DUMINICA TUTUROR SFINTILOR


SFINTI (2)

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Evaghelie de astăzi ne înfăţişează convorbirea dintre Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli, pe tema iubirii lui Dumnezeu. Atât Sfinţilor Apostoli cât şi nouă celor de astăzi ne ilustrează adevărata dimensiune a iubirii lui Dumnezeu, jalonată de limitele renunţării de sine, a renunţării de tot ceea ce este personal, familial si material,  pe primul plan fiind Dumnezeu. Sensul cuvintelor din Evanghelie: „ Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mat.10,37), sau,”oricine a lăsat casă sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă,  sau femeie, sau copii, sau ţarină, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”(Mat.19,29), nu trebuie interpretat ad-literam. Dumnezeu nu ne îndeamnă să lăsăm părinţii şi să nu purtăm grijă de copiii noştrii, să abandonăm casele, ţarinele şi pe fraţi, să nu-i mai iubim, ci ne atrage atenţia că toate acestea nu trebuie să fie pe primul loc în viaţa noastră, să fim preocupaţi exclusiv şi în mod excesiv de ele şi de grija lor, ci pe primul plan să fie Dătătorul  acestora. Dumnezeu este cel ce ni le-a dat pe toate şi datorită iubirii Sale nemărginite faţă de noi avem părinţi, avem fraţi, surori, case şi ţarini pe care trebuie să le iubim dar în planul doi sau trei şi chiar să avem puterea de a renunţa la ele dacă acestea devin piatră de poticnire la mântuire.

Pe primul loc este iubirea faţă de Dumnezeu şi apoi iubirea faţă de cei dragi ai noştrii. În această ordine ca prioritate în viaţa noastră o subliniază Mântuitorul într-o altă convorbire cu un cărturar, care-l  întreabă:  „care este cea mai mare sau cea dintâi poruncă?” la care Mântuitorul, răspunde : „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua este aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. (Marcu 12,30-31). Iubirea faţă de Dumnezeu este cea dintâi şi cea mai mare, iar iubirea aproapelui este cea de a doua. Sunt doua iubiri ce trebuie împărtăşite concomitent, însă nu cu aceeaşi intensitate şi nici separat sau numai una. Pe Dumnezeu Îl venerăm, pe aproapele îl respectăm şi-i acordăm atenţia cuvenită în sens de iubire, iar lucrurilor din viaţa noastră le dăm atenţie pe măsura în care le folosim şi ne sunt strict necesare pentru viaţa noastră şi nu ca ceva indispensabil şi de care trebuie să ne legăm inima afectiv, fapt pentru care, să ne preocupe tot timpul în mod pătimaş.

Iubirea noastră faţă de Dumnezeu trebuie să fie desavârşită şi nu parţială sau împuţinată. Trebuie să fie după cuvântul Sfintei Evanghelie încât pentru dragostea lui Dumnezeu să le putem lăsa pe toate, să ne putem desprinde cu uşurinţă de tot ce ne reţine pentru a-L urma pe Dumnezeu. Iubind pe Dumnezeu mai presus de orice şi făcând faptele iubirii faţă de aproapele intrăm în stare de sfinţenie, pentru că ne raportăm total, prin aceasta, la Voinţa lui Dumnezeu. Atributul de Sfinţenie al lui Dumnezeu, este de fapt raportul de egalitate dintre Voinţa şi Fiinţa Lui. Şi atunci când voinţa noastră caută Voinţa lui Dumnezeu şi intră în comuniune cu Ea se realizeză stare de sfinţenie.

Un exemplu de  dragostea adevărata faţă de Dumnezeu şi de renunţare la tot ce aveau pentru a-L urma pe Hristos, sunt Sfinţii Apostoli. Ei, la chemarea Mântuitorului au lăsat părinţi, case şi chiar familie, cum este cazul Sfântului Apostol Petru ce era căsătorit. De aceea, întrebarea Sfântului Apostol Petru este pertinentă: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?” Mântuitorul le răspunde: „…voi, veţi şedea pe cele douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Istrael” (Matei 19,27-28). Prin răspunsul aceasta ni se descoperă două lucruri: plata pe care o primesc apostolii pentru că L-au urmat pe Hristos şi au îndeplinit Voinţa Lui fiind ridicati la demnitatea de judecători alături de Dreptul Judecător şi în al doilea rând ne informează că sfinţii vor fi cei care vor judeca lumea. De ce Mântuitorul le dă apostolilor această sarcina de a judeca lumea? Pentru că pe ei îi trimite la propovăduirea Evangheliei în lume. Ei sunt cei ce au lăţit creştinismul învăţând şi botezând dintre păgâni pe multi. Ei au semănat Cuvântul lui Dumnezeu în lume şi tot ei vor fi cei ce vor secera la vremea coacerii adunând ceea ce au semănat de la fiecare, roadele cuvântului pe care l-au primit. Ei n-au propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu în vânt şi degeaba, ci l-au propovăduit ca noi să-l împlinim şi această împlinire o va cere de la noi la Judecata Înfricoşată. Tot din acest punct de vedere Dumnezeu Tatăl dă toată judecata Fiului: „Tatăl nu judecă pe nimeni ci toată judecata o dă Fiului” (Ioan 5,22). El va fi Dreptul Judecător. Fiul lui Dumnezeu pentru noi S-a întrupat, pentru noi a propovăduit Evanghelia şi pentru noi S-a Jertfit şi iată El este Cel ce ne-a învăţat, Cel care ne-a răscumpărat şi El este Cel ce va cere de la noi preţul răscumpărării Sale; dacă ne-am mântuit prin Jertfa Sa, dacă cuvântul pe care l-a propovăduit noi l-am primit şi dacă l-am primit ce rod am dobândit şi dacă prin Jertfa Sa noi ne-am răscumpărat şi ne-am mântuit? De aceea, vom fi judecaţi dacă nu am folosit voinţa noastră pentru a primit cuvintele Sale, nu am folosit voinţa noastră pentru a primi Jertfa Sa şi a câştiga Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, El va fi Judecătorul nostru. Chiar şi popoarele care nu au fost încreştinate de Sfinţii Apostoli până la sfârşitul lumii vor auzi de Mântuitorul, de Evanghelia Sa, de Jertfa Sa, de răscumpărarea pe care o oferă tuturor oamenilor. Poate nu se vor încreştina toate popoarele dar cu siguranţă toate vor auzi şi vor primi cunoştinţa despre Mântuitorul fiind chemate la Împărăţia lui Dumnezeu şi care vor primi se vor mântui şi care nu vor primi se vor osândi, după cum ne spune Mântuitorul: „Cei care vor crede se vor boteza şi se vor mântui şi cei care nu vor crede se vor osândi”(Marcu 1, 16)

O altă ideie din Sfânta Evanghelie de azi la fel de mare ca iubirea, este „mărturisirea lui Dumnezeu” ca o condiţie a rămânerii în comuniune cu El tot timpul: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu care este în Ceruri” (Matei 10,32) şi „Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu care este în Ceruri” (Matei,10,33). Mărturisirea lui Dumnezeu înaintea oamenilor implică iubire desăvârşită, credinţă puternică şi jertfă. Avem exemple nenumărate de-a lungul secolelor în istoria creştinismului când cu preţul vieţii Dumnezeu a fost mărturisit şi credinţa a fost apărată. Calendarul este plin de mărturisitori martiri care au dovedit la cel mai înalt grad dragostea jertfelnică faţă de Dumnezeu.

Deasemenea, purtarea crucii şi urmarea lui Hristos ne fac vrednici şi ne implică în stare de sfinţenie : „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10,38). Crucea din acest context se identifică cu povara greutăţilor vieţii şi a necazurilor, cu lupta necontenită cu păcatul şi ispitele, pe care trebuie să le purtăm fără de cârtire aşa cum fără de cârtire a purtat Mântuitorul greutatea crucii pe umerii Săi până pe Golgota  copleşându-ne cu dragostea Sa. Purtarea crucii si urmarea Evagheliei lui Hristos ne aduce în stare de sfinţenie.

Iubiţi credincioşi,

Duminica de astăzi se numeşte „Duminica tuturor Sfinţilor” şi este rânduită de sfânta Biserică zi în care să se cinstească atât sfinţii cunoscuţi cât şi sfinţii necunoscuţi. Numărul Sfinţilor nu se poate şti aşa cum nu se poate număra nisipul marilor şi stele cerului, doar Dumnezeu îl ştie. Sfinţii au fost oameni ca şi noi, cu aceleaşi neputinţe, cu aceleaşi încercări, ispite şi necazuri, însă ei au ştiut să le biruiască, au ştiut să se menţină în comuniune cu Dumnezeu prin trăirea lor sfântă după Voia lui Dumnezeu de au umplut Cerul prin numărul lor. Şi noi, prin faptele noastre potrivit Voinţei lui Dumnezeu pentru o clipă dobândim sfinţenia, dar o pierdem în clipa următoare dacă nu avem grijă să ne menţinem pe linia sfinţeniei. Sfinţii au ştiut să se păstreze în stare de sfinţenie până la sfârşitul vieţii. Chiar dacă au mai căzut, au ştiut să se ridice în clipa următoare. Exemplul vieţii lor pentru noi este demn de urmat, citindu-le viaţa şi urmându-le credinţa pe care au avut-o. Nu este uşor să ne păstrăm pe linia sfinţeniei. Mântuirea şi sfinţenia nu se dobândesc cu uşurinţă şi cu comoditate, ci cu multă stăruinţă, cu multă osteneală, cu multă atenţie şi grijă, până la jertfă. Sfinţii au reuşit, fapt pentru care se proslăvesc în Ceruri si se cinstesc de către noi pe pământ.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s