Atunci când sfatul părintesc şi duhul blândeţii, nu sunt… de ajuns!


9ed13-inbiserica
Indiferent dacă înţelege omul sau nu vrea să înţeleagă, preotul trebuie să spună cum este bine, trebuie să explice, fără a se teme că supără pe cineva; să spună cu curaj de ce nu este bine şi chiar să mustre.
Dacă preotul nu foloseşte în pastoraţie cele trei metode pe care le recomandă Sfântul Apostol Pavel: mustră, ceartă şi învaţă, zicând Sfântului Timotei:
Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură”[50], nu va reuşi să-l înveţe pe cel ce nu ştie, să-l oprească pe cel ce păcătuieşte şi să-l convingă pe cel îndărătnic. Vă dau un exemplu o situaţie întâlnită.

Am mers preot tânăr într-o comună frumoasă lângă oraşul Vatra Dornei, în urma unui preot ce s-a pensionat. Părintele fiind bătrân, nu auzea bine şi era de o bunătate rară. Din cauza aceasta, la slujbă oamenii vorbeau în Biserică mai rău ca într-o sală de aşteptare dintr-o gară. La prima slujbă, neputând să mă mai rog din cauza gălăgiei, am ieşit pe soleie, am stat preţ de câteva secunde de i-am privit pe fiecare cum vorbeau. Nimeni nu s-a sinchisit că am iesit în faţa lor şi-i priveam. Nimeni nu a sesizat că s-a întrerupt rugăciunea şi cântatul la strană. Cineva, văzând faza penibilă a strigat „linişte!”. Toţi s-au potolit şi se uitau la mine. Am început să le explic pe un ton părintesc, blând şi cu dragoste că este nevoie de linişte, de atenţie la rugăciune şi cântare. Că, ne aflăm în faţa lui Dumnezeu Cel ce se Jertfeşte pe Sfânta Masă, şi le-am explicat în câteva cuvinte ce înseamnă Sfânta Liturghie; ce păcat este pentru cineva care se mişcă deranjând pe cel de lângă el, dar să mai şi vorbească. Am vorbit preţ de vreo 5 de minute; am încheiat cu rugămintea fierbinte să nu mai vorbescă nimeni atât timp cât ţine Sfânta Liturghie. Am intrat în Sfântul Altar şi am continuat Sfânta Liturghie.

L-am întrebat pe preotul bătrân cum de se întâmplă aşa ceva, la care el ridică din umeri şi spune cu lacrimi: „nu mă ascultă nimeni, i-am lăsat să-i cuminţească Dumnezeu şi preotul care o să vină”.

N-au trecut zece minute, au început iarăşi să vorbească care cu care, cu voce tare. Unii mai strigau linişte, alţii se sâsâiau a linişte. După douăzeci de minute, am ieşit a doua oară în faţa lor şi le-am zis: “v-am rugat să faceţi linişte şi v-am explicat cât de păcat este să tulburăm Sfânta Liturghie şi văd că dumneavoastră nu înţelegeţi. Mi-a spus părintele că pe el, în ultimul timp, n-aţi vrut să-l ascultaţi, pe mine văd că nu vreţi să mă ascultaţi, ce-i de făcut? Spuneţi dumneavoastră? Vă rog din nou, să nu mai vorbească nimeni până ce terminăm Sfânta Liturghie”. Şi pe un ton mai serios, am continuat: “Cel ce are de vorbit ceva să iasă afară şi să vorbească până se satură, aici nu suntem pe maidan, nici în piaţă, nici pe stradă, nici în crâşmă unde să vorbim, aici am venit cu toţii să ne rugăm. Dacă o să mai continuaţi să întrerupeţi Sfânta Liturghie, pe cel care-l voi observa că vorbeşte, să nu se supere, eu personal, am să ies din Sfântul Altar, am să merg direct la el, am să-l iau de mână şi-l conduc până unde are voie să vorbească, fără a deranja pe nimeni, fără supărare. Poate să mă reclame la ce foruri doreşte dumnealui, dacă de vorbă bună nu ne putem înţelege, nu pot lăsa biserica şi Sfintele Slujbe de batjocura nimănui. Aţi auzit din Evanghelie ce a făcut Mântuitorul cu cei ce se credeau la piaţă în Templu? A împletit un bici, a lovit în stânga şi în dreapta, a răsturnat tarabele schimbătorilor de bani şi i-a fugărit din templu spunându-le: “Casa Tatălui Meu este casă de rugăciune, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari?” [51]. Aşa am să fac şi eu cu cel ce nu are bunăcuviinţă faţă de Locaşul cel Sfânt”. S-a făcut o linişte ca de mormânt, nimeni nu a zis nimic, îşi făceau semne de mirare unii la alţii. O bucată de timp s-a menţinut liniştea.

O femeie limbută, la un moment dat, a început să vorbească spunându-i alteia ce a mai auzit ea în sat. Ea dădea tonul, trebuia s-o opresc. M-am uitat la ea. Cealaltă careia îi spunea îi tot făcea semn să tacă că o vede părintele, însă, pe ea o luase povestitul înainte şi nu se putea opri. Am ieşit ca o săgeată din Sfântul Altar, m-am dus direct la ea şi i-am zis ca să audă toata lumea: „Mătuşă, ce-am vorbit eu cu dumneata şi cu toată lumea asta? Hai, te rog, fără nici-o discuţie vii cu mine,!” Am prins-o de mână şi am ieşit cu ea afară. Afară, i-am zis: „Să nu mai intri la Biserica aceasta, dacă n-o respecţi! Când te vei hotărî să nu mai vorbeşti în Biserică şi n-ai să mai scoţi nici un cuvânt, atunci să vii, dar până atunci, du-te pe maidan şi vorbeşte cât vrei”. Am intrat în Biserică, m-am dus direct în Sfântul Altar, fără să mai zic nimic şi am continuat Sfânta Liturghie.

Vă spun, că din acel moment, cât am slujit la acea Sfântă Biserică, nimeni nu a mai avut curajul să vorbească în timpul slujbei. Am avut linişte la orice slujbă. Lumea stătea pioasă şi asculta cu atenţie Sfânta Slujbă.A trebuit să dau un exemplu pentru a fi ascultat. Am fost obligat să fiu dur, cu riscul de a se supăra pe mine, altfel nu se putea rezolva situaţia pe care am găsit-o la acea biserică. Mătuşa în cauză, Dumnezeu s-o ierte, a venit şi-a cerut iertare, am iertat-o şi am avut-o cea mai bună credincioasă. De atunci, ea ţinea toată liniştea şi buna rânduială cu toţi în biserică. De atunci, era o linişte deplină şi toată lumea asculta Sfânta Liturghie.

A trebuit în câteva predici să le explic Sfânta Liturghie, ca să-şi dea seama de importanţa ei şi să aibă respect pentru ea. Pentru a participa lumea din biserică efectiv la Sfânta Liturghie, am îndemnat ca toată lumea să cânte omofon împreună cu strana. Toată biserica dădea răspunsurile la Sfânta Liturghie. În felul acesta ţineam pe toată lumea concentrată asupra cântărilor şi rugăciunilor Sfintei liturghii. La predică foloseam metoda interogativă, adică, puneam întrebări credincioşilor şi aşteptam să răspundă, pentru a-i ţine captivi şi a le verifica cunoştinţele despre credinţă.

Chiar dacă m-au discutat atunci, important pentru mine şi pentru ei era ca să îndrept răul ce se producea. Nimeni nu s-a supărat şi toţi au înţeles că au greşit faţă de Sfânta Biserică, faţă de Sfânta Liturghie şi de toate slujbele la care participau. Şi acum, după 25 de ani, mă ţin minte şi mă pomenesc, cum am reuşit să le impun respectul faţă de slujbele bisericeşti.
Deci, mai sunt şi situaţii când preotul trebuie să aibă curajul şi să îndrepte pe drumul cel bun cu severitate şi cu fermitate, mai ales când bunătatea sau duhul blândeţii pentru unii nu dau rezultate. Aşa a făcut şi Mântuitorul.

Când preotul se dovedeşte a fi numai părinte şi nu o autoritate, sau când se comportă cu teamă de a nu-i pierde pe credincioşi tolerând neorânduiala, atunci îi va pierde. Sau când permite orice împotriva rânduielilor bisericeşti şi nu va învăţa pe oameni cum trebuie, atunci îi pierde cu adevărat.
Doar când te confrunţi cu realitatea sau cu diferite situaţii neaşteptate, îţi vei da seama, că nu tot ceea ce ai crezut, când erai pe băncile şcolii, că este ideal de a pune în practică este şi destul.
Când eşti tânăr îţi imaginezi cum ar trebui să fie şi cum ar fi ideal şi vii cu acest elan, însă trecând timpul, vei căpăta experienţa în ceea ce este adevărat.
Întotdeauna preotul trebuie să se străduiască a nu câştiga pe oameni pentru el, ci pentru Dumnezeu.

__________________

[50].- II Timotei 4,2.

[51].- Matei 21,13.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s