşelăciune!

După ce s-a muncit atât de mult să zidească o biserică, Dumnezeu ştie prin câte greutăţi a trecut şi câte umilinţe a răbdat şi numai el, preotul, ştie cum L-a ajutat Dumnezeu să procure banii necesari pentru materiale şi plata muncitorilor, la urma, odată cu sfinţirea în loc să mulţumească lui Dumnezeu că a reuşit s-o ducă la bun sfârşit, se lăcomeşte la acei câţiva bani veniţi prin neascultare de ÎL supără pe Dumnezeu, călcându-i porunca: „femeia necurată să nu întineze Locaşul Sfânt – Biserica” chiar în ziua sfinţirii şi călcând cele 4 canoane (Canonul 69 Sinodul VI Ec., canonul 19 şi 44 Laodiceea şi canonul 15 Sf. Nechifor Mărturisitorul).

Nimeni să nu intre în Altar (nici bărbaţi şi nici femei) după ce a fost sfinţit, iar credincioşii în ziua sfinţirii biserici lor să nu păcătuiască împotriva ei.

E dureros că nu înţeleg acest lucru şi credincioşii merg ca oile crezând că sunt obsolviţi de orice vină, zicându-şi că vina stă la cei ce au dat voie.

____________________________________________

Pr.Argatu V Ioan ”Noi răspunsuri duhovnicești la întrebările credincisilor

De ce nu este voie să se treacă (intre) prin Sf. Altar?


1383210_581319631916249_573507856_n

-Părinte, am citit un articol semnat de un preot din Constanţa (E.T) unde spunea, că şi femeile pot intra în Altar, în anumite cazuri excepţionale, tocmai pentru a sublinia că Biserica nu practică misoginismul, dar nici dezordinea. Prima situație este sfinţirea unui nou Altar. Atunci, toată suflarea creştină poate intra în Altar (şi chiar este chemată), ca semn al iubirii divine, care se va împărţi lumii printr-un nou loc de Jertfă a Trupului şi Sângelui lui Hristos.Vă întreb e bine sau nu, să intre femeile în Sf. Altar la sfințire de biserică?

 

Să nu se supere semnatarul acelui articol, dar, consider atât întrebările cât şi răspunsurile, că sunt neadecvate pentru un preot ortodox pe această temă. Nu se pune în discuţie pentru Biserica Ortodoxă, că ar avea practici „misogine” sau că ” bărbaţii au acaparat izvorul sfinţenie” când e vorba să respectăm rânduiala bisericii şi canoanele ei, şi nici nu trebuie ca preotul să se preocupe de a demonstra cuiva contrariul. Şi dacă totuşi se discută pe undeva, nu discută un ortodox adevărat, ci alte persoane străine de ortodoxie, sau care nu cunosc valorile ortodoxiei.

Nu putem să ne folosim de asemenea argumente pentru a explica o practică greșită în biserică, și care trebuie înlăturată, acolo unde este, aşa cum este „intrarea femeii în Sf. Altar la sfințirea biserici”, în detrimentrul a unei bunei rânduieli bisericeşti statornicite de Sfinţii Părinți prin sfintele canoane. Misiunea părintelui semnatar, era să explice: de ce femeia are un statut diferit față de cel a bărbatului? De ce Dumnezeu a rânduit să fie așa? De ce nu are voie femeia să intre în Altar? Care sunt canoanele care stabilesc acest lucru? Şi, să îndemne pe credincioşi să respecte această rânduială. A intra femeile şi bărbaţii în Sf. Altar după ce a fost sfințit, se calcă în picioare voia lui Dumnezeu şi se fac toți neascultători faţă de sfintele canoane care exprimă voinţa Sf. Părinţi care este în acord cu voința lui Dumnezeu şi o lipsă de respect faţă de Biserică, faţă de sfinţenia ei şi față de bunele rânduieli care conduc pe credincioşi către Împărăţia lui Dumnezeu.

-Doamne ajută, părinte. Vă rog să mă ajutaţi într-o problemă: preotul parohiei noastre termină de pictat biserica şi a atenţionat femeile că nu pot trece prin Sf. Altar atunci când se va sfinţi. La fel nu le permite să treacă prin nicio biserică resfinţită. Biserica noastră e veche, a mai fost sfinţită de-a lungul anilor, dar în zilele când nu se făcea Sf. Liturghie în Sf. Altar treceau şi bărbaţi şi femei. De când a venit noul părinte nu permite aşa ceva. Vă rog să mă lămuriţi e bine cum zice părintele?

Vă pun pe dvs. să-l felicitaţi pe preotul dumneavoastră şi să-i transmiteţi toată considerația din partea mea. Iar ceea ce a spus părintele este foarte, foarte, foarte… corect! Felicitări părintelui! Am să vă fericesc şi pe dvs., dacă o  să-l ascultați.

După canoane şi pravila bisericească, nu există o asemenea rânduială, de a fi voie să se treacă prin Sf. Altar cu ocazia sfinţirii biserici, ci dimpotrivă, există canoane şi afurisenie pentru cei vor îndrăzni să facă aceasta.

Nu este voie nici pentru bărbaţi şi nici pentru femei să intre în Sf. Altar, indiferent dacă biserica a fost sfinţită în ziua aceea sau mai demult. Acest obicei, a apărut nu demult (pe timpul epocii comuniste) şi nu ne este de folos, dimpotrivă ne închinăm şi sărutăm Sf. Evanghelie de pe Sf. Masă în Sf. Altar, ca niște „neascultători„. Veţi zice că episcopul dă voie. Nu cred, forțat… poate. Să nu ne înşelăm, pentru că episcopul dă voie de nevoie. Că, acolo unde preotul nu conduce turma, ci turma îl conduce pe el, se întâmplă astfel de situații şi necazuri. Înseamnă că tu ca preot ştii că în Sf. Altar n-are voie să intre nimeni, în afară de preotul slujitor şi cu binecuvântare omul, pălimarul, care face curățenie și deservire la Sf. Slujbe. Cu toate că ştii, vii şi faci presiuni asupra episcopului, în ziua sfințirii, să facă pogorământ, spunându-i: „Î.P. Sfinţite, lumea cere să intre în Sf. Altar, ce facem?”. Ce trebuia să faci până acum, preote? Trebuia să înveți poporul cum este rânduiala corectă la o sfințire de biserică, că sunt canoane și porunci care opresc să se facă trecere prin Sf. Altar, că este păcat să se calce canoanele care interzic intrarea în Sf. Altar.

Acest mare păcat îl mai însoţeşte un altul, tot la fel de mare, lacomia banilor adunaţi. Şi pentru că diavolul nu doarme ci caută să aibă cât mai mult câştig, dă în gând femeilor necurate şi scurte la minte şi la conştiință, să treacă şi ele prin Sf. Altar, pentru că, nu se ştie când o să mai aibă ocazia. Astfel, a câştigat preotul banii adunați în Altar, credincioșii s-au încărcat cu păcatele călcării de canoane, biserica în locul sfinţeniei primite, s-a ales cu întinarea din partea femeilor necurate şi a vrăjitoarelor, care întotdeauna sunt prezente, pentru a semăna şi ele răutăţile şi vrăjile lor, în locul cel sfânt, unde trebuie să se mântuiască suflete.

Ce spuneți? Am dreptate? Mai vreţi să mai treceţi prin Sf. Altar? Considerați că v-ar mai fi de folos sufletesc, potrivit celor ce vi le-am prezentat? Mă doare sufletul, când văd şi aud că Dumnezeu este înjosit prin obiceiurile noastre, când biserica devine o marionetă şi o jucărie la îndemâna celor ce se lăcomesc și o desconsideră, şi că preoții sunt învinovăţiţi, pe bună dreptate,  pentru toate păcatele acestea.

-Sărut mâna părinte. Este păcat dacă o fată a intrat în Sfântul Altar, la o sfinţire de biserică, în perioada aceea a lunii când nu e curată?

Sigur că da. Trebuia să se abţină, pentru că ar fi primit binecuvântări şi daruri de la Dumnezeu nebănuite, dar așa, mai multă osândă şi-a adunat. Să se spovedească şi să facă canon. Să facă metanii zilnic şi la fiecare metanie să spună rugăciunea ei: „Doamne iartă-mi păcatul că am întinat Altarul Locașului Tău în ziua sfinţirii lui, episcopul l-a sfinţit şi eu ticăloasa l-am întinat, iartă-mă şi nu-mi socoti mie păcatul acesta”.

Dacă a îndemnat-o mama ei sau altă persoană şi au încurajat-o spunându-i că nu-i păcat şi că Dumnezeu o iartă , să se spovedească şi ele şi să facă același canon.

___________________________________________

sursa: Pr.Argatu V Ioan ”Noi răspunsuri duhovnicești la întrebările credincioșilor”

Minunea Schimbării la Față


Schimbarea-la-Fata-transfigurare

Mântuitorul a luat trei ucenici pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, s-a urcat pe un munte înalt, numit Tabor, ca să fie în singurătate. Aici, pe Tabor, apostolii au avut parte să trăiască preț de clipă, cea mai covârșitoare minune din viața pământeană, minunea Schimbării la Față a Mântuitorului și să vadă ce nu este dat omului să vadă cu ochii trupești aici pe pământ, Slava Dumnezeiască sau Împărăția Cerurilor.

Față Mântuitorului strălucea ca soarele și îmbrăcămintea Sa se făcuse albă ca lumina. Un nor apăruse și pe el stăteau de vorbă Moise și Ilie cu Mântuitorul Iisus Hristos. Un alt nor luminos îi învăluise pe apostoli și din el un glas al Tatălui Ceresc le-a  vorbit : ”Aceasta este  Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit pe acesta să-L ascultați”(Matei 17,5). Aceleași cuvinte, de îndemn Părintesc și de confirmare, ale Tatălui, le-am auzit și la Botezul Domnului, că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Oare cât de strălucitoare era Față Lui și cât de albă era îmbrăcămintea Lui, de nu au putut mai mult de o clipă să-L privească apostolii, de au căzut cu fața la pământ ca morți? Această clipă este clipă veșniciei, care nu poate fi văzută cu ochi trupești, sau, atât timp cât suntem în viață. Este o clipă de Slavă Dumnezeiască, pe care Dumnezeu o descoperă omului, asigurându-l că ea există. Pentru o clipă Sfinților Apostoli li s-au deschis deodată ochii trupești și achii sufletești, ca să-L vadă pe Învățătorul lor în Slavă cea Dumnezeiască, ca un Dumnezeu adevărat și să creadă și să se mângâie că ei sunt ucenicii Lui, pentru clipele de patimă, care vor urma.

Spunem că s-a Schimbat la Față, nu pentru ca s-ar fi produs vreo schimbare în fizionomia Omului Hristos, nu s-a produs nici o schimbare, nu putem spune despre Dumnezeu ca s-a schimbat, unul dintre atribute este Neschimbabilitatea, ci s-a descoperit preț de o clipă ceea ce exista deja și nu se putea vedea. L-au văzut cum arată ca Dumnezeu adevărat în Slava Sa. S-a descoperit și li s-a confirmat că Iisus Hristos este Om adevărat și Dumnezeu adevărat în același timp. Ucenicii Îl cunoșteau și-l vedeau pe Învățătorul lor că om, îl cunoșteau că este Fiul lui Dumnezeu dar nu L-au văzut niciodată ca Dumnezeu în Slava Sa Dumnezeiască. Ori, acest lucru li se descoperă aici, pe Muntele Taborului, ca Dumnezeu în Slava Sa.

Acestă minune n-a fost numai vedere sau arătare a unei realități, ci a fost și o simțire, încât Sf.Apostol Petru a zis către Iisus ; ”Învățătorule bine este ca noi să fi aici. Să facem trei colibe : una Ție, una lui Moise și una lui Ilie”(Mat.17,4). De ei au uitat sau nu le trebuia nimic, le era bine. Vedem starea de fericire o omului în prezența lui Dumnezeu. Aceasta stare de biatitudine i-a făcut să uite că sunt oameni în trup, că sunt pământeni, că au casă, au familie, au uitat totul. Pentru ei nu ar mai fi existat întoarcere la viața lor cotidiană. Este o confirmare a faptului că omul nu se simte mai bine nicăieri, ca în preajma lui Dumnezeu. Acest ”bine este ca noi să fim aici” este o frântură din viața cea veșnică a omului.

După această clipă, Mântuitorul se atinge de apostoli și le spune: ”Sculați-vă și nu vă temeți”  iar apostolii ridicându-și ochii, nu au mai văzut pe nimeni decât pe Iisus singur.

Coborând muntele, Iisus le-a poruncit :”Să nu spuneți nimănui cele ce ați văzut, până ce se va scula din morți Fiul Omului”(Mat.17,9), pentru că cele văzute de apostoli nu puteau fi înțelese acum de nimeni. După ce se va produce marea minune a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, și cu Pogorârea Sf Duh, li se vor deschide ochii, mintea și priceperea ucenicilor și vor înțelege Taina Împărăției Lui Dumnezeu și toate tainele dumnezeiești, începând de la întrupare, răscumpărare, jertfă, moarte, înviere și înălțare și că ei au fost martori la toate acestea. Amin.

Despre legătura credinciosului cu Biserica.(3)


laIerihon3a

Părinte, care este diferenţa dintre o persoană care merge de timpuriu la biserică şi se roagă la Dumnezeu pentru sănătate şi pace sufletească şi o altă persoană care se îndreaptă spre biserică şi Dumnezeu, mult mai târziu (la bătrânețe), că Dumnezeu iartă şi pe cel tânăr şi pe cel bătrân.

-Cel ce este credincios de mic şi cinstitor de Dumnezeu, este plăcut lui Dumnezeu, tot timpul Dumnezeu este cu el şi el este cu Dumnezeu. Este fericit şi iubit de cetele cerești. Condiția este, să se mențină pe această linie până în ultima clipă a vieții sale, luptându-se pentru mântuirea sa şi să învingă toate cursele vrăjmașului. Să rămână în credință neclintită şi în lucrarea faptelor bune. Postul, rugăciune şi mersul la Sfânta Biserică, de la Sf. Liturghie să nu lipsească. Milostenia şi iubirea față de aproapele, în ele să se ostenească. Smerenia şi răbdarea să-i fie modul de viață.

Cel ce este necredincios o viață, pentru că nu a avut cine să-i cultive dragostea de Dumnezeu, iar la o vârstă mai înaintată (la bătrâneţe) îl descoperă pe Dumnezeu, este primit ca şi cel din ”ceasul întâi”. Dacă se întoarce cu fața către Dumnezeu, pentru el se face bucurie mare în ceruri, se bucură cetele cereşti pentru că Împărăția lui Dumnezeu a mai câștigat un suflet. Dumnezeu primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi. Pe tâlharul care a fost răstignit pe cruce împreună cu Mântuitorul, l-a primit Dumnezeu în ultimul ceas al vieții sale, numai pentru faptul că a crezut, că, Mântuitorul cel răstignit împreună cu el este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi a crezut în El, după ce mai întâi şi-a recunoscut starea lui de păcat şi mărturisea că pedeapsa la care era supus o merită pe drept pentru faptele sale. Ca dovadă a credinței sale, tâlharul L-a rugat pe Mântuitorul zicând: „Pomenește-mă Doamne când vei veni întru Împărăția Ta” iar Mântuitorul îi răspunde: „Azi vei fi cu Mine în Rai”.

 Atenție la capcana diavolului, nu lăsa credința şi îndreptarea ta la bătrânețe, pentru că nu ştii dacă ajungi bătrânețele şi nu ştii care este ultima clipă a vieţii tale şi nu știi dacă vei ajunge să poți să mai faci ceva pentru mântuirea ta. Fii înţelept şi socoteşte fiecare zi ca fiind ultima, pentru că nu poţi şti dacă mai apuci ziua de mâine, lucrează în fiecare moment credința şi faptele bune.

Diferența dintre unii şi alții este lesne de aflat. Cel ce este de mic credincios şi pe cale mântuiri se împodobeşte cu faptele credinţei, are comoară în ceruri şi are nădejde că va primi mântuirea, pe când cel necredincios totă viaţa şi doar la bătrâneţe este credincios, Dumnezeul îl primeşte şi pe el ca pe primul dar comoara faptelor credinţei este puţină şi are mereu riscul să-şi piardă mântuirea, din cauza că a rămas nepregătit și ”nerăscumpărând vremea” venind clipa morţii.

Despre legătura credinciosului cu Biserica.(2)


9ed13-inbiserica

– Părinte, eu merg la altă biserică, pentru că, la cea de lângă mine enoriaşi vorbesc într-una şi preoţii nu le spune nimic. Numai cu stări de nervi stau acolo şi nu mă pot concentra… şi decât să-i judec, mai bine plec la alta unde pot sta liniștită.

-Şi atunci, care-i contribuția dvs. la liniştea din aceia biserică în timpul Sfintei Liturghii? De fugit putem să fugim cu toţii, dar de îndreptat răul care se produce, am îndreptat ceva? I-aţi ajutat pe preoții slujitori ca să restabilească liniștea şi atenția şi concentrare în timp ce se roagă?

-Părinte, preoţii îi aud ce fac în timpul slujbei şi îi lasă în pace, atunci ce aş putea să fac eu? Să mă iau la bătaie cu ei. O dată povesteau nişte femei de zacuscă şi m-am întors la ele şi au zis că dacă nu-mi place să-mi pun dop în urechii, doar pentru simplu fapt că m-am uitat mai urât la ele că mă deranjau…

-Le luam de mână şi le scoteam afară ca să vorbească acolo. Că nu e numai spațiul lor este şi al meu şi mă simt agresat de cei ce vorbesc. Așa cum eu mă comport în linişte pentru a nu deranja pe nimeni, tot așa am şi eu pretenția să nu fiu deranjat de nimeni. Preotul e în slujbă şi nu poate să întrerupă slujba pentru a disciplina pe cineva. Cumințenia celor din jur ce nu le zic nimic este înțeleasă ca toleranță şi nu e bine. Inconștiența celor care vorbesc în biserică este însoțită uneori şi de obrăznicie. Dacă le-ați fi luat de mână şi le-ați fi scos afară nu făceați nici un păcat pentru că şi Hristos a scos afară pe cei ce-i necinsteau templul şi fiţi sigură că se îndreptau acele femei. Aflau la modul concret, că a vorbi în biserică nu numai că este un mare păcat, ci se calcă o porunca: ”femeia să tacă in Biserică” (I Cor. 14,34), dar este şi deranjant pentru cei din jur.

Nu plec de la această biserică pentru faptul că se vorbește şi mă deranjează până ce nu contribui la îndreptarea răului.

În al doilea rând, spun preotul despre faptul că în biserică se vorbește, că nu pot fi atent la rugăciune, că mă deranjează destul de mult şi-l întreb ce-i de făcut? Preotul poate disciplina pe oameni prin predică. Ajutat de preot şi preotul ajutat de dvs. veți reuși să-L aduceți pe Hristos în acea biserică. Atunci ai reușit să te numeri printre păzitorii şi binefăcătorii acelei biserici, ai biruit un rău (pe diavolul cu chip de lumină care intră în biserici şi ispitește pe credincioși în timpul Sfintei Liturghii) şi vei avea cununa biruinței. Pentru aceasta ai nevoie de virtuțile bărbăției şi a curajului, iar Dumnezeu vede râvna ta, cum zice psalmistul „râvna Casei Tale m-a mâncat(Ps. 68, 11), şi te întărește cu ele.

-Dacă un creştin ortodox ca mine este în Spania şi nu poate să meargă la Biserica Ortodoxă, este pacat să se spovedească şi să meargă la Biserica Catolică?

-Care este motivul pentru care nu puteți să mergeți la o Biserică Ortodoxă? Pot fi mai multe cauze. Nu aţi menţionat niciuna. Înclin să cred că, nu ar fi o alta cauză pentru dvs decât distanţa prea mare la care vă aflaţi faţă de cea mai apropiată biserică ortodoxă. În Italia sunt mai dese bisericile ortodoxe, la mai mici distanţe, fiind mai mulţi români plecaţi acolo, în schimb, în Spania sunt mai puţine biserici ortodoxe. Sunt şi câte 200 km distanţă faţă de o biserică ortodoxă, ceea ce îl pune pe om în imposibilitatea de a face un drum atât de lung într-o singură zi. În cazul acesta, prin pogorământ putem intra într-o biserică catolică, ca locaş sfânt de închinare şi să înălţăm o rugăciune individuală lui Dumnezeu. Trebuie de evitat participarea la anumite servicii religioase pe care le fac catolicii, cum ar fi: Messa, împărtăşirea cu ostie, spovedania, pentru a nu intra sub incidenţa canonului care interzice rugăciunea şi cuminicarea (împărtășirea) cu catolicii. Trebuie să dăm importanţă canonului care spune „Cu cine te rogi cu acela eşti partaş” sau „Cu cine te rogi cu acela vei fi judecat”. Dacă te rogi cu evreul, vei fi judecat cu evreii care l-au răstignit pe Mântuitorul şi care au cerut blestemul „Sângele Lui peste noi şi peste copii noştri”; dacă te rogi cu protestantul, vei fi judecat la un loc cu el, ca cel ce este eretic, te faci partaş la erezia lui; dacă te rogi cu catolicul vei fi judecat cu el, ca cel ce este schismatic şi eretic. Este schismatic (schismatic înseamnă cel ce s-a rupt de biserică şi a ieşit de sub comuniune cu ea şi a format o altă biserică „schismatică”) de la marea ruptură din 1056 şi este eretică, datorită celor 5 învăţături eretice pe care le-a introdus în învăţătura de credinţă. Dacă te rogi sau te împărtăşeşti la catolici cazi în osânda catolicului. Deci, nu este bine să ne rugăm şi să ne împărtăşim la catolici, chiar dacă o biserică ortodoxă se află la mare distanţă. Vedeţi că Dumnezeu priveşte la efortul şi jertfa pe care o facem pentru a ne păstra în comuniune cu El. Dumnezeu numără paşii noştrii când îi îndreptăm spre Sfânta Biserică. Cu cât este mai greu de ajuns şi mai departe, cu atâta şi plata noastră va fi mai mare. Mai bine facem un efort odată pe lună şi ne ducem la o biserică ortodoxă, ne este mai de folos. De spovedit şi împărtăşit putem s-o facem atunci când venim în ţară odată la un an. Atenţie, este mare păcat să mâncăm pască evreiască şi ostia catolică. Dorința este ca să se unească cele două biserici surori (ortodoxă şi catolică) aşa cum au fost înainte de marea schismă din 1056, însă aceasta nu se poate face până ce nu revine înapoi cel ce a plecat, părăsind dreapta credinţă (catolicul), până ce nu renunţă la ereziile pe care le-au introdus în învăţătura de credinţă. Poporul de rând este doritor de a se uni însă cei mai mari (capii bisericii) nu vor să renunţe la învăţăturile greşite şi nici să recunoască că au greşit şi să se întoarcă.

Despre legătura credinciosului cu Biserica. (1)


in biserica

Părinte, şi eu sunt preot mai tânăr, mi s-a dat să construiesc o biserică, aş vrea să merg să colectez pe la fraţii preoţi cu parohii mai mari dar mi-e jenă şi nu vreau să fiu cerşetor. Poate nu ma va lăsa Dumnezeu şi le rânduieşte el cumva.

-Părinte drag, să nu mai ziceți niciodată aşa ceva. Nu mai rostiți cuvântul „cerşetor” când e vorba de biserica lui Hristos. Eu socot că este păcat. Primii „cerşetori”, vreţi să spuneţi, au fost Sfinții Apostoli? Hristos a întemeiat Biserica Sa și a ales Apostolii Săi pentru ceșetorie? Greșit. Greșesc cei ce se exprimă și consideră astfel pe preoți.  Când avem de înălțat un Altar, o biserică, pentru o comunitatea de credincioși, preotul, ca  reprezentantul acelor credincioși, n-o face pentru el și nici în numele lui, ci în numele credincioșilor și pentru credincioși și în numele lui Dumnezeu. Nu cerşetor trebuie să spus, pentru că nu cerşiţi pentru dvs., ci corect se spune „colectori”. Acesta este cuvântul potrivit pentru misiunea pe care o aveţi, colectaţi ofrandele ce i se cuvin lui Hristos de la credincioşi pentru biserica lui Hristos, sunteţi un instrument, în mâna lui Dumnezeu, o slugă credincioasă,  prin care El îşi adună jertfa credincioșilor la zidirea Bisericii Sale. Dacă aţi înţeles atunci cu curaj făceţi-vă misiunea.

Slavă lui Dumnezeu că se mai ridică un Altar pe care se va Jertfi Hristos şi în care se vor mântui multe suflete.

-Nu merg la Sfânta Biserică. Sunt un suflet cu credinţă în Bunul Dumnezeu cu toate că biserica este la doi paşi de casa mea.

-Cei ce nu iubesc biserica şi nu o cercetează, de fapt, nu-L iubesc cu adevărat pe Dumnezeu. Numai cu gura o spun, sau, în mod declarativ, dar nu și faptic. ”Credința fără fapte este moartă” (Iacov 2,17 și 26). Dacă iubeşti pe cineva, te duci în vizită la el, îl vizitezi, îl cercetezi, îl cauți. Dacă sunteți la doi pași de biserică şi niciodată n-ați cercetat-o, așa veți fi şi dvs. la doi pași de rai, de mântuire, dar nu-l veți putea să-l vedeți şi nu veți putea să intrați şi bucurați într-nsul.

Nu-i fericesc pe cei ce nu se duc în fiecare duminică și sărbătoare la Sfânta Liturghie, care numai în Sfântă Biserică se face.

Te poți ruga şi acasă şi oriunde, dar, Sfânta Liturghie, care este Jertfa nesângeroasă de răscumpărare pentru fiecare, se face numai în Biserică şi nu o găseşti nicăieri în afară de biserică.

-Sărut mâna părinte, scuzați-mă că vă adresez cu o întrebare: au voie femeile să cânte în biserică? Mă refer nu cele din corul mixt al bisericii, ci la celelalte femei, credincioase.

-”Toată suflarea să laude pe Domnul”, așa ne îndeamnă Sfânta Scriptură (Ps.150,6). Au voie să laude în cântări pe Dumnezeu, să participe efectiv şi afectiv la toate slujbele şi rugăciunile care se săvârşesc în biserică, dar, nu au voie să vorbească şi să înveţe în Biserică. Din acest punct de vedere ”femeia trebuie să tacă în biserică” şi să asculte după cum ne învață Sf. Apostol Pavel.(I Cor.14,34)

Pr.Ioan

Despre P O S T (2)


1908127_1681439972084071_4625293377326678174_n

-Părinte, când postim ce trebuie și ce nu trebuie să facem, ca să fie postul adevărat?

-În zilele de post, nu trebuie să te cerţi cu nimeni, orice s-ar întâmpla, oricât te-ar supăra cineva, orice ispite ai avea, nici cu cei din casă și nici cu cei din afară. Îţi învingi orgoliile, îţi tai voia, îţi stăpâneşti firea, treci cu vederea orice umbră a răului sau a răutăţii cuiva, rabzi şi ierţi orice. Dacă nu faci așa, ţi-a furat diavolul postul, degeaba mai posteşti.

Postul, este un exercițiu de smerenie și de a învinge tot ce este răutate și necurat din viața fiecărui creștin, pe care ar trebuie să-l facă în fiecare zi, pentru a deveni și a trăi ca un adevărat creștin. Creștini sunt toți cei botezați sau ”născuți din apă și Duh” și care au nași ca părinți duhovnicești, dar nu toți sunt crescuți duhovnicește pe măsura ”îmbrăcămintei” pe care au primit-o la botez; ”Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”, și au rămas ca niște ”pădureți” în mijocul celor crescuți. Pentru aceștia și pentru toți, postul adevărat este ca un ”îngrășământ duhovnicesc” ce te crește la statura omului desăvârșit.

-Părinte, de ce când omul este bolnav poate să țină post, dar când e sănătos de ce nu poate?

Omul când e sănătos îi este bine, e lăcomos, ar mânca tot timpul de toate și e mai puțin râvnitor la osteneala de a se ruga și a posti, este mai leneș. Acest fapt îi slăbește voința, credința și spiritul de a fi smerit. Însă, explicația este și alta. I se trage din copilărie, de când a început să priceapă lucrurile. Omul care nu a fost învățat să postească pentru el postul este ca un munte ce-i stă în față și pe care n-are curajul să-l treacă. Omul nu se învață să postească când este mare, sau să se roage, sau să meargă la biserica, ci el trebuie învățat de când e mic și să crească cu asemenea deprinderi. Greșeala părinților de astăzi și a nașilor, este că nu pun pe copiilor lor să postească, pe motiv că este mic și trebuie să crească; că este elev și trebuie să învețe; că este student și mănâncă ceea ce i se dă. Și așa omul devine persoană matură fără să fie învățat că el trebuie să postească și ce folos sufletesc îi aduce postul. Pentru el miercurile și vinerile și posturile mari rânduite de biserică sunt ca orice zi obișnuită, nu vor trezi în ființa lui nici un fior, nici mustrare de conștiință. Nu va ști că postul este o poruncă dată de Dumnezeu și rânduită de Sf. Biserică și că nu trebuie călcată. Vina o poartă în primul rând părinții și apoi nașii care la botez pentru sufletul omului aceluia si-a pus sufletul lor garanție că-l vor crește și duhovnicește, ceea ce nu au făcut. Fiecare ne vom dezvinovăți în fața lui Dumnezeu, la judecată, dând vina pe părinți și nașii care nu și-au făcut datoria. Însă, cea mai mare pagubă pentru omul neînvățat de mic să postească este faptul că nu va ști sau nu va folosi postul ca armă împotriva potrivnicului și a necazurilor care vin de la el și de la lume. Pentru omul neînvățat de mic cu postul Părintele Ilarion Argatu recomandă, ca acestia, să înceapă a posti puțin câte puțin și tot mai mult până ce se obișnuiesc cu postul. Pentru omul obișnuit cu postul, nu este nici o greutate când ține o zi de post. Dimpotrivă de abia așteaptă și se simte mai bine în post decât în câșlegi. Deci, este o chestiune de voință și de obișnuință pe fondul unei evlavii smerite și a modului de a trăi.

-Părinte, vă mai deranjez cu o întrebare, nu mi-e clar, citind; „-În toate zilele Postului mare de luni până vineri, nu se dezleagă la vin şi untdelemn, dar se mănâncă fiertură de 2 ori pe zi.” (Îndrum.B.Crestin, pg.53); și citind; „-În sâmbetele şi duminicile din Postul Mare se dezleagă la vin şi untdelemn, iar de luni până vineri, mâncăm numai seara mâncare uscată”. (Tipicul Mare, pg.42); trebuie să întelegem că se mănâcă numai seara mâncare uscată, dar se poate dezlega la fiertură? această dezlegare trebuie să o cerem de la duhovnic?

-Nu trebuie să cereți de la duhovnic nimic, ci să postiți  așa cum puteți sau cum spun canoanele. Numai dacă nu puteți posti, cereți de la duhovnic dezlegare. Omul postești cum poate. Nu toți pot la fel, așa cum nu toți suntem la fel. Într-un fel postesc cei întăriți cu postul și într-un fel cei slabi. Pe măsura puterii și a voinței nostre se va cere de la noi postul, dimensiunea și greutatea lui, a rugăciunilor și a faptelor bune. În pravilă și în tipicul de care ați amintit se recomandă cum să se țină postul în mănăstiri, cum trebuie să postească călugării. Pentru ei asprimea postului este alta decât pentru cei din lume. Pe cei din lumea,  postul din mănăstiri, este model de postire, de care trebuie să ne apropiem și chiar să ne asemănăm. A ține postul după Pravila și Tipicul Mare, este cu osteneală și cu adevărată smerenie, care ne aduce un mare folos sufletesc. Este un adevărat post. Mâncare uscată, înseamnă: pâine, fructe, legume, măsline, alune, semințe, prune uscate, mere uscate, adică nu mâncare gătită. Fiertură înseamnă; cartofi fierți, fasole fiartă, orez fiert, păstăi fierte, paste fierte, linte, zarzavaturi fierte, varză fiartă, etc. Pot fi numai în zeama lor sau apa în care au fiert, fără să fie preparate sau îmbunătățite cu ceva, fără ingrediente, doar cu sare, fără ulei. Ambele sunt recomandate și bine de postit.

-Părinte, postul adevărat, e numai postul negru?

 

-Toate posturile sunt adevărate. Părintele Ilarion spunea despre post așa:  că orice post fie el cât de mic, dă de furcă diavolilor. (citiți în cartea „Pe treptele suirii către cer”),

Pr.Ioan